Soprana Aida Abagief îşi adună astăzi amintirile din teancurile cu afişe, programe şi mai ales fotografii. Are sute de imagini din spectacolele în care a cântat, o adevărată retrospectivă a vieţii culturale a Constanţei în perioada ei de glorie. Şi-a consemnat în agendă, cu multă conştiinciozitate, fiecare spectacol, fiecare rol jucat, alături de cine a cântat, fiecare deplasare, şi, la sfârşitul rodnicei sale cariere artistice, a adunat, aritmetic, 28 de ani de activitate scenică şi alţi 14 de activitate didactică, 2.263 de spectacole, sute de cronici în publicaţii diverse. După absolvirea Conservatorului la Bucureşti, o întâlnire cu dirijorul Constantin Daminescu, abia numit dirijorul noului Teatru liric constănţean, şi angajamentul a fost luat: a venit într-o zi de Crăciun a anului 1959, pentru ca, pe data de 15 ianuarie 1960, să debuteze în „Bărbierul din Sevilla“. Au urmat la scurt timp „Lakme“, apoi „Lysistrata“, iar trei ani mai târziu, „Rigoletto“. Anii aceia de început de carieră, atmosfera din teatru, autoritatea profesională a lui Constantin Daminescu, marii solişti lângă care îşi desăvârşea discursul artistic sunt evocaţi cu multă emoţie şi nostalgie. „Pregăteam în medie trei premiere pe an, aveam mai multe reprezentaţii pe săptămână în faţa unui public numeros, cald, care ştia să răsplătească artiştii cu aplauze şi flori. Eram o echipă tânără, ambiţioasă, cultura Constanţei căpăta un puls al ei prin ceea ce ofeream noi pe scenă. Prin muzică, oamenii se simţeau liberi, fără restricţiile impuse de politic. Se muncea mult, făceam turnee obositoare, apoi, din nou, pe scena de-acasă.“ Constantin Daminescu venise la Constanţa după o pregătire temeinică la două Conservatoare importante, cel de la Timişoara şi cel de la Cluj. Lui i se încredinţase să conducă colectivul muzical asigurând deopotrivă spectacole de operă, de operetă şi concerte simfonice. Conducea cu autoritate, perseverenţă, mult profesionalism. Îi cunoştea pe toţi din subordine, avea pentru fiecare cuvinte de apreciere sau imputaţii. „Pe Vasile Moldoveanu îl ştiam toţi, deşi era doar membru al corului, compus în majoritate din amatori selecţionaţi din diverse ansambluri. Avea părul cârlionţat, un chip luminos, curat, nu şi-a schimbat figura deloc până astăzi, e acelaşi, doar mai matur, pe atunci era un copilandru. În anii 1960-1962, am început să lucrez cu el. Avea o voce formidabilă. Un acut pe care nu-l mai auzeai la alţii. Făceam vocalize în săliţa mică din foaierul teatrului şi mă uimea de fiecare dată cu lejeritatea cu care cânta în orice registru, bucuria care i se citea pe faţă când începea să cânte, intrând imediat în rol. Am avut ocazia să cânt la Bucureşti în spectacole în care era distribuit şi el, apoi am aflat că a plecat din ţară, aflam uneori despre succesele lui pe marile scene ale lumii şi mă bucuram de fiecare dată. În CV-ul meu nu m-am sfiit să scriu că am cântat alături de Vasile Moldoveanu. Nu s-a dezis niciodată de ţara lui, nici de oraşul natal. Oriunde cânta, el spunea simplu «sunt născut la Constanţa», făcând astfel să se ştie de oraşul de la malul Mării Negre. A fost un promotor al imaginii de ţară chiar şi atunci când era condamnat să nu mai vină acasă, la ai lui. Bun venit acasă, Vasile! Te îmbrăţişez şi-ţi doresc să-ţi refaci drumul amintirilor din tinereţe, ca să-ţi însoţească anii de-acum!“ La invitaţia cotidianului ZIUA de Constanţa, tenorul Vasile Moldoveanu revine acasă după şase decenii.
Evenimentul este dedicat aniversării a 15 ani de jurnalism cu ZIUA de Constanţa. Imaginile fac parte din colecţia personală de fotografii a Aidei Abagief, în exclusivitate pentru ZIUA de Constanţa, secvenţe din primele spectacole de operă la Constanţa. Printre coriştii de pe scenă, şi tenorul Vasile Moldoveanu.