Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Dumitru Galavu (galerie foto)

„Născut în Macedonia - Grecia - (28 februarie 1926) - crescut în Cadrilater, judeţul Caliacra (azi Bulgaria), maturizat în Dobrogea - România, unde sunt şi acuma, eu, Galavu Dumitru, absolvent al Conservatorului de Muzică din Bucureşti «Ciprian Porumbescu», profesor la Liceul de Muzică din Constanţa, actualmente pensionar, unde am lucrat deopotrivă în Învăţământ ca şi în Cultură, îmi aştern pe hârtie amintirile pe care le am începând cu anul 1930 şi până astăzi. Aceste amintiri au caracter social-politic şi includ: istorie, filozofie, muzică, etnografie, folclor, psihologie social-politică, filozofie, religie etc., întreaga sferă a activităţii sociale - drama poporului român, scrisă de mine, un necomunist comunist (necomunist prin convingeri şi comunist prin forţa lucrurilor, datorită împrejurărilor).“
 
Aşa îşi începea Dumitru Galavu Memoriile lăsate testamentar familiei sale. Şi, spre lauda acesteia, opera lui Dumitru Galavu a fost recuperată şi în parte tipărită, spre cunoaştere şi neuitare. Este dovedit: Dumitru Galavu a avut o contribuţie excepţională la cunoaşterea patrimoniului artei populare dobrogene, la valorificarea ei în culegeri unice, de mare rezonanţă documentară. Opera lui este o replică convingătoare, categorică împotriva scepticismului cu care au privit unii existenţa folclorului dobrogean.
 
S-a născut în localitatea macedoneană Veria, din nordul Greciei, şi a venit cu toţi ai lui în Caliacra, comuna Gargalîc, satul Elibei. Copilăria petrecută în aspra Dobroge de Sud i-a marcat biografia. În 1940, când cei mari aflaţi la puterea Europei au pus sârmă ghimpată între fraţi, familia lui a venit în Constanţa. A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, secţia Pedagogie şi dirijat coral, promoţia 1954, cu Vasile Popovici şi Victor Iuşceanu (teorie-solfegiu), Gheorghe Dumitrescu şi Marţian Negrea (armonie), Zeno Vancea, Adriana Sachelarie, Andrei Tudor şi George Breazul (istoria muzicii), Sabin Drăgoi şi Emilia Comişel (folclor) şi Ovidiu Drimba (pian).
 
A fost metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare din Constanţa (1955-1957), profesor de muzică la Liceul de Artă din Constanţa (1957-1986). A cules şi a publicat folclor românesc, macedo-român, grecesc şi turco-tătar din Dobrogea.
 
Adevărata sa pasiune a fost însă folclorul muzical. Neostenit, a colindat satele şi a cules şi cercetat creaţia populară locală. A cules, în circa două decenii de activitate, peste 5.000 de piese folclorice: doine, balade, colinde, strigături de Anul Nou, teatru popular, diverse obiceiuri, basme, melodii pentru jocuri instrumentale, cântece de copii, descântece. A avut şi creaţii componistice proprii, din păcate rămase necunoscute. A lucrat cu precădere în domeniul coral, cochetând uneori şi cu cel instrumental. A creat nenumărate coruri şi cântece solistice, cu sau fără acompaniament de pian. În timpul vieţii i-au fost editate, pe plan local, doar trei lucrări: „100 de melodii de jocuri din Dobrogea“ în 1969, „Pe deal la Niculiţel“, 1973, şi „Tradiţia populară a Dobrogei“, folclor poetic, antologie a cântecului popular din Dobrogea, 1974.
 
A murit în 27 decembrie 1993, fără să fi reuşit să publice întregul material folcloric cules în timpul vieţii. La cinci ani de la moartea profesorului, Stere Samara, un mecena aromân cu dragoste pentru ai lui şi pentru fapte de cultură, a preluat această bogată creaţie folclorică rămasă de la Dumitru Galavu pentru a o tipări. Anevoioasă trudă, pe cât de importantă va fi opera realizată cândva. Mai târziu, editura Ex Ponto i-a publicat integrala operei folclorice.
 
Despre el scria prof. univ. dr. Mariana Popescu că „s-a aplecat asupra muzicii cu modestie şi dăruire, slujind-o şi ca un împătimit al folclorului dobrogean, fiind discipol al renumiţilor muzicieni, cercetători ai folclorului Marţian Negrea, George Breazul, Sabin Drăgoi şi Emilia Comişel. /…/ Anii de pensie i-au îndreptat paşii spre Techirghiol, unde, ca «un meşter Manole dobrogean», s-a dedicat în paralel cu cercetarea folclorului dobrogean unui proiect îndrăzneţ pentru construirea unei vile, care, conform dorinţei sale, ar fi putut deveni un centru muzical al Dobrogei. Din păcate, posibilităţile sale materiale nu i-au permis să-şi ducă visul la bun sfârşit, «zidindu-şi» în final propria sa fiinţă într-un ideal pe care nu l-a atins“ (Dumitru Galavu, Antologie de colinde dobrogene, Ediţie îngrijită de Adrian Doxan şi Ion Petrache, prefaţă de prof. univ. dr. Mariana Popescu, Editura Ex Ponto, 2005, p. 7).
 
În antologia Tradiţia populară a Dobrogei, a inserat numeroase culegeri din Techirghiol, avându-i ca informatori pe membri ai familiei sale: Nicolae Galavu şi Gheorghe Galavu, dar şi pe Stela Topală, Gheorghe Topală. A susţinut prin aceste texte de frumoasă oralitate calitatea creaţiei populare, consistenţa colindelor, a baladelor şi a ghimiliturilor care au dat personalitate culturală unei civilizaţii străvechi a locului.
 
Atena Feraru, nepoata profesorului Galavu, care ne-a oferit aceste date şi fotografii, îl evocă duios ca pe un om plin de curiozitate şi neastâmpăr, dornic să afle sensurile existenţei umane, ale spiritului, prin tradiţie, cultură şi ştiinţă. Un erudit pe care I-a dat Techirghiolul, o personalitate despre care de-abia de-acum se va auzi mai mult (Lăpuşan, Aurelia, Lăpuşan, Ştefan, Techirghiol pentru Europa, Galaţi, Editura Alma, 2000; Popescu, Mariana, Dumitru Galavu, renumit folclorist dobrogean, Datina, lX, nr. 24, august 2001).
 
A stat alături de unchiul său, i-a copiat textele, i-a ascultat poveştile, i-a urmat sfaturile. A lăsat Centrului Cultural „Teodor Burada“ spre tipărire un album foto din colecţia personală, câteva file din Memoriile lăsate de Dumitru Galavu şi câteva poveşti, nepublicate. Speră ca într-o zi să recupereze toate manuscrisele risipite pe la diverşi binevoitori pentru a valorifica integral opera Galavu.
 
În galeria celor mai importanţi folclorişti dobrogeni, Dumitru Galavu rămâne un nume şi o operă fundamentală. Rândurile de mai jos, publicate în premieră, sunt pagini din Memoriile lăsate de Dumitru Galavu.
 
„În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, aromânii din Macedonia au vrut şi ei să aibă şcoala şi biserica în limba maternă, din moşi-strămoşi, dar s-au lovit de rezistenţa grecilor care îi măcelăreau pe drumuri. Această perioadă s-a înăsprit după întoarcerea grecilor. Tatăl meu a fost şi el nevoit să lupte cu arma în mână. Eu l-am întrebat:
- Tată, câţi greci ai omorât? 
- Nici unul, mi-a răspuns el. Noi voiam să apărăm satele, nu să omoram oameni.
Aşa că, în anul 1926, a emigrat în România, cu o parte din confraţii lui din oraşul Veria, regiunea Salonic, Macedonia. A sosit în ţară în jur de 1 aprilie 1926, fiind colonizat în satul Elibei, corn. Gargalîc, jud. Caliacra, nord de Cavarna - 15 km.
 
Aici, de la o vârstă precoce, mi-am format primele impresii, eram foarte sensibil la tot ce se petrecea în jur şi cu totul special la sunete, ascultam sunetele clopotelor oilor cu multă plăcere şi interes, întrebam întotdeauna pe tata şi pe mama tot ce vedeam şi mă impresiona, ceea ce îl enerva pe tata şi, fie mă apostrofa, fie mă alegeam cu vreo palmă. Mi-aduc aminte unele întâmplări hazlii de la vârsta de 3-4 ani.
 
(…)
Nici tata nu mă înţelegea. Când îi ceream să-mi cumpere o carte de poveşti, răspunsul era:
- E, pârâmiti (poveşti), tată, parcă eu am citit cărţi de poveşti!
De asemeni, nici dragostea pentru muzică nu mi-a înţeles-o. Când îi ceream să îmi cumpere un instrument muzical, îmi spunea:
- Ghiftu va ti-adaru? Ghiftily cântî la strumenti. (Ţigan o să te fac? Ţiganii cântă la instrumente.)
 
Timpul trece, nu poţi să-l ţii pe loc, lucrurile se schimbă; ce a fost ieri nu-i astăzi, ce-i astăzi nu va fi mâine, ce va fi mâine nu va fi poimâine. Viaţa omului e legată de timp, în timp se naşte, în timp moare. Fiecare fiinţă astăzi se naşte, mâine creşte, se dezvoltă şi poimâine moare. Timpul face să se nască lucruri noi şi tot timpul le roade şi le face să piară. Sufletele pier, trupurile se întorc în pământ; piatra e măcinată de apă şi de gheţuri, fierul e măcinat de rugină, lemnul putrezeşte, locul căldurii îl ocupă frigul ş.a.“.

Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 14 monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ştefan Lăpuşan.
 
Citeşte şi: 
 
Personalitaţi din Constanţa
 
Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Enache Puiu

Galerie foto: