Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii actori ai Constanţei (XVl) (galerie foto)

Manolache, un nume reprezentativ la temelia şi pe genericul Teatrului constănţean. Element identitar al vieţii culturale a oraşului în anii de glorie ai culturii locale. Aurel Manolache, Gelu Manolache, astăzi, Liviu Manolache. Oameni „născuţi” pe scândura scenei, legaţi organic de teatru, de spiritul lui, de gloria pe care a cunoscut-o oraşul nostru prin cultură.
 
Liviu Manolache a continuat tot ceea ce au creat înaintaşii săi. Este actorul complet, jucând orice gen, de la comedie la dramă, de la vodevil la păpuşi, compune muzică, „se joacă” cu pianul, chitara, tobele, face regie, conduce singur, cu aplomb şi inteligenţă, emoţiile unei săli arhipline. A colaborat cu teatre de elită din Anglia, Turcia, dar şi din ţară. A pregătit mai multe promoţii de studenţi, acum îi convinge pe elevii şcolilor de provincie cum trebuie să-i iubească pe Alecsandri şi pe Eminescu într-o „Oră de teatru”.

„La premieră, când volumul meu scenic a atins maximumul, s-a spart becul unui proiector”

De ce teatru? „Aşa am simţit. Nu am intrat de prima oară la facultate. Mi-am dorit să fac această facultate. Crescând în Teatrul Fantasio, am învăţat foarte multe lucruri: de la Oleg Danovski, de la tata, de la Nicuşor Constantinescu, părintele revistei româneşti, de la Gelu, de la Jean Constantin. De la toţi am învăţat câte ceva. Tata mă lua la repetiţii câteodată să văd cu face el. Se mândrea să-mi arate ce face. Stăteam de regulă în loja B. Stăteam cuminte şi mă uitam la repetiţii. Mai veneau mătuşile mele, Vali Manolache, ceilalţi care erau apropiaţi de familia mea. Mama a cochetat cu meseria de artist doar după terminarea liceului: a fost în cor, în ansamblul folcloric de la Galaţi. Ne-am mutat la Constanţa când eu aveam trei ani şi atunci a revenit la meseria ei de bază, cea de contabil. Dar fiind contabil la ARIA, avea contact cu lumea artistică din toată ţara”.
 
Liviu Manolache a crescut în spiritul teatrului aflat în plină dezvoltare. Îi evocă cu nostalgie pe Jean Ionescu, directorul, pe Mireille Savopol, pe Fănică Lupu. Jean Constantin îl provoca să râdă, să se simtă bine. Gelu îl alinta... Aşa a încolţit în copilul mângâiat pe creştet de vedetele oraşului sămânţa teatrului academic. Tata ar fi vrut să fie stomatolog sau măcar tehnician dentar, se câştiga bine, era o meserie sigură.
 
Liviu a dat la Institutul de Teatru şi prima dată a picat. Primul sub linie. Zece locuri şi 300 de candidaţi. „Tatei i-a dat de gândit. A înţeles că acolo ar fi rostul meu. M-a încredinţat actorului Petrică Gheorghiu, de la «Bulandra», care m-a pregătit. În primul an am căzut din nou. Dar Petrică s-a ambiţionat, m-a cunoscut şi m-a luat în «familia» Bulandra, la repetiţiile lui Liviu Ciulei pentru «Pescăruşul», cu Adrian Pintea. Stăteam pe lângă marii actori ai ţării. Ei veneau în teatru cu patru ore înainte de spectacol, jucau table, se simţeau bine, intrau în atmosfera teatrului. Acesta era existenţă, spirit şi suflet, ceea ce astăzi găseşti foarte rar. Datorită lui Ciulei la «Bulandra» se făcea un altfel de teatru, modern, personajele se realizau altfel”.
 
În 1981, Liviu Manolache a terminat institutul cu media 10, a făcut o mică haltă la Bârlad, apoi, cu greu, a ajuns la Constanţa. Odată cu el veneau Dominic Dembinski şi Mirela Atanasiu.
 
A fost primit cu reticenţă, fiind fiul tatălui şi nepotul unchiului şi favoritul lui Jean etc. etc. A trebuit să demonstreze că nu este „băiatul lui tătuţu'”. A debutat într-un spectacol festiv, ceea ce nu învăţase la facultate. Dar încă funcţiona legea bunului-simţ. Tânărului absolvent trebuia să-i dai şansa să-şi arate valoarea. Şi este distribuit într-un rol principal, în „Beţia sfântă”, avându-i parteneri pe Diana Cheregi şi pe Romel Sănciugel.
 
„La premieră, când volumul meu scenic a atins maximumul, s-a spart becul unui proiector. «Beţia sfântă», o piesă de Paul Everac, pusă în scenă de Dembinski, aflat şi el la debut, a fost un spectacol bun, criticul Valentin Silvestru ne-a lăudat, profesorul Ion Toboşaru, la fel, în stilu-i caracteristic: «Drăguţă, eşti un histrion cu patalama». Dar a contat mult şi faptul că Vasile Cojocaru şi cu Eugen Mazilu mi-au spus «bine ai venit la noi!». De atunci am format echipa cu care am mers mai departe, piesă după piesă. Ion Maximilian mi-a dat curajul să compun muzica pentru scenă la «Piatra din casă”». Prima încercare fusese la facultate. Apoi am continuat”.
 
La teatrul din Constanţa s-au adunat, dintr-o dată, nişte tineri care erau alături de alţi tineri: Diana Cheregi, Eugen Mazilu, Vasile Cojocaru şi Maria Nestor, cu ceilalţi care reprezentau grosul teatrului. Şi au început performanţele. „Turnee, peste turnee, eram cunoscuţi în ţară, colaboram cu «Fantasio», cu opera. Aveam şi 400 de norme de spectacol într-un an. Nu ne-am plâns niciodată. Turneele ne-au unit, ne-au făcut mai puternici. Serile de teatru antic, deplasările prin staţiuni, apoi a venit momentul decembrie 1989. Pe noi ne-au împins în faţă...”
 
(Partea a doua a acestui articol o veţi putea citi în ediţia de luni, 21 noiembrie, a cotidianului ZIUA de Constanţa)
 
 
 

Galerie foto: