Istoria Dobrogei - Bibliografie Procopius (sec. VI) - „Despre războaie” (Cărțile VII, VIII)

Procopius s-a născut în jurul anului 500 în Caesarea, a făcut studii și în perioada 527-540 l-a însoțit pe comandantul Belisarius in campaniile din Persia, Africa de Nord și Italia. I s-au acordat titlurile de illustrios, patrikiosși praefectusurbi, în 562. El era partizanul aristocrației senatoriale și era sceptic în privința creștinismului și a reformelor împăratului Iustinian I (527-565). Procopius a scris „Despre războaie” în opt cărți: 1 și 2, războaiele cu persii; 3 si 4, războaiele cu vandalii; 5-8, războaiele cu goții. Această lucrare prezintă evenimente la care a fost martor ocular și a fost redactată între anii 540 și 553. În jurul anului 550, Procopius a scris o critică dură împotriva lui Iustinian, apărută însă după moartea împăratului și cunoscută azi sub titlul „Istoria secretă”. În tratatul „Despre zidiri”, redactat între 553-555, a descris construcțiile militare din epocă și a menționat informații importante pentru istoria militară, topografia și toponimia Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) din secolul VI.
 
Cartea VII
 
În capitolul 33, sunt amintite expedițiile herulilor germanice în dioceza Tracia din care făcea parte și provincia Scythia Minor:
13. Alte ținuturi din Dacia fură primite în dar de la împărat și ocupate de heruli, în jurul cetății Singidunum [Belgrad/Serbia], unde locuiesc și astăzi și de unde năvălesc și pustiesc mereu Illyria [litoralul adriatic al Peninsulei Balcanice] și Tracia. Unii dintre ei au ajuns soldați în armata romană, în trupele de federati [aliați  528 - n e, r.].
 
În capitolul 38, este evocată o expediție a slavilor sclavini în Tracia în timpul domniei lui Iustinian:
1. Cam în același timp [550 – n. e. r.], o armată de sclavini, nu mai mult de trei mii de oameni, trecu fluviul Istru fără ca nimeni să li se împotrivească și îndată după aceea trecură fără greutate și fluviul Hebrus și se împărțiră în două... 2. O ceată cuprindea o mie opt sute de oameni, iar cealaltă restul. 3. Cu amândouă, însă despărțite una de alta, se încăierară comandanții armatei romane în Illyria și în Tracia, dar fură învinși împotriva așteptării; unii din ei fură măcelăriți, iar alții scăpară cu fuga, fără nici o rânduială. 4. După ce toți comandanții avură această soartă din partea celor doua oști barbare, deși cu mult mai slabe, una din cetele dușmane dădu peste Asbadus. 5. Acest bărbat era lăncier al împăratului Iustinian și fusese trecut în rândurile așa-zișilor candidați; el conducea trupele de călăreți care sălășluiau de multă vreme în cetatea Tzurulum din Tracia, fiind multi la numar i deosebit de vrednici. 6. Sclavinii îi puseră pe fugă și măcelăriră fără greutate pe cei mai mulți din ei, pe când fugeau în chipul cel mai rușinos ; iar pe Asbadus îl prinseră și deocamdată îl lăsară în viață ;dar mai pe urma îl aruncară în foc și-1 arseră de viu, după ce-și tăiară mai întâi curele de pe spinarea lui. 7. După aceste isprăvi, cele două cete prădară netulburate toate ținuturile Traciei și ale Illyriei și cuceriră prin asediu o mulțime de cetăți, măcar că nu luptaseră mai înainte pe ziduri și nici nu cutezaseră să coboare în câmpie; căci barbarii aceștia nu încercaseră niciodată să năvălească pe teritoriul roman. 8. Se pare chiar că nici nu trecuseră vreodată cu oastea peste râul Istru, decât de atunci de când am arătat mai sus. (...) 19. Până atunci ei nu cruțară nicio vârstă, ci atât ei cât și cei din ceata cealaltă, din clipa când puneau piciorul pe pământul romanilor, ucideau pe toți tinerii care le cădeau în mână, astfel încât teritoriulIllyriei și al Traciei era aproape în întregime acoperit de cadavrele celor neîngropați. 20. Pe cei pe care-i prindeau nu-i omorau cu paloșul, sau cu lancea, sau în vreun alt mod obișnuit, ci înfigeau în pământ pari, pe care-i ascuțeau bine de tot, și după aceea așezau deasupra cu nespusă tărie pe nefericiți, le băgau vârful parului în mijlocul șezutului, îl împingeau până în măruntaie și-i omorau în felul acesta. 21. Barbarii aceia mai îngropau în pământ patru pari groși și după ce legau de ei mâinile și picioarele celor prinși îi loveau necontenit peste față cu ciomege până îi omorau, ca pe câini, șerpi sau alte animale. 22. Pe alții îi închideau în grajduri împreună cu vacile și cu oile, pe care nu le puteau mâna până acasă la ei, și le dădeau foc fără cruțare. Astfel ucideau sclavinii pe toti aceia pe care-i întâlneau. 23. Dar acum, atât ei cât și cei din ceata cealaltă, ca si cum s-ar fi săturat de atâta sânge, se hotărâseră să lase în viață de aici înainte pe unii dintre cei care le cădeau în mână ; și ducând cu ei zeci de mii de prizonieri se întoarseră cu toții acasă.
 


În capitolul 40, este relatată o altă incursiune a sclavinilor:
31. Sclavinii, atât cei care se aflau mai dinainte pe teritoriul imperiului, dupa cum am arătat mai sus, cât și alții care trecuseră [550-551 – n. e. r.] fluviul Istru nu mult după aceea și se uniseră cu aceștia, cotropiră în deplină libertate imperiul roman. 32. Unii presupun că Totila [regele ostrogoților din Italia] i-ar fi înduplecat pe acei barbari, dându-le bani mulți, și i-ar fi trimis împotriva romanilor de acolo, pentru ca împăratul, ocupat cu barbarii aceia, să nu poată duce cum trebuie războiul împotriva goților. 33. Nu pot spune dacă slaviniiau venit acolo fără a fi chemați sau ca să facă pe placul lui Totila. Destul că barbarii aceia, împărțindu-se în trei cete, săvârșiră atrocități în întreaga Europă[Peninsula Balcanică – n. e. r.]. Nu pustiau ținuturile de acolo prin năvăliri, ci iernau in ele, ca în țara lor de baștină, fără să se teamă de dușmani. 34. Mai pe urmă, împăratul Iustinian trimise în contra lor o armată foarte însemnată, în fruntea căreia se aflau, între alții, Constantin, Aratios, Nazares, Iustin, fiul lui Germanus, și Ioan, poreclit Mâncăul. 35. Mai mare peste toți fu pus (de către împărat) Scholasticus [numărul mare de comandanți importanți indică amploarea invaziei – n. e. r.], unul din enuncii de la palat 36. Această armata surprinse una din cetele barbare lângă Adrianopol [Edirne-Turcia europeană], care se afla in interiorul Traciei, departe de Bizanț [Constantinopol/Istanbul] cale de cinci zile. 37. Barbarii nu mai puteau înainta, căci transportau o pradă imensă de oameni, animale și lucruri de tot felul. 38. Rămaseră deci pe loc, pregătindu-se de lupta cu dușmanii, dar ferindu-se de a fi simțiți. Sclavinii își așezaseră lagărul pe muntele care se înălța acolo, iar romanii în câmpie, nu prea departe de ei. 39. Deoarece ei pierdeau mult timp pândindu-se astfel unii pe alții, soldații începură să-și piardă răbdarea și făceau lucruri de neîngăduit, învinuindu-și căpeteniile că au din belșug toate cele de trebuință ca conducători ai armatei romane, dar puțin le pasă de soldați, care duc lipsă de cele trebuitoare și nu doresc să lupte cu dușmanii. 40. Siliți de soldații lor, comandanții angajară lupta cu adversarii. După o bătălie înverșunată, romanii fură învinsi. 41. Acolo pieriră mulți ostași dintre cei mai buni ; iar comandanții ajunseră în primejdia de a cădea în mâna dușmanilor și abia scăpară cu fuga cu resturile armatei, care cum putu. 42. Barbarii luară steagul lui Constantianus și disprețuind armata romană porniră înainte. 43. Ei prădară în voie teritoriul numit Astice, care din vechime rămăsese nepustiit, își găsiră acolo o pradă bogată ; în felul acesta ei prădară o regiune întinsă și ajunseră până la zidurile cele lungi [de la Marea Neagră la Marea Marmara – n. e. r.], care se află departe de Bizanț cale de ceva mai mult de o zi [65 km – n. e. r.] 44. Nu mult după aceea, urmărind pe acești barbari și dând peste o ceată a lor, armata romană se încăieră pe neașteptate cu ei și-i puse pe fugă. 45. Ai noștri uciseră o mulțime de dușmani, liberară un mare număr de prizonieri romani și găsind steagul lui Constantianus îl luară cu ei. Ceilalți barbari se întoarseră acasă cu restul prăzii [peste Dunăre – n. e. r.].
 
 
Cartea VIII.
 
În capitolul 5, este menționată așezarea goților ca aliați în Peninsula Balcanică până la cucerirea Italiei de către regele Teodoric cel Mare în 493:
12. Câți (goți) fură in stare să scape de ei [de huni – n. e. r.], se ridicară de acolo cu copiii, cu femeile, își părăsiră locuințele strămoșești și trecând fluviul Istru ajunseră pe teritoriul roman. 13. Și pricinuiră mult rău locuitorilor de acolo; după aceea se stabiliră în localitățile din Tracia ce le fuseseră date de împărat și luptară alături de romani, primind solda anuala de la împărat, la fel ca ceilalți soldați, i fiind numitifoederati. Acesta era numele latinesc pe care îl dădeau romanii, probabil ca să se arate ca goții deveniseră aliații lor nu în urma unei înfrângeri, ci pe baza unui tratat ; 14. Căci latinii numesc foedera tratatele încheiate în urma unui război, cum am arătat în capitolele dinainte. Pe de altă parte însă goții continuau să poarte război cu romanii fără nici un motiv, până ce plecară în Italia, sub conducerea lui Teodorich [488 – n. e. r.]. Astfel s-au petrecut lucrurile cu goții. 15. Iar hunii le ocupară țara, pe unii omorându-i și pe alții alungându-i, după cum am spus. O parte dintre ei, cutrigurii, își aduseră copiii și femeile și se stabiliră acolo unde locuiesc și azi. 16. Ei primesc în fiecare an o mulțime de daruri de la împărat ; cu toate acestea trec fluviul Istru și năvălesc necontenit în țara împăratului, fiind în același timp și aliații și dușmanii romanilor. (...)
 
În același capitol 5, sunt descrise Dunărea și Marea Neagră:
29, De la cetatea Cherson [Crimeea (Ucraina) – n. e. r.] până la gurile fluviului Istru, care se mai numește și Dunăre, este cale de zece zile. Locurile acelea sunt toate ocupate de barbari. 30. Fluviul Istru pornește din munții Celtici, ocolește extremitățile Italiei, se îndreaptă spre teritoriul Daciei, Illyriei și Traciei și se varsă în Pontul Euxin. De aici încolo toata regiunea până la Bizanț aparține împăratului romanilor. 31. Deci drumul în jurul Pontului Euxin, de la Chalcedon [Uskudar – Turcia asiatică] până la Bizanț, se înfățișează cam în felul acesta. 32. Cât de lung e acest înconjur n-aș putea să spun exact, având în vedere, cum am spus, marea mulțime de barbari care locuiesc acolo și faptul că ei nu vin în contact cu romanii decât doar atunci când trimit solii ; de altfel și cei care s-au apucat în trecut să facă astfel de măsurători n-au spus lucruri precise. 33. Atât e lămurit, că partea dreaptă a Pontului Euxin, cam de la Chalcedon până la fluviul Phasis [Colchida-Georgia – n. e. r.] , este de cincizeci și două de zile de drum de om vrednic. De aici putem deduce în mod firesc că și cealaltă parte a Pontului Euxin are o lungime nu cu mult deosebită de aceasta.
 
În capitolul 18, este subliniată întărirea graniței dunărene a Imperiului Roman de Răsărit în fața amenințărilor barbare:
17. Cum însă romanii păzeau cu strășnicie trecerea fluviului Istru, atât în Illyria cât și dinspre Tracia, gepizii îi trecură pe huni peste fluviul Istru în țara romanilor prin regiunea lor.
 
 
Bibliografie
ProcopiiCaesariensisOpera omnia, recognovit J. Haury. Editiostereotypacorrectior. Addenda et corrigenda adiecit Gerhard Wirth, Leipzig, 1962-1964.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970. (LV. Procopius din Caesarea)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța
 

Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţulConstanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în RelaţiiInternaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și: