#citeșteDobrogea Panairul - târgul renumit al Dobrogei

• Târgul care canaliza toate energiile creatoare ale provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră a fost reprezentat de târgul Panairului, organizat la Karasu și mai apoi la Medgidia.

Otomanii au acordat o atenție deosebită drumurilor dobrogene, importante căi de comunicație.Drumurile comerciale, printre care şi drumul median (şahrak), care trecea  prin Karasu (Medgidia), au sporit  importanţa aşezării, care a devenit una strategică şi economică.

Valea Kara-Su a reprezentat o importantă arteră de circulaţie, alături de canalul artificial „Laman”, ce realiza în secolul al XVIII-lea, legătura între Bogazchioi (Cernavodă) şi Marea Neagră, la nord de Constanţa.

Bâlciurile medievale făceau legătura dintre nord şi sud, iar negustorii străini au intrat de timpuriu în casele boierilor şi ale domnitorului.
Turcii au acordat o atenţie deosebită punctelor comerciale, impunând un monopol comercial în aceste locaţii, dinspre litoral către centrul Dobrogei.

Potenţialul economic al Dobrogei a fost  însemnat încă din perioada medievală, îndreptându-se spre gurile de vărsare ale Dunării şi spre nordul provinciei, prin intermediul drumurilor comerciale ce veneau din lumea orientală. Sunt semnalate în izvoarele cartografice şi narative, drept centre cu un important rol economic, atât în comerţul local cât şi în cel de tranzit, printr-o serie de localităţi cum ar fi Isaccea, Babadag, Karasu, Mangalia sau Constanţa.

Sultanul Mehmed al II-lea Fatih, poruncea negustorilor aflaţi în ţinuturile sale, la 9 iunie 1456, să facă comerţ cu locuitorii din Edirne, Brusa şi Istanbul. Nici un dregător al său nu avea voie să-i împiedice în desfăşurarea activităţilor lor. Aceşti negustori foloseau drumurile dobrogene pentru a ajunge la Akkerman (Cetatea Albă), oraş cu un potenţial economic însemnat, fiind al doilea ca mărime după capitala otomană. Interesul otoman pentru acest punct comercial, strategic şi militar a fost major. În anul 1484, acest deziderat a fost atins, prin cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe de către armatele sultanului.
În registrul Evkâf defterleri livâ-i Silistre, din 1597, este atestat târgul Karasu (Gönci-Bazari), cu un venit anual de 35.000 de akcele.

Locuitorii Dobrogei se ocupau cu meşteşugurile şi negoţul, având în administrare crâşme, cafenele, hanuri şi prăvălii. În acest sens se poate vorbi despre relatările lui Evliya Celebi, care la jumătatea secolului al XVII-lea, ne oferă informaţii cu privire la existenţa a trei prăvălii unde se vindea bragă. Acelaşi călător ne informează de existenţa în târgul Karasu a unui număr de 50 de prăvălii şi a unui han, care oferea găzduire comercianţilor veniţi la târg.

La  17 noiembrie 1771, Abdi Paşa era desemnat să-şi stabilească cartierul general la Karasu, de unde avea misiunea să apere provincia când situaţia ar fi impus-o, probabil şi datorită existenţei târgului Panair. Acesta era o staţie de menzil, de o mare importanţă în ceea ce priveşte situaţia economică şi militară.

Acest cuvânt panayr-panaghir însemna la origine „strângerea lumii din toate părţile”, fiind echivalent cu bâlci, iarmaroc, târg sau nedeie, în timp ce populaţia turcă folosea şi termenul de Pazar (bazar).

Târgurile şi iarmaroacele aveau loc în trecut cu prilejul unor sărbători religioase. Organizatorii străini aveau scutire din partea domniei, trebuind să plătească doar proprietarului terenului unde se organiza târgul. La toate târgurile se încasa vamă pentru veniturile domniei, sau ale sultanului, în cazul Dobrogei. Târgurile se organizau numai cu acordul locuitorilor şi negustorilor din zonă, dacă se respecta regulamentul de funcţionare (nizam).

Locurile marilor târguri se stabileau la date fixe precum Drăgaica şi Panairul, cel mai vestit bâlci (panair) din Dobrogea fiind cel de la Karasu, ce se afla la întretăierea drumurilor principale ale provinciei.

El a atras atenţia autorităţilor otomane, care prin sultanul Mahmud I (1730-1754), a oficializat existenţa târgului în anul 1752, pe dealul Panairului (care a preluat numele bâlciului - panayir), în apropierea aşezării tătarilor.

Vechimea acestui bâlci trebuie să fie mult mai mare, deoarece oraşul este atestat documentar şi în 1584, sub forma Karasu - Pazarcigi, nume ce este legat de existenţa unui târg periodic.

Aici se construiseră multe dughene şi bazaruri, unde o dată pe an, primăvara veneau negustori din Imperiul Otoman şi din provinciile dunărene cu mărfurile lor.

Produsele meşteşugăreşti proveneau din import şi constau în stofe, încălţăminte, mătase de Brusa, halate de Adrianopol, covoare, blănuri, piei de animale şi obiecte de marochinărie.

Comunicarea dintre Bogazchioi (Cernavodă) şi Karasu se putea face şi pe canalul navigabil al Văii Kara-su cu caiace sau şeici, până în apropierea târgului, negustorii aducându-şi marfa aici cu mai multă uşurinţă.

În cronica lui Dumitrache Medelnicerul, se arăta că în timpul războiului ruso - turc dintre anii 1768-1774, trupele ruse, pentru a înainta spre Karasu, au folosit drept călăuze români din stânga fluviului.

Acest lucru demonstrează faptul că aceştia cunoşteau foarte bine realităţile dobrogene, deoarece frecventau târgul de la Karasu.

Două deftere turceşti ne oferă imaginea localităţilor din provincie. Unul înregistrează situaţia gelebchesanilor (ce strângeau oi), în satele din kazaua Karasu în anul 1573, fiind menţionată şi localitatea Kokirleni, iar cel de-al doilea conţine numele unor localităţi ce trebuiau să predea cantităţi de orz în anii 1675 -1676, printre care sunt amintite localităţile rurale Peştera şi Rasovata (Rasova).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, locul negustorilor turci, va fi luat de „gelepi”(negustori de oi), specializaţi pe astfel de tranzacţii.

Articolele destinate vânzării erau: oile (koyun), caii (baghîr), vitele (haivanat), grâul (hinto), orzul (sa´r), meiul (erzen), făina (dedek), peştele (balâk), pastrama de oaie (pastârma), boii pentru creştinii din Imperiu, sare, ceară pentru lumânări ce erau folosite la iluminat, praf de puşcă (barut) şi chiar arme (tufenk).

Produse special dedicate pieţei otomane erau reprezentate de seul şi grăsimea de oaie (tervişul), ce era utilizat şi pentru ungerea corăbiilor otomane.

Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu”, acesta fiind un proprietar înstărit de terenuri şi de animale, ale cătui proprietăți se aflau în imediata apropiere a târgului.

Între 1806-1812, în timpul conflictului ruso-turc, localitatea Karasu a fost sub ocupaţie ţaristă, iar în timpul unei alte confruntării dintre 1828-1829, localitatea a fost serios afectată.  Cu toate acestea târgul a funcţionat şi în aceste vremuri tulburi şi nesigure. Chiar şi în vremuri de război era nevoie de schimburi comerciale.

În jurnalul Lloyd-ului austriac, datat în 1843, se specifica că mărfurile manufacturate se desfăceau şi la Karasu, acest târg fiind frecventat de negustorii din Braşov. Aici se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov.
            
La târg se adunau locuitori din Rumelia, Albania şi Macedonia, pentru a-şi valorifica produsele proprii constând în mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi.
         
La 15 iunie 1844, în raportul punctului militar din  Călăraşi către conducătorul oştirii – dejurtsvei – era amintită o bandă formată din 12 hoţi, ce au jefuit un vas ce se întorcea de la bâlciul de la Carassuii (Karasu), în dreptul satului Holtina (Oltina), unde fusese cu marfă negustorească.
         
În anul 1848, în timpul misiunii franceze a lui C Sabatier şi J. Desaint, localitatea Karasu avea statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai. Preţul unui cal obişnuit era de 6 galbeni, caii de calitate inferioară se vindeau la valoarea de o liră engleză bucata sau numai 15 şilingi, dacă era cumpărat numai pentru carne.
         
Comercializarea cailor se făcea de regulă în cadrul târgurilor periodice ale Dobrogei, dar mai cu seamă la Karasu.
         
În raportul Consulatului austriac de la Galaţi, din 1849, se arăta că la târgul Panairului, produsele germane găsiseră un teren propice, avantajos pentru vânzarea coloranţilor, armelor, obiectelor de aur şi argint, produselor din piele şi oţel, precum şi a postavurilor. Valoarea tranzacţiilor se ridica la aproximativ 50 milioane de piaştri.
         
La jumătatea secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad, ne informa despre  preţurile din târgul de la Karasu, acestea fiind: pentru cai – 6 ducaţi /exemplar, vite cornute – 5 ducaţi /exemplar, oi - ½ ducaţi/ bucata, bivoli – 5 ducaţi/ exemplar, porci – un ducat/bucată, iar stupii – un ducat familia de albine.

Pe lângă produsele de factură germană, erau solicitate şi cele franceze şi britanice.

Uneori târgul se prelungea peste termenul de două săptămâni, ca urmare a afluxului comercianţilor şi a tranzacţiilor însemnate.
Activitatea comercială este dovedită, o dată în plus, de existenţa emisiunilor monetare, începând cu secolul al XV- lea – 4 piese, în secolul al XVI –lea – 39 de piese, în secolul al XVII –lea – 45 de piese, în secolul al XVIII-lea – 81 de piese, iar în secolul al XIX –lea, se constată un număr mare de monede turceşti.
Aceste monede au fost emise în Transilvania, Boemia, Silezia, Ungaria, foarte rar circulând monede franceze, germane şi raguzane.

După cum putem observa tranzacțiile erau dintre cele mai însemnate, aducând importante venituri comercianților, dar și autorităților locale, care se preocupau de organizarea târgului.
 
Surse bibliografice
S.J.A.N.C., în prefaţa  Fondului  Prefecturii  Constanţa, dosar 140, inventar nr. 149
***Documente străine despre români. România, ediţia II, Bucureşti, 1992
*** Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, ediţia Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976
***Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. III
Mihai Maxim, Teritoriile româneşti sub administraţie otomană în secolul al XVI-lea, în R.d.I., t.18, 5, 1965.
Mihail Iorgulescu, Istoria comerţului, Editura Ancora  Benvenisti, Bucureşti, 1926
Ponticus, La Dobrodja, coup d'oeil sur son histoire et son caractere etnique, Ed.Luceafărul, Bucharest, 1939
Anca Ghiaţă, Aspecte ale organizării politice din Dobrogea medievală (sec.XIII-XV), în R.d.I., 10, 34, 1981
Constantin C. Giurescu, Dobrogea, , Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928
Tudor Mateescu, Bâlciurile din Dobrogea înainte de 1877, în R.d.I., t.38, 7, 1985
Ion Faiter, Trecător prin târguri şi iarmaroace, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1982
Gheorghe Simion, Observaţii asupra unor probleme numismatice şi economice la Dunărea de jos în lumina unor tezaure monetare de la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX, în Peuce, II, 1971
Alexandru Ungureanu, O misiune franceză în Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea în anul 1848, în R.A., I, 1969
Tudor Mateescu, Creşterea cailor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în Peuce, VI, 1977
G. Angelesco, Etude sur la Dobrogea, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1907
M.D.Ionescu Dobrogeanu, Valea Carasu, în Buletinul Societăţii Regale de Române de Geografie, fasc. I, Bucureşti, 1913
Adrian Ilie, Medgidia. Istoria orașului din 1918 până în prezent, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012
  
Despre Adrian Ilie:
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director adjunct Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța (2020)/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Citește și:
Târgul Panairului - prilej de tranzacții comerciale și distracții pentru locuitorii Dobrogei (galerie foto)