#sărbătoreşteDobrogea141 Interviu cu istoricul Marius Oprea - „Petre Diaconu a înţeles şi a preţuit întreaga lui viaţă toate darurile care i-au fost hărăzite de Dumnezeu“ (galerie foto)

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât «informaţii» până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)



Anul acesta, în cadrul celei de-a treia ediţii „Ziua Dobrogei“, organizată de ZIUA de Constanţa pe 23 noiembrie, cu tema „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884”, vor fi conferite, post-mortem, distincţia „Meritul Dobrogean“, însoţită de medalia „Dionisie Exiguul“, unui număr de cinci personalităţi care au marcat definitoriu devenirea provinciei dintre Dunăre şi Mare:
- arheolog, cercetător, Petre Diaconu (6 octombrie 1924 - 3 aprilie 2007)
- colonel Marin Ionescu Dobrogianu (1866 - 1938) - militar şi istoric
- fizician dobrogean, membru corespondent al Academiei Române - Musa Geavit (23 decembrie 1931 - 5 iulie 2010)
- prozator, poet, memorialist şi critic literar - Pericle Martinescu (11 februarie 1911 - 24 decembrie 2005)
- publicistul Constantin Sarry (8 mai 1878 - 4 octombrie 1960)- director timp de patru decenii al ziarului „Dobrogea Jună”.
 
În cele ce urmează, puteţi citi o evocare a personalităţii lui Petre Diaconu (6 octombrie 1924 - 3 aprilie 2007), în cadrul unui interviu luat de Cristian Cealera istoricului Marius Oprea, fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.
 
L-aţi cunoscut pe Petre Diaconu la jumătatea anilor 80, aşa cum aţi povestit şi în cartea „Adevărata călătorie a lui Zahei, Vasile Voiculescu şi taina „Rugului Aprins”. Care sunt primele lucruri care vă vin în minte atunci când este evocată memoria acestui reputat arheolog?
 
Vocea sa, adâncă şi aspră, dar cu neaşteptate nuanţe de blândeţe. Aşa cum îi era şi firea, care îşi arăta adevărat faţă, de o sensibilitate neaşteptată, mai ales în prezenţa celui mai bun prieten pe care l-a avut în anii ’80-‘90, un câine pe nume Necaz. Am avut neaşteptata surpriză ca, în primele zile ale anului doi de facultate, să fiu chemat la Catedra de istorie veche a României de profesoara de arheologie, Ligia Bârzu, care m-a anunţat (cu tonul ei, rece-cald, cumva asemănător cu cel al lui Petre Diaconu că eu n-o să fac practică alături de ceilalţi studenţi (agricolă, adică), ci mă întorc la Păcuiul lui Soare.
 
De ce m-a ales tocmai pe mine? Nu ştiu, dar îmi place să cred că îl văzuse în tânărul de atunci pe cel care sunt acum. Fusesem acolo în august, pentru două săptămâni, însoţind-o pe Silvia Baraschi, de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Lucrasem sub coordonarea ei la Enisala şi am ajuns la Păcui cu ea, să terminăm o secţiune pe care o începuse cu un an înainte, pe latura nordică a cetăţii. Atunci l-am cunoscut pentru prima oară pe Petre Diaconu, care mă intimida, prin autoritatea pe care o respira prin toţi porii şi de care făcea deseori paradă. Am înţeles mai apoi că aceasta era o formă de autoapărare a unei firi calde şi sensibile, care nu se putea adapta la lipsa de umanitate din acea lume a crepusculului comunist.
 
Dimineaţa, la şase, vocea lui aspră mă trezea: „- Hai, ridică-te, întârziem. Vin oamenii la lucru şi înainte ai treabă cu varza!” „Oamenii” erau patru bătrâni şi alte două femei în vârstă, din Galiţa, satul cel mai apropiat de pe malul Dunării, cu care treceam în fiecare dimineaţă, în două ture, cu barca pe insulă. La şapte punct, dar nu înainte de a căra fix douăzeci de găleţi de apă din fluviu, cu care udam o mică parcelă cultivată cu varză. Petre Diaconu încropise pe malul Dunării o mică gospodărie cu de toate, chiar şi cu o vacă. Numai găinile lipseau, din cauza câinilor semisălbatici pe care îi ţinea Petre Diaconu pe lângă el şi la care ţinea ca la ochii din cap.
 
Aveam ochii încă cârpiţi de somn când mă apucam să şpăcluiesc la morţii din secţiunea aflată nu departe de malul Dunării, în dreptul porţii estice a cetăţii. După două ore, apărea şi domnul Diaconu, aducându-mi micul dejun: două sandvişuri cu brânză şi margarină, roşie, castravete şi o jumătate de litru de lapte. Mă privea mâncând şi mă obliga să termin tot, ca pe un copil mic. Grija lui faţă de mine mă înduioşa adesea şi îi simţeam durerea de a nu fi avut el însuşi copii. La ora unu fix, când venea Grigore după noi cu barca, primul lucru care mă aştepta, înainte de prânz, erau găleţile goale pe mal şi alte ture la udat varza. Un program fix, aparent lipsit de farmec. Totuşi, acea lună petrecută alături de el, adunând împreună frunzele de plop căzute printre coastele morţilor din secţiune, pentru a-i fotografia la sfârşitul zilei de lucru, mi-a dat sentimentul că devenisem, pentru el, mai mult decât un student în practică.  
 
Într-o altă lucrare a dvs., „Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Răsărit” aţi scris, citez: „Petre Diaconu mi-a transformat darul de a vedea sub pământ în ştiinţă şi meserie”. Vă rog să ne spuneţi mai multe despre această influenţă exercitată asupra dvs?
 
Toamna petrecută numai cu Petre Diaconu, cu paznicul Grigore, cu bucătăreasa şi câinii Necaz, Guna şi Dervent  la cetatea de pe insula de pe Dunăre din dreptul comunei Ostrov, unde se află impunătoarele ruine ale cetăţii romano-bizantine Vicina, mi-au marcat formarea mea ca arheolog. ”Arheologia este o ştiinţă creştină”, îmi spunea domnul Diaconu. ”Suntem şi noi pescari de oameni, după cum vezi, numai că îi pescuim în pământ. Și, aşa cum un pescar nu ştie ce ascunde apa, nici noi nu ştim ce poate ascunde pământul. Dar, dacă eşti un pescar bun, ştii unde să arunci năvodul”, îmi spunea el.
 
Am învăţat de la el marea responsabilitate a unui arheolog. ”Orice din ce strică un om se poate repara, tot de către om”, îmi mai spunea. ”Dar nu ce strică un arheolog. Odată ce ai săpat şi nu ai văzut bine, sau ai distrus ceva, asta nu se mai poate face la loc. Nu ajunge numai ştiinţa. Trebuie şi suflet, ca să vezi şi să înţelegi ce sapi”. Sensibilitatea mea de poet a rezonat la toate sfaturile sale. Purtam lungi discuţii câteodată, nu neapărat ştiinţifice, cât mai ales despre lume şi viaţă, îmi istorisea despre istoria veche şi mai nouă a acelor locuri şi oameni, dar nu în fiecare zi; se întâmpla să fie şi morocănos, din pricini neştiute de mine. Am devenit, alături de el şi mai ales pentru el, încercând să-i fiu pe plac, atent, responsabil, dar m-am lăsat purtat de imaginaţie. Cred că asta-i şi plăcea la mine. Am scris şi o poezie despre Păcui, în care îmi imaginam moartea celor pe care îi găsisem în insulă, mi-a subliniat pe text câteva versuri: ”Insula mea este mâna mea dreaptă / E noapte. Noaptea sub plopi fluviul se acoperă cu frunze / E noapte. Noaptea sub plopi morţii cântă / Cântecul lor se aude până departe”. Acest cântec al morţilor am învăţat să-l caut, să-l găsesc şi să-l ascult de la Petre Diaconu.   
 
V-a fost profesor la facultate? Cum era dascălul Petre Diaconu?
 
Nu. El a predat la facultate după 1989, eu terminasem demult, mie mi-a predat însă pe insulă. Lecţii pe care sunt sigur că nu le-ar fi putut preda la facultate, nu l-ar fi înţeles nimeni dacă nu s-ar fi aflat acolo, la Păcuiul lui Soare. Pentru că, aşa cum am spus, ele nu erau doar lecţii de istorie. Erau, cum s-ar zice şi cum se intitulează acum o emisiune TV, ”lecţii de viaţă”. Și despre oameni. Multe povestiri de neuitat, dintre care unele se regăsesc în cărţile pe care le-am scris.
 
Aţi avut ocazia să petreceţi timp destul alături de el, acolo, pe teren, pe situl unde lui îi plăcea cel mai mult. Cum l-aţi caracteriza pe omul Petre Diaconu, din prisma repetatelor întâlniri avute?
 
Un om dificil, la primul contact, avea darul să-i intimideze pe cei din jur. Până şi umorul său avea o tentă aspră. Avea un carneţel în care îşi notase numele tuturor vizitatorilor veniţi la Păcui, muşcaţi de câinele său Necaz. ”Uite, şi doi academicieni”, se mândrea el. Și activişti de partid, alţi arheologi, studenţi, simpli turişti. Erau, când am ajuns eu acolo, trecuţi în carneţel 176 de oameni. Fiecare muşcătură avea povestea ei. Dar, culmea, Necaz, care era un câine total imprevizibil, nu m-a muşcat însă şi pe mine, iar Petre Diaconu a rămas realmente cu gura căscată când am şi mângâiat câinele, fără teamă. Numai el îl atinsese până atunci, şi chiar şi pe el îl muşcase odată. A prins chiar un pic de ciudă pe mine, atunci când, după ce a fost otrăvit şi am reuşit să-l salvăm, Necaz a venit să zacă în convalescenţă la uşa mea şi nu a lui. Zicea că i-am vrăjit câinele.
 
De fapt, nu ştiu de ce, mie nu mi-a fost niciodată frică de câini şi asta, am înţeles tot de la el, se simte - câinii miros frica şi atunci te domină, te muşcă. Ce să spun? Necaz era aidoma stăpânului său. Pe Petre Diaconu nu-l poţi caracteriza în câteva cuvinte, pentru că, pur şi simplu, el ieşea din orice fel de tipare umane descriptibile.
 
Toţi cei care l-au cunoscut pe „nea Petrică” spun întotdeauna că era un foarte bun povestitor. Care sunt cele mai frumoase poveşti pe care vi le-a depănat şi pe care nu le-aţi uitat nici astăzi?
 
Nea Petrică (eu nu i-am spus niciodată aşa, pentru mine a fost totdeauna ”domnul Diaconu”) povestea mai ales despre oameni. Despre cei pe care îi cunoştea, dar mi-a povestit şi viaţa fiecăruia dintre lucrătorii noştri de pe şantier în parte, bătrâni din Galiţa care câştigau un ban datorită bunătăţii lui şi care mie îmi păreau plicticoşi şi inofensivi. Am aflat de la el că unul îl turnase la Securitate pe părintele Elefterie de la Dervent, că altul fusese mare activist la Regiunea Constanţa în vremea colectivizării, că un al treilea, mocan de prin părţile de nord ale Gorjului se aciuase pe aici după război, după ce şi-a pierdut în luncile Nistrului, la venirea Armatei Roşii, familia şi turmele...
 
El rămâne, înainte de toate, un mare specialist, un arheolog de seamă. Cum îl caracterizaţi dvs., din acest punct de vedere? Ce consideraţi că reprezintă Petre Diaconu pentru arheologia românească?
 
Am fost, în urmă cu doi ani, în Insula Mare a Brăilei (pentru a treia oară), pentru a fixa locurile în care vom începe investigaţiile arheologice pentru descoperirea victimelor din lagărele politice de aici. Cu acest prilej, Ionel Cândea, unul dintre bunii săi prieteni, director al Muzeului Judeţean Brăila, mi-a făcut un neaşteptat cadou, cartea ”Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani”, îngrijită de el şi alţi doi colaboratori. Aici sunt sintetizate contribuţiile lui Petre Diaconu la arheologia românească, un tom de peste 800 de pagini.
 
Volumul începe cu o scrisoare impresionantă, adresată acestuia de către prietenul său de o viaţă, Petre Năsturel, care deschide secţiunea Testimonia a cărţii, cu mărturii încărcate de afecţiune ale discipolilor săi, Mihai Irimia, Valeriu Sîrbu, Ionel Cândea, Marian Neagu, Niculae Conovici, din care am reţinut termenul care numeşte o patimă a sufletului, numită ”păcuita”, boală strîns legată de situl arheologic care a fost adevărata casă a lui Petre Diaconu. Cetatea de la porţile de vest ale Dobrogei nu a fost însă orizontul strîmt al viziunii sale ştiinţfice.
 
Insula dunăreană Păcuiul lui Soare a fost spaţiul din care privirea lui cercetătoare s-a întins asupra întregii istorii a Dunării de Jos, mai ales în perioada ei de înflorire romano-bizantină. Numele lui Petre Diaconu este legat, fără putere de a fi dezlegat, de istoria Dobrogei, căreia şi-a închinat toată viaţa, puterea şi patima sa - căci, în apărarea ideilor şi viziunilor lui cu privire la istoria acesteia, profesorul a fost de-a dreptul pătimaş. A iubit aceste locuri cum nimeni altul nu a făcut-o. În contribuţia sa la scrierea istorie Dobrogei, ştiinţa (şi proba ei o dau valoroasele lui contribuţii) se împletesc cu o mare iubire a locurilor, pe care numai cei ce l-au cunoscut por da dovadă despre ea.
 
Când spui Petre Diaconu, spui invariabil Păcuiul lui Soare, un sit arheologic efectiv impresionant. Ce însemna pentru el Păcuiul, din ceea ce v-a spus personal sau din ceea ce aţi văzut dvs. acolo? Și o a doua întrebare legată de Păcui - Ce înseamnă acest loc  pentru dumneavoastră?
 
Când am spus că Păcuiul lui Soare a fost adevărata casă a lui Petre Diaconu, am spus-o nu neapărat în sens figurat, el îşi construise aici o casă (aşa cum au făcut-o şi alţi prieteni ai săi, precum sculptorul Ion Buculei). Alte case (mai degrabă bordeie, din paiantă) de pe coasta Derventului adăposteau musafirii săi (o meţiune specială pentru Ana Blandiana, care a stat şi a scris aici, la începutul anilor ’80), dar şi ucenicii săi, între care cu timiditate m-am numărat şi eu, în verile tîrzii ale anilor 1984-1986. Pentru Petre Diaconu, apartamentul din Bucureşti, aşa cum mi-a mărturisit, era doar locul în care se refugia, vremelnic, din calea crivăţului dobrogean, pentru a se întoarce, când vremea se îmbuna un pic, acasă - la Păcui.
 
Aici avea tot ce-i trebuia unui gospodar, dar mai ales de o împlinire sufletească pe care nici oraşul, nici măcar ambianţa Institutului de Arheologie nu i-o puteau oferi. Dacă ar fi fost după el, ar fi mutat Institutul la Păcuiul lui Soare. Ce înseamnă Păcuiul pentru mine, e mai puţin din ce a însemnat pentru el, dar rămâne o casă a sufletului. Am revenit acum trei ani aici şi cu fiul meu, Alexandru, care avea atunci 12 ani, şi am petrecut alături de el o zi de neuitat, numai noi doi, printre ruine, încercând să-l fac să înţeleagă măreţia locului şi al oamenilor care au trăit sau au cercetat acele ziduri. Și cred că am reuşit, pentru că fiul meu, care trăieşte în Germania, a vrut şi anul trecut să revină acolo.
 
Sunt două locuri în care el, ca şi mine, simte întotdeauna nevoia să revină - la Sarmisegetuza şi la Păcuiul lui Soare, în inima Transilvaniei şi la porţile Dobrogei. Și vrea să mergem din nou la Păcui şi la vară. Cred că s-a îmbolnăvit şi el de ”păcuită”, deşi acum locul arată altfel - vegetaţia a cuprins încet locurile în care săpasem odinioară, iar ruinele arată precum un templu descoperit pentru prima oară într-o junglă. Este cu atît mai mult straniu şi fermecător.   
 
Să ne întoarcem la una dintre poveştile auzite de la Petre Diaconu şi pe care aţi reprodus-o într-una dintre operele dvs. Vorbim despre cea legată de desfiinţarea bisericii Dervent, despre transformarea ei într-un IAS şi despre prigonirea călugărilor de acolo şi a părintelui Elefterie. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest episod, mai ales că face parte dintr-o perioadă pe care sunteţi specializat?
 
Am fost martor al confesiunii acelui om, stârnită de iscodirile lui Petre Diaconu. Am fost împietrit pe moment, mai ales când acesta a început să plângă. Eu eram revoltat încă, pentru că nu-mi ieşea din minte imaginea bisericii mănăstirii Dervent, zăvorâtă cu un lacăt cât toate zilele, părăsită în mijlocul unui adevărat fluviu de fiare ruginite, de tractoare, combine şi remorci dezmembrate, între insule de moloz provenite probabil de la demolarea fostelor chilii, toate aflate după o poartă de plasă şi cornier, unde o tablă şi ea ruginită ne anunţa că acolo se află Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii Galiţa şi nu un loc închinat rugăciunii şi slăvirii lui Dumnezeu, aşa cum fusese odinioară şi cum Petre Diaconu îl mai prinsese încă, drept mănăstire păstorită de bunul stareţ Elefterie, cel pe care l-a evocat adesea, inspirându-mă şi pe mine mai târziu în scrierea cărţii mele despre taina Rugului Aprins şi pătimirea marilor noştri duhovnici în închisorile comuniste.
 
Am aflat apoi, tot de la el, mai multe despre ce au făcut comuniştii acolo, la Mănăstirea Dervent - despre ce a fost şi cum a ajuns ce a ajuns acel loc, o mărturie care m-a făcut ca, un an mai târziu, să-mi fac curaj şi să mă duc să fotografiez demolarea satelor din zona Mihăileşti - Bragadiru, de lângă Bucureşti. Filmul, developat, mi-a fost confiscat la o percheziţie a Securităţii în octombrie 1987, dar nu şi nişte numere din revista ilustrată germană ”Europa”, editată în limba română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pline cu fotografii ale gropilor comune de la Katyn, pe care le-am încredinţat spre adăpostire lui Petre Diaconu, în momentul în care am simţit că eram supravegheat de Securitate.
 
Nu a avut nicio ezitare în a-mi fi astfel de ajutor, iar după 1990, când a vrut să mi le înapoieze, i-am spus că i le fac lui cadou. Astfel, într-un fel unic, Petre Diaconu a fost nu numai cel care m-a învăţat arheologie, dar, printr-o voie a Proniei, a fost şi cel care m-a pregătit pentru arheologia pe care o fac acum - cea a victimelor comunismului. Asemenea întâmplări m-au învăţat, cu timpul, că nu există ”rolul întâmplării în istorie”, ci că acesta este de fapt Pronia, voia lui Dumnezeu. Și Pronia a făcut, ca un alt dar divin să-i fie dat lui Petre Diaconu, pe lângă deschiderea către el a acestei Porţi a Raiului pe pământ, care este Păcuiul lui Soare, şi anume descoperirea acelui vas de la Capidava, pe care în lutul moale olarul şi-a scris numele: ”Petre”...
 
Aceste daruri ale lui Dumnezeu i-au fost date lui, cred eu, ca răsplată pentru devoţiunea cu care a cercetat Păcuiul lui Soare, unde susţinea (şi n-am de ce să nu-l cred) că s-ar fi aflat celebra cetate Vicina, cea care l-a dat Țării Româneşti pe Iachint, primul mitropolit ortodox. Ei bine, Petre Diaconu a înţeles şi a preţuit întreaga lui viaţă cât de dăruit a fost şi toate cîte i-au fost lui hărăzite, mulţumind pentru asta cerului, cu discreţia unui om care înţelege ce înseamnă smerenia în faţa lui Dumnezeu.  
 
Despre istoricul Marius Oprea
 
Marius Oprea (n. 1964) este istoric şi scriitor. A fondat în 2005 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde lucrează şi în prezent. A fost consilier al preşedintelui Emil Constantinescu şi al prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, pe probleme de securitate naţională. Este licenţiat în istorie la Universitatea din Bucureşti, cu specializări în arheologie şi istorie medie românească, şi doctor în istorie (2002) al aceleiaşi universităţi, cu tema Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964). A publicat numeroase articole şi lucrări privind istoria Securităţii şi mai multe cărţi pe acelaşi subiect: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002, 2017); Securiştii partidului (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Moştenitorii Securităţii (2004, 2018); Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins (2008, 2019).  Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural),  Mafia arabă de la Ceauşescu la Iliescu (2016) şi Studiu de fezabilitate pentru mîntuire. 101 povestiri despre România (2019). A scris cărţi de poezie şi două romane şi scenariile a două filme documentare (Execuţia şi Patru feluri de a muri), care reflectă principala preocupare din ultimul deceniu şi jumătate ca expert arheolog şi întemeietor al arheologiei victimelor comunismului în România, aceea de identificare a rămăşiţelor celor care au fost ucişi de Securitate sau au murit în lagăre şi penitenciare.
 
Sursa foto: Imaginile ne-au fost puse la dispoziţie de istoricul Marius Oprea și îl înfățișează pe acesta alături de fiul său, la Păcuiul lui Soare și la Adamclisi; fotografia din colaj care îl înfățișează pe Petre Diaconu are ca sursă revista „Pontica” nr. 40, 2007

Citeşte şi:

ZIUA de Constanţa #sărbătoreşteDobrogea141, sub semnul lui Dionisie Exiguul „Ziua Dobrogei“, la a treia ediţie, cu o temă în premieră - „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884“

#sărbătoreşteDobrogea141 Petre Diaconu și „Păcuiul lui Soare“

#sărbătoreşteDobrogea141 Petre Diaconu, „spiritul Păcuiului“, omagiat de Ziua Dobrogei

 

Galerie foto: