#citesteDobrogea Florența Marinescu - ”Nimic nu poate fi mai rău decât un lucru aproape bine făcut, atunci când vorbim despre artă.”

Soprana Florența Marinescu nu este la prima carte. În ultimele două decenii, a mai publicat încă opt volume, aparținând aceleiași sfere în care autoarea a făcut carieră și a încercat să lase niște „urme”: Verdi şi eroinele sale (2000); Va pensiero (2003); Vrăjitorul de la Torre del Lago (2005), J. Haydn-Simfonia focului (2007), Lecţia de Cânt şi Şcoala românească​ (2011), Joseph Haydn (2012), G. Puccini-Muzica marilor iubiri (2018), Mari portrete verdiene (2019).

Volumul „Canto”, apărut de curând la Editura Muzicală, este o carte specială, pe care autoarea a dedicat-o cu recunoștință profesorilor săi, cei care i-au înmânat o „ștafetă de aur”, purtată mai departe de autoare către studenții săi.

Este o carte-document, de o sinceritate deconcertantă, care ia în discuție, cu luciditate și curaj, tarele sistemului de învățământ românesc vocațional, dezvăluind rotițele unui mecanism care se învârte, trist, de multe ori în gol, pus în mișcare de interese care nu au nici o legătură cu arta, cu vocația, cu profesionalismul.

Strălucită absolventă a Conservatorului din Bucureşti (1986), cu o specializare la Londra, doctor în muzicologie, cu o carieră de prim solist la Opera din Constanţa şi la Opera de Stat din Braşov, profesor universitar la Facultatea de Arte din Constanţa, Florența Marinescu are cu adevărat ce povesti, căci însăși viața sa este o carte.

Volumul recent apărut a fost scris „dintr-o suflare”, în cele câteva luni de primăvară stranie, în care izolarea ne-a obligat pe toți să ne întoarcem către noi, să reconsiderăm ceea ce avem și ceea ce suntem, să medităm asupra adevăratelor valori, să contemplăm lumea în care trăim, cu toate darurile sau neajunsurile sale.

Ceea ce s-a născut este o carte incitantă, dar nostalgică, scrisă cu talent și erudiție, ilustrată cu fotografii ale personalităților de la care autoarea a avut de învățat de-a lungul vieții, oferind apoi la rândul său discipolilor din secretele unei vocații de excepție, chiar și în condițiile unui sistem de învățământ cu prea multe provocări.

În concluziile sale, „presupuse și testate”, autoarea afirmă, nu fără o doză de indignare și amărăciune:

„Atunci când universitățile de artă vor avea un numitor comun, un regim profesional susținut numai de specialiști în gen și de personalități recunoscute de breaslă, când responsabilitatea va reveni fiecăreia, individual și colectiv, ca unitate de învățământ superior, studentul va avea certitudinea că devenirea sa nu este un experiment ocazional local, ci o conduită științifică, urmărit riguros de o administrație responsabilă și autoritară. Cursul vocațional este o certitudine de idei și manevre educaționale, o unitate de practici și soluții probate de specialiști, un climat de specializare și de succes. Nimic nu poate fi mai rău decât un lucru aproape bine făcut, atunci când vorbim despre artă.”

 
Citește și:

Florența Marinescu, distinsă cu Diplomă de Excelență la Festivalul „Ionel Perlea”

Interviu cu soprana Florența Marinescu „Dumnezeu e în toate, dar mai ales în artă”