Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Agatha Nicolau (galerie foto)

Repetiţie la „Interviu fără reporter“

Ideea titlului mi-a dat-o însăşi actriţa Agatha Nicolau, aflată la sute de kilometri distanţă de Constanţa, dar cu sufletul şi grijile alături de colegii săi, actorii constănţeni. Am vorbit mult la telefon, puteam realiza interviul doar astfel. Dar am rugat-o să scrie. Este mult mai frumoasă povestea unei vieţi încărcate cu vieţile atâtor personaje în haina cărora a intrat. Este mult mai convingătoare povestea adevărată a unei femei care iubeşte viaţa, oamenii, teatrul. Nu am vrut să sparg farmecul mărturisirilor celei pe care am aplaudat-o de foarte multe ori pe scena Dramaticului constănţean, am admirat-o pentru talent, farmec, feminitate, forţă şi devotament.
 
Rândurile de mai jos îi aparţin. Citiţi-le până la capăt! Este povestea unei actriţe de succes, adulată de public, respectată de colegi: Agatha Nicolau.
 
„Cu mulţi, chiar foarte mulţi ani în urmă, apărea în revista Tomis, la rubrica «Interviu fără reporter» articolul «Agatha Nicolau faţă în faţă cu Agatha Nicolau». Într-un anume fel, acum, la 77 de ani, iată-mă pusă în situaţia de a fi faţă în faţă cu mine însămi; pentru că sunt departe de distinsa doamnă Aurelia Lăpuşan, care m-a onorat solicitându-mi acest interviu. De fapt, în acest moment al vieţii, cred că sunt mereu într-un balans între viaţa de zi cu zi cu toate ale ei şi potopul de imagini, sunete, întâmplări, înfrângeri, izbânzi care, în mod firesc, îmi populează gândurile, sufletul şi trupul. Nu este un bilanţ, este altceva. Cred că este un anume fel de a-mi spune AM TRĂIT şi trăiesc încă.
 
Deci: Cine sunt? Cum a fost copilăria mea?... Adolescenţa?... Maturitatea? Şi restul?...
 
M-am născut în Făgăraş şi sunt tare mândră de asta... pentru că sunt sigură că Munţii Făgăraşului mi-au dăruit puterea de a lupta şi puterea de a îndura. Am fost un copil al războiului, bântuit de amintirea unei bombe căzute la două străzi de locuinţa noastră din Bucureşti. Apoi... oraşe: Reşiţa, Dej şi iar Bucureşti. Pâine, carne, haine - toate pe cartelă. Nu, nu a fost uşor, ba chiar foarte greu.
 
Liceul?... Care liceu? (E drept, Şcoala centrală de fete mai păstra câteva profesoare de excepţie.) Liceu cu zece clase, în care am învăţat că aproape tot ce ne înconjoară a fost inventat de ruşi, dar mai ales de sovietici, şi că producţia de porumb este mult mai mare dacă boabele sunt semănate în cuiburi în pătrat!!!
 
Ce aş fi ajuns fără părinţii mei? Ei mi-au pus în braţe cărţi, mi-au sădit în minte cunoştinţe, dar mai ales în suflet lecţii de omenie şi verticalitate. Mama a fost profesoară, a patra din cei unsprezece copii ai unui croitor de sumane din Târgu Neamţ. Toţi au învăţat carte. Şase au murit în război. Mama şi-a practicat meseria atât timp cât a fost lăsată, pentru că cel ce mi-a fost tată (de profesie avocat) a tăiat stuf în apele în care colcăiau şerpi la Periprava şi s-a stins la Jilava.
 
În liceu inventam spectacole, recitam şi-mi doream să devin actriţă... dar, DAR eu eram o copilă slabă şi cam ştearsă; după părerea mea actuală. Ţin minte că mama a dorit să fiu «testată» de cineva care să-i ofere siguranţa că pot încerca să dau examen de admitere la Institutul de Teatru. Ne-am dus la Teatrul «Bulandra», iar la sfârşitul spectacolului «Răzvan şi Vidra», mama m-a luat de mână şi am mers la cabina lui Septimiu Sever (Răzvan), pe care îl cunoşteam. După felicitările pe care acesta le merita din plin, actorul s-a uitat lung la mine (eu tremuram) şi, de la înălţimea lui de aproape doi metri, mi-a spus: «Am auzit că vrei să devii actriţă. Nu cumva vrei să joci Vidra?» «Da, vreau», i-am răspuns. M-a privit cu duioşie şi cu un fel de pasiune: «Nu cred, poate mama ta ar fi putut» (mama era o femeie înaltă, frumoasă, care emana putere prin toţi porii). L-am privit fix în ochi şi nu mai tremuram. «Dar, a continuat el, «ai ceva în privire, ceva important pentru o actriţă. Eu nu prea am timp, dar te vei pregăti cu soţia mea, Erastia Peretz.» În acel moment, am ştiut că voi fi actriţă şi că, odată şi odată, voi fi Vidra, că doar nu o să rămân toată viaţa mică şi plăpândă. Aşa a fost...
 
Restul anilor au însemnat sute de spectacole văzute, zeci de ore la Biblioteca Universitară, un profesor extrem de cultivat, de la care am învăţat MESERIE (A. Pop Marţian) şi punctualitate. Am avut asistenţi minunaţi: Ion Cojar, Mihai Berechet, Cornel Todea şi colegi talentaţi. Aceştia au mai însemnat excluderea mea din UTC, încercarea de a fi dată afară din facultate. M-a salvat faptul că eu munceam vara în tabere de copii, deci mă reeducam prin muncă.
 
Şi, în sfârşit, anul 1960.

„Să încerc să trăiesc «netrăitul» şi să iubesc cu fanatism «neiubitul»“ 

Au urmat Timişoara, Arad, Constanţa, Bucureşti. Patru oraşe, patru etape ale vieţii mele şi cred că mai mult de optzeci de vieţi trăite pe scenă. Când am ajuns la Timişoara, ştiam că nu trebuie să uit niciodată extraordinara lecţie a lui Victor Ion Popa: «Cerul artistic al talentului teatral la români se bucură de o infinitate de stele. Cu muncă şi încredere neostoită, caut-o pe a ta, proprie! Găsind-o, vei fi cu atât mai fericit».
 
Asta am început să fac; să-mi caut steaua, să-mi caut calea. Să învăţ de la cei mai în vârstă. Să încerc să trăiesc «netrăitul» (aveam doar 20 de ani) şi să iubesc cu fanatism «neiubitul» (nu toate rolurile încredinţate sunt cele dorite sau aşteptate).
 
De-a lungul carierei, am jucat mult şi diferit, de la un băiat de 13 ani până la o bătrână de 90. Nu-i deloc uşor să-ţi trăieşti propria viaţă şi în acelaşi timp să pătrunzi în universul atâtor alte vieţi. Cred că trebuie să iubeşti oamenii aşa cum sunt: buni sau răi, proşti sau deştepţi, eroi sau cârtiţe laşe. Aceştia suntem. Menirea noastră, a actorilor, este să ajungem în mintea şi în sufletul tuturor şi să-i facem pe spectatori să-şi pună întrebări şi să-şi dea răspunsuri. Am reuşit?... Nu ştiu. Eu m-am străduit. De fapt, a fost vorba de multă pasiune însoţită de multă strădanie.
 
Am avut parte de întâlniri cu regizori mari, care m-au îmbogăţit spiritual şi profesional. Le mulţumesc tuturor - şi celor care mai sunt, şi celor care călătoresc printre stele: Marieta Sadova, Dan Nasta, David Esrig, Ion Maximilian, Dan Alexandrescu, Gheorghe Jora, Constantin Dinischiotu, Tudor Mărăscu, Andrei Belgrader, Sanda Manu şi mulţi alţii. Mă plec în faţa lor.

 „La Timişoara m-am suit pe rampa de lansare, la Arad mi s-au cusut aripi pe umeri, iar la Constanţa am început să zbor“ 

Mereu mi-au plăcut provocările. La Constanţa am ajuns după ce am fost, ca să zic aşa, «licitată» de directorul teatrului din Piatra Neamţ şi de cel al teatrului din Constanţa. De ce?... Poate destinul?!
 
Despre anii petrecuţi la mal de mare mi se pare că nu sunt în stare să găsesc cuvintele potrivite. Datorez mult acestui teatru. Am spus de nenumărate ori: la Timişoara m-am suit pe rampa de lansare, la Arad mi s-au cusut aripi pe umeri, iar la Constanţa am început să zbor.
 
Au fost ani în care, în acest oraş, actori, pictori, muzicieni, arhitecţi, muzeografi au înţeles că Dobrogea este un pământ românesc mărturisitor de tradiţii culturale vechi de peste două mii de ani şi că acest ADEVĂR trebuie afirmat, trâmbiţat şi îmbogăţit cu o viaţă culturală de ţinută, bogată, care să dea strălucire şi perenitate acestui colţ de ţară.
 
Aici, în Constanţa, am întâlnit un om al mării, lângă care am vieţuit 50 de ani, până a plecat să caute o navă în ceruri; aici a crescut, până la opt ani, fiica mea, de care sunt foarte mândră; aici am luat primele premii naţionale de interpretare, aici... Observaţi că rostesc AICI de parcă aş locui încă în Constanţa. Probabil că aşa este, într-un fel (nepotul meu cel mare este student la Academia Navală «Mircea cel Bătrân»).
 
Tot la teatrul din Constanţa am reuşit să răspund unei alte provocări care mă bântuia de multă vreme. Îmi doream să iau în piept tot spaţiul scenic - de una singură - autori, public, tot. Am simţit nevoia, la un moment dat, să mă măsor cu mine însămi.
 
Creator sisific, actorul simte uneori nevoia să pună pe umerii săi întreaga povară a actului scenic. Ajuns pe culme, îşi aruncă povara plângând, obosit, şi apoi o ia din nou de la capăt, tot plângând. Aşa s-au născut spectacolele «De genul feminin» şi «Hai la nouri de vânzare», realizate împreuna cu frumoasa, talentata şi regretata mea prietenă Ana Mirena. Aşa s-a născut mai ales spectacolul «...de Ciuleandră», pe versuri de Nichita Stănescu. Toate acestea au fost distinse cu diplome şi premii la Gala Recitalurilor Dramatice de la Bacău.
 
Teatrul Giuleşti, actualul Odeon, mi-a adus şi el roluri, satisfacţii şi premii. În 22 decembrie 1989 ar fi trebuit să avem premierea oficiala a spectacolului «Weekend de adio». A fost, într-adevăr, un sângeros wekeend de adio.
 
Ce a mai fost după aceea? A fost un iureş, «o întâmplare a fiinţei mele» (am fost deputat şase ani), întâmplare de care m-am despărţit atunci când am realizat că valorile mele morale nu corespund cu ceea ce se întâmpla în jurul meu. Am plecat de bună voie; a fost un «rol» din care am învăţat că politica nu este un joc în care să te laşi folosit, ci arta a ceea ce poate obţine fiinţa socială printr-o structură piramidală cu lideri în frunte, în interesul unei MARI GRUPĂRI DE OAMENI. De fapt, politica ar trebui să fie răspunsul la întrebarea: CINE, CE, CÂND şi mai ales CUM OBŢINEM? Dar, mai ales, PENTRU CINE? Dacă se face pentru cei puţini, CEVA ESTE PUTRED.

„Doresc un teatru naţional (Dobrogea este singura mare regiune fără o astfel de instituţie culturală)“ 

Ce-mi mai doresc acum? Sănătate şi minte limpede. În ceea ce priveşte Constanţa, doresc ca viaţa culturală a acestui oraş al sufletului meu să înflorească din nou. Doresc ca edilii să se ţină de cuvânt când promit ceva.
Doresc un TEATRU NAŢIONAL (Dobrogea este singura mare regiune fără o astfel de instituţie culturală).
Oameni buni! Teatrul este oglinda vie a vieţii noastre. Veniţi, priviţi-vă şi veţi deveni mai frumoşi la suflet!
Şi... mai doresc ca, înainte de a spune «Adio!» acestei realităţi, să mai simt sub tălpi încă o dată scena teatrului inimii mele.“ - Agatha Nicolau

Galerie foto: