ZIUA de Constanţa cinsteşte marii artişti. Soprana Aida Abagief împlineşte 80 de ani A strălucit pe scena Constanţei, a promovat cultura României în lume. A lăsat un model studenţilor săi (galerie foto)

 
În galeria personalităţilor Operei Naţionale, la litera A scrie, cap de serie: „Aida Abagief, soprană. Cei care frecventau Teatrul de Operă Constanţa în anii '60 o pot confunda cu Violetta din «Traviata», rol pe care l-a interpretat de peste 200 de ori.
 
În 1960, după ce a absolvit Conservatorul «Ciprian Porumbescu» din Bucureşti, Aida Abagief a fost repartizată la Constanţa. De atunci, a fost o prezenţă constantă pe scena Teatrului de Operă Constanţa, iar iubitorii acestui gen de muzică cu siguranţă nu au uitat-o pe Violetta din «Traviata». Timp de 28 de ani, a interpretat acest rol atât în ţară, cât şi pe scena teatrului din Dublin, Irlanda. A reuşit să facă performanţă într-o epocă în care alţii, cu posibilităţile lor, au ales să fugă de regimul comunist persecutor.“
 
Cu siguranţă, tânărul monografist care a consemnat aceste sumare rânduri într-un dicţionar al personalităţilor lirice române i-a atribuit sopranei Aida Abagief doar simpla recunoaştere a creaţiei sale artistice. Dar  28 de ani de activitate scenică şi alţi 14 de activitate didactică, cronicile elogioase din publicaţii de specialitate, sutele de turnee de succes pe mari scene din lume şi din ţară nu se pot aduna într-o  filă de dicţionar.
 
Am aplaudat-o mereu, în picioare, pe scena constănţeană. Era capul de afiş al marilor montări ale Operei. Deschidea Festivalul Operei, lansa premiere, era fermecătoare în roluri care i se potriveau de părea că se identifică cu personajul, cânta cu dăruire, făcea spectacol. Ani mulţi şi prolifici. Pe vremea când cultura oraşului nostru nu era o cenuşăreasă.  Când în sală intervalele dintre rânduri erau ocupate cu scaune la un loc în plus, când abonamentele depăşeau capacitatea sălii, când cei mai mari cronicari ai timpului veneau de la Bucureşti sau Iaşi să-i măsoare în cuvinte prestaţia artistică.
 
În anii aceia de glorie, Aida Abagief dovedise publicului meloman exigent că este o artistă lirică complexă, susţinând roluri de anvergură, cu mare succes. 
 
A fost partenera de scenă a lui David Ohanesian, Goangă, Ion Dacian, Enigărescu, Piso, Nicolae Herlea, Buzea, Octavian Naghiu, Ludovic Spiess, Teodorian. Pe scenele lumii a cântat alături de Glosopp, Martinucci, Lavirgen, Piavko, Arhipova, Gomez. A învăţat arta interpretativă de la soprana Arta Florescu, o altă fiică a Constanţei.

„Muzica a fost şi este viaţa mea“

Aida Abagief poartă o mare recunoştinţă familiei sale. „Tata, Gheorghe, avea o voce frumoasă, iubea muzica. Un tată bun, ocrotitor. Mama a fost casnică“. Tata i-a dorit de la naştere, în euforia bucuriei de a o primi în braţele sale, să ajungă cântăreaţă, să sclipească pe scenă, să o iubească lumea, şi tot el i-a pus numele Aida, inspirat de frumoasa şi iubitoarea prinţesă etiopiană din opera lui Verdi.
 
Copilul predestinat muzicii a urmat cursurile Liceului „IL Caragiale“ din Bucureşti şi apoi Conservatorul „Ciprian Porumbescu“. Dragostea pentru marea muzică i-a insuflat-o Arta Florescu, soprana de coloratură care strălucise pe scena lirică românească în perioada interbelică. Ea a dus-o de mână pentru prima dată la Operă, copil fiind. A devenit, cu timpul, nelipsită de lângă scenă, din culise, stând şi privind fascinată la artişti. La clasa Artei Florescu a urmat apoi pregătirea academică.

„Noi, copiii acestor «descălecători» ai muzicii constănţene“

Coincidenţă sau nu, şi soprana Arta Florescu, mătuşa sa, a fost legată cu toate firele de Constanţa şi de începuturile muzicale ale oraşului. Îşi amintea, mai târziu, la anii senectuţii, scriind în caietul de sală „Aplauze“, 1989:  „La Teatrul Elpis… era în mai 1926… un copil de cinci ani trecea prima oară pragul unei scene… cânta un cântec de leagăn pe care Ioan Morozov îl compusese anume pentru el şi, odată cu depănarea melodiei, cunoştea şi primul fior al comunicării cu publicul… un buchet imens de maci roşii i-a căzut la picioare… intensitatea culorii lor reprezintă şi acum pentru mine văpaia debutului…
 
Şi tot la Constanţa am învăţat întâi scrisul guidonian şi apoi pe cel alfabetic. Era acolo, în Constanţa copilăriei mele, un cerc muzical. În afară de compozitorul şi profesorul Ioan Morozov, mai erau şi profesorii Aurel şi Moldova Alexandrescu - părinţii eminenţilor muzicieni Ozana Dragoş şi Timuş Alexandrescu -, în casa cărora familiile noastre făceau muzică alături de C.P. Demetrescu - dirijorul coralei Asociaţia Învăţătorilor, de Zamfir Negulescu, Kimon Kutavă, Costa Luludis, pianistul Al. Burghardt…
 
Erau suficiente şi minunate voci pentru ca noi, copiii acestor «descălecători» ai muzicii constănţene, să ne cultivăm cunoscând cvartetele vocale de Schumann, Brahms, duete de Glinka, Mendelssohn-Bartholdy, Campana… Arii de bravură vocală de Proch, Adam… «Cielo e mar», aria din «Gioconda», de Ponchielli…
 
Uluitoare erau pentru noi, copiii muzicii constănţene, şi concertele vocale susţinute în impozanta sală a Cazinoului… Mircea Lazăr şi Ana Florescu (mama mea), acompaniaţi la pian de TH. Fuchs… Nicolae Livezeanu şi Chiarina Filo-Savio… Lucia Cosma şi Jean Athanasiu, cu Umberto Pessione la pian.


 
Începutul instruirii şcolare ne-a împrăştiat pe copiii de atunci. Dar dragostea pentru muzică a continuat în viaţa constănţeană şi, peste ani, când a luat fiinţă Teatrul Liric, ea a reanimat o activitate la parametrii şi exigenţele vieţii contemporane. Pe scena Teatrului Liric constănţean nu a existat cântăreţ de renume a scenelor bucureştene sau din ţară care să nu fi încântat publicul meloman cu dăruirea vocii lui, cu mirajul prezenţei lui scenice. Stagiuni succesive spectacolele lor s-au inserat în adevărate sărbători estivale de operă. Am cântat şi eu pe scena Teatrului Liric din Constanţa, în special în «Tosca», de Puccini, şi am dăruit publicului tot potenţialul artistic de care dispuneam. Am fost susţinută atât de parteneri, cât şi de ambianţa sonoră orchestrală pe care regretatul Constantin Daminescu ştia să o stimuleze. Conservatorul bucureştean a dăruit scenei de operă constănţene serii continue de cântăreţi, dintre care unii de mare valoare.
 
Aş face o menţiune specială pentru soprana Aida Abagief, care s-a identificat cu viaţa teatrului pe care l-a slujit ani de-a rândul. De la «Traviata» la «Tosca», de la «O noapte la Veneţia» şi «Bal la Savoy» la «Trubadurul» şi «Madame Butterfly», întotdeauna s-a putut spune - au spus cronicarii străini văzând-o în Donna Elvira din «Don Giovanni», de Mozart, sau cei din Montreal, cu ocazia evoluţiei ei în Concursul internaţional de canto, a cărui laureată este - că… autoritatea scenică perfectă a acestei cântăreţe, stilul ei maiestuos şi ireproşabil, siguranţa impecabilă a unei tehnici ideale fac din Aida Abagief o actriţă de un rar interes şi de o calitate de prim ordin…“
 
Aceste cuvinte evocatoare semnate Arta Florescu exprimă clar şi fără nicio exagerare personalitatea artistică a Aidei Abagief.

„Sunt de-a dreptul scrupuloasă. Mi-am notat tot. Am cântat în 2.263 de spectacole“

 Aida Abagief este la a treia generaţie de interpreţi lirici în familie: de la Ana Florescu, evocată de fiica acesteia, la Arta Florescu şi apoi ea, încheind un drum de mare carieră artistică. Aida a mai avut şi alţi profesori eminenţi, de care îşi aminteşte cu drag: regizorii Hero Lupescu, Panait Victor Cotescu, Jean Rânzescu, dar şi dirijorii Jean Bobescu, Emil Rosensteck.
 
Dar marea dragoste pentru operă i-a rămas de la profesorul şi mentorul ei, David Ohanesian, cu care a cântat mai apoi pe scenă, în special în „Tosca“. Tot el i-a recomandat-o lui Constantin Daminescu, dirijorul de la nou-înfiinţatul teatru liric constănţean, care căuta soprană de coloratură pentru rolul din „Lakme“, de Léo Delibes, una dintre primele opere montate la Constanţa. A venit într-o zi de Crăciun a anului 1959, pentru ca, pe data de 15 ianuarie 1960, să debuteze în „Bărbierul din Sevilla“. Au urmat, la scurt timp, „Lakme“, apoi „Lysistrata“, iar trei ani mai târziu, „Rigoletto“.
 
Anii aceia de început de carieră, atmosfera din teatru, autoritatea profesională a lui Constantin Daminescu, marii solişti lângă care îşi desăvârşea discursul artistic sunt evocaţi cu multă emoţie şi nostalgie. „Pregăteam în medie trei premiere pe an, aveam mai multe reprezentaţii pe săptămână, în faţa unui public numeros, cald, care ştia să răsplătească artiştii cu aplauze şi flori. Eram o echipă tânără, ambiţioasă, cultura Constanţei căpătase un puls al ei prin ceea ce ofeream noi pe scenă. Prin muzică, oamenii se simţeau liberi, fără restricţiile impuse de politic. Se muncea mult, făceam turnee obositoare, apoi, din nou pe scena de-acasă, unde publicul ne iubea, umplea sala şi aplauda generos.“
 
Rosina, Gilda, Lakme, Norina, Regina Nopţii, Margareta, Elvira, Nedda, Tatiana, Musetta, Michaela, Leonira, Floria, Mimi, Cio-Cio-San. Roluri de primadonă, care aduceau publicul în sală. „Eu, care am iubit-o pe Violetta Valery, şi îi voi rămâne credincioasă precum Desdemona lui Otello, sunt bucuroasă că în gama rolurilor feminine pe care le-am interpretat, de la ingenue la frivole, să adaug o notă bună figurii pline de gingăşie, cinstită, frumoasă, cu un suflet curat şi iubitor - Desdemona.“
 
Din cele peste 2.000 de spectacole în care a cântat, câteva zeci le-a susţinut pe scenele Europei: Polonia, Cehia, Irlanda, Germania, Iugoslavia, Bulgaria. La Dublin, capitala Irlandei, a susţinut cele mai multe stagiuni în străinătate. Acolo a cântat în rusă toată opera „Evgheni Oneghin“, un spectacol foarte greu şi lung. 
 
Aida Abagief are cu ce se mândri astăzi: a cântat mult în italiană, în germană, în rusă, peste 24 de titluri de operă şi operete. A adunat între coperţile vieţii ei de artist liric aplauze, dragoste, bucuria muzicii nemuritoare.


 
Este distinsă cu Premiul I la Concursul Internaţional de Canto de la Barcelona, 1968, cu Premiul III la Concursul Internaţional de Canto din Montreal, 1970, precum şi cu Meritul Cultural Clasa I, 1966. De asemenea, în 1990 a fost inclusă în „Enciclopedia cântăreţilor de operă din întreaga lume“, editată la Capetown, precum şi în lexiconul „Interpreţi din România“, editat de Viorel Cosma, în 1996.

I se datorează începuturile învăţământului superior de arte din Constanţa

Din 1990 a început să predea canto. Mai întâi la Liceul de Artă, apoi, din 1998, alături de câţiva alţi profesori de muzică, a pus bazele Departamentului de Arte din Universitatea „Ovidius“ din Constanţa. Ani de pionierat, cu multă muncă şi responsabilitate, cu elan şi studenţi merituoşi, laureaţi ai unor prestigioase competiţii internaţionale. Astăzi, portretul Aidei Abagief domină sala de muzică a Facultăţii de Arte, sală care îi poartă numele, în semn de profund respect şi recunoştinţă.
 
La sărbătoarea de astăzi, 14 iunie, studenţii, profesorii şi melomanii Constanţei îi aduc în dar flori şi îi doresc sănătate, să revină în sala de spectacole, pentru a-i încuraja şi pe alţi tineri să îndrăznească, să poată cuceri scenele lumii.
 

La mulţi ani frumoşi, Aida Abagief!

Fotografiile care însoţesc acest material au fost dăruite de artistă autoarei. Ele fac parte acum din arhiva redacţiei ZIUA de Constanţa.

Galerie foto: