|
Rândurile de mai jos au fost scrise de fiica sa, Lavinia Dumitrașcu, și publicate în revista Datina din septembrie 2015. Le însoțim cu regretele și lacrimile celor care l-au cunoscut și prețuit, învățând din opera lui, din învățăturile lui, din frumusețea sufletului lui.
CUVINTE DESPRE TATA
LAVINIA DUMITRAȘCU
Nu voi vorbi despre profesorul Gheorghe Dumitrașcu, așa cum ar face-o foști elevi și studenți ai lui. Nici despre activitatea senatorului Dumitrașcu, cum ar face-o foști colegi de Parlament, colegi de partid. Nici despre omul de știință și „omul cetății”, despre care ar vorbi colegii și concitadini ai lui.
E adevărat că i-am fost studentă și mărturisesc, și aici, că nu el a fost profesorul meu preferat – cum îl consideră mulți dintre colegii mei -, ci Panait I. Panait. Tata era tata. Deși, uneori, mi s-a impus să mă adresez „colegului de catedră” Gh. Dumitrașcu cu „domnule Profesor”, nu am putut-o face. Mi se părea anormal. E tata.
Voi vorbi, simplu, despre tata. Iubiților mei profesori de suflet – Gh. Buzatu și Panait I. Panait - care au plecat în altă lume - obișnuiesc să le scriu scrisori netrimise, dar, unele publicate, pentru a-mi spune of-ul ca atunci când vorbeam la telefon și pentru a-i ține la curent cu ce am mai publicat și ce se mai întâmplă cu poporul nostru încercat de probleme. Tata trăiește – chiar dacă inima lui mare are probleme serioase - și Îl rog pe Dumnezeu să-l țină lângă mine sănătos. Că multă nevoie are sufletul meu!
E greu să ai tată o persoană de genul lui – nu ar fi de acord să-l definesc ca personalitate - și să fi catalogată ca „fata lui tata”. A încercat, în toată viața să-mi și să demonstrez că eu sunt eu, Lavinia, și că pot face tot prin forțele mele. La școală fiind, îl rugam să nu vină în inspecții la clasa mea. Nu pentru că îmi era rușine cu el, ci pentru că nu vroiam să mă privească altfel colegii și profesorii. La examenele cu el de la facultate, colegii mă întrebau când intru, pentru a se duce la cafea, pentru că la mine dura examenul mult. Mă trecea prin toată materia. „Să nu spună lumea”. Era perioada în care era senator și, conștiincios, își făcea orele sâmbăta. De altfel, era singura zi – jumătate de zi - în care puteam să vorbesc și eu cu el de problemele familiei. În rest, era la Senat sau avea audiențe la „Casa Albă”. Acasă venea atât de obosit încât mânca și se prăbușea în pat, dacă nu continua să lucreze. Îl rugam să facem „șnur” un număr de ore, pentru a da o pauză mai lungă, ca să putem vorbi. Așa făcea, numai că și colegii mei aveau de vorbit cu el, iar eu iar rămâneam „în aer”. Mulți cred că am fost avantajată în facultate avându-l pe tata profesor. Și senator. Ei, nu. Unii profesori, prieteni cu el, mai scădeau din notă, „să nu zică lumea”, alții…erau pe alte baricade politice și…
A fost o ruptură de viață de când cu Revoluția sau ce o fi fost ea. Tata s-a dedicat trup și suflet „patriei și poporului” – cum obișnuia să-i reproșeze mama, atunci când era năpădită de toate problemele familiei - și nu mai avea timp de noi. Adio jocuri de remy în patru, adio discuții obișnuite în orice familie, adio mese împreună. Cât despre concedii în familie…n-a avut niciodată. Tata era mulțumit că plecam cu mama în tabere, ca să poată lucra în tihnă. Mereu avea de lucru. Așa că, din acest punct de vedere, nu a fost nici o schimbare. Senator fiind, venea vineri seara – „rupt de oboseală” -, sâmbătă la facultate era la audiențe, la „Partid” sau prin județ, iar duminica la fel. S-a obișnuit repede cu bălăcăreala presei. Poate îl mai atingea pe undeva, dar… Cineva spunea „Dumi e ca o carte deschisă. Numai cine nu vrea să-i citească paginile nu-l cunoaște.” Era simplu, domnilor jurnaliști…
Nu s-a îmbogățit. Nu este făcut pentru afaceri. Ca și tatăl lui, Dumitru Dumitrașcu, care a avut în satul Nisipari – cândva, demult – o cârciumă. Și a ieșit în tare pierdere. Totdeauna când îi mai reproșam câte ceva, tata ne cita din „nea Ion”: „Fiți cinstiți, să dormiți, liniștiți, cu capul pe pernă!”. Asculta și ajuta toată lumea. Refuza să primească ceva. Spiritul țăranului de a nu fi dator. Am asistat la numeroase scene în care, drept recunoștință pentru ajutorul dat, oamenii se simțeau datori a-i mulțumi cu o „mică atenție”. Nu primea niciodată. Cât despre noi, copiii, considera că „nu privilegii aveți, ci datorii” mai mult decât ceilalți. Se ghida probabil pe realitățile interbelice, când „fruncea” localităților românești erau exemplul comunității, ei și familiile lor. Îmi aduc aminte că, la începuturile așa-zisei democrații, i s-a oferit, legal, un apartament în buricul Constanței. A fost revoltat: „Cum să primesc eu apartament, când sunt familii cu câte 5 copii care nu au un adăpost? N-am acceptat să primesc pomană nici de la comuniști. Mi-am cumpărat în rate apartamentul – confort 2 neîmbunătățit – într-un cartier muncitoresc, pe care l-am achitat, în rate, timp de 20 de ani.” Un apartament cu 4 camere, de 47 m2. În acel moment, acolo locuiam mama, tata, eu, fratele meu, bunica – bolnavă - și o fostă elevă de-a mamei, pe care ai mei se zbătuseră să o scoată dintr-un mediu sordid și pe care o creșteam. Tata se sacrifica și dormea, în biroul lui, în fotoliul întins, cu picioarele în biblioteca din care scotea un raft de cărți. Tot acolo locuiește și azi. Acum vreo 5 ani și-a mai schimbat din mobilă. Mulți îl considerau prost, pentru că nu s-a îmbogățit. Dar, acum, într-adevăr, „doarme cu capul, liniștit, pe pernă”. Mai aflam, din când în când, ce vile și apartamente de lux aveam prin toată țara. Gura lumii slobodă. Că l-au „căutat” unii - inclusiv ducându-se la mamaia, la Nisipari - și au făcut serioase investigații jurnalistice…au pierdut timpul. Dar, măcar au recunoscut, televizat, și și-au cerut scuze. Tata i-a sprijinit și apărat și după.
Toată viața a fost înregimentat în categoria prea mică a oamenilor care au simțit că au datoria de a face bine semenilor lor. Că „și-a luat-o” destul, asta e altă chestie. El încă are o încredere oarbă în oameni. Iubește oamenii. Nu mă pot abține să mă întreb - retoric - câți dintre parlamentarii de azi sunt cinstiți ca destui dintre cei de atunci? De multe ori, tata „bolește” din cauza neprofesionalismului, necinstei, dezinteresului față de poporul lor a prea multor dintre acești „reprezentanți ai neamului”. Îl întreb de multe ori dacă paypas-urile pe care le-a făcut - rezultat al enervării într-una dintre disputele din Parlament privind pământul românesc – au meritat. E convins că da. Pentru că, într-o măsură măcar, a reușit să-și facă datoria. Datoria de Om și de Român! E mândru și onorat de prietenii și amicii pe care și i-a făcut acolo, în Parlament. Știe mai toată lumea că a luptat, cot la cot, pentru Țară, cu naționaliștii români Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Vasile Moiș și alții. Au rămas prieteni, chiar și după moartea unora dintre ei. Spun asta că, pentru tata, cultul prieteniei e sfânt. Balanță fiind, a fost amic chiar și cu ceea ce s-ar numi „dușmani” dintr-un anume punct de vedere. Jurnaliștii de atunci l-au etichetat - ca și pe ceilalți doi din trio-ul naționalist al Parlamentului acelor ani (Adrian și Vadim) - drept „mâncător de unguri”. Dar nu știau, săracii, că unii dintre cei mai buni prieteni ai tatălui meu erau Korci (Karol) și Mariko (Maria) Pop din Timișoara. Și nu au vrut sau nu au avut timp să observe că, după dispute aprige în Parlament, tata și unii parlamentari UDMR-iști - erau foarte bine pregătiți ungurii – continuau disputa, argumentată mereu de ambele părți, dar prietenească, la o cafea. Ca oamenii.
Revenind la familie, tata e un familist convins. Îndrăgostit veșnic de mama, care ne-a părăsit acum ceva ani. Îi țin minte mergând de mână. Mereu, împreună. Cât despre dragostea lui față de noi, copiii, e până la sacrificiu. I-am moștenit – unii spun „din păcate” – cinstea, dragostea față de Patrie și popor, simțul datoriei și al prieteniei. Așa am fost crescuți. Și noi, și mulți dintre foștii lui elevi de la „Mircea” și studenți de la „Ovidius”. Și pe ei îi consideră copiii lui. Trebuie să fie tare mândru că îi are, pe mulți dintre ei, aproape.
Sunt multe de povestit. Și sper să fie și mai multe!
Tati, la mulți, mulți ani, pe două picioare și cu mintea tot atât de limpede!
Sursa: Revista Datina
|
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
26140
Marime text
