#DobrogeaDigitală In memoriam Pericle Martinescu, un „ratat” de geniu

 
Astăzi se împlinesc 15 ani de la trecerea în neființă a strălucitului scriitor și memorialist dobrogean Pericle Martinescu.

Erudit prozator, poet, traducător și exeget, născut la Viișoara, pe 11 februarie 1911, a traversat un întreg secol, reflectându-i măreția și decăderea în splendide pagini de jurnal.

Cu o existență trăită sub semnul literaturii, simțindu-se cu adevărat viu și util doar atunci când scria,  Pericle Martinescu rămâne un maestru al expresivității cuvântului „așternut” pe hârtie, o sursă de bucurie a lecturii, indiferent că citim mărturisiri cu valoare de ars poetica, evocări ale neliniștilor provocate de situații sau evenimente istorice, reflecții despre iubire, solitudine, moarte, natură sau artă. De fiecare dată, autorul își trasmută sufletul întreg în tot ceea ce scrie, oricare pagină a lui vibrând de viață și autenticitate.

Se stingea la 24 decembrie 2005, la 94 de ani, lăsând în urmă un tezaur de mărturii despre istoria unui veac tumultuos, trăită printre nume uriașe ale culturii române, însă cu modestie și discreție, sub deviza „am dorit totdeauna să mă exprim, nu să mă afirm”, după cum preciza undeva, în „Visul cavalerului“, în splendidul dialog cu alter-egoul său: 

 
Alter-Ego: Biografia ta, dacă o scrutăm sever, constatăm că nu e doar o «grămăjoară de secrete», cum declara Malraux, ci un maldăr de proiecte nerealizate. Şi dacă ar fi să se scrie istoria acestor rateuri ar ieşi un roman de toată anvergura. «Romanul scriitorului care promitea mereu» ...
Ego: Adevărul este că mi-am consumat şi eu o parte din viaţă scriind şi am cunoscut momente când, dacă nu scriam ceva, indiferent ce, chiar o scrisoare către un prieten, simţeam că mă îmbolnăvesc. Dar plăcerea se limita la actul de a scrie, fără a urmări mai departe efectul scrisului meu. Iar dacă în tinereţe am avut o perioadă mai activă pe plan publicistic, mai târziu mi-a lipsit voinţa sau ambiţia, de a mă zbate pentru a-mi cuceri un loc în spaţiul editorial. De fapt, am dorit totdeauna să mă exprim, nu să mă afirm. Am cedat altora locul pe care aş fi putut să-l ocup eu.
Alter-Ego: Vai, vai, ce sublim gest de samaritean! Ego: Lăsând gluma la o parte, anumite împrejurări, foarte evidente pentru motivările ce le-aş pretexta, au contribuit ca voinţa sau intenţia de a produce cărţi să se reducă la un permanent deziderat. Factori de natură subiectivă au determinat înscrierea acestor rateuri, cum le spui tu.
Alter-Ego: Prin «factori de natură subiectivă» vrei să înţelegi o prea mare exigenţă etică şi artistică (ceea ce până la urmă duce la sterilitate), prea puţină râvnă, sau totala lipsă de vanitate?
Ego: Din fiecare câte ceva.
Alter-Ego: Nu cumva şi faptul că n-ai vrut sau ai refuzat să te manifestezi prin scris în anumite perioade?
Ego: Mi s-a oferit, în multe rânduri, posibilitatea să scriu, însă în condiţii ce nu corespundeau cu vederile mele, şi atunci m-am eschivat, ai dreptate. Am refuzat să-mi văd numele folosit de regimuri pe care nu le agream şi care ar fi vrut să-l vadă circulând în serviciul lor. De multe ori am simţit o satisfacţie (morală) mai mare să rămân «anonim», decât să fiu «celebru».
Alter-Ego: Au fost cam multe regimurile pe care nu le agreai.
Ego: Cam toate prin care am trecut. Încă din studenţie şi până la bătrâneţe am avut ocazia să cunosc (şi să mă lovesc) de multe dintre ele. La început, în perioada interbelică, erau cele impuse de guvernele politice, care veneau şi plecau de la putere foarte des, provocând perturbări în viaţa administrativă; apoi cele ideologice, de drepata sau de stânga, care se concurau pe viaţă şi pe moarte. Nu m-am angajat în nici unul, deşi am activat în permanenţă sub diferite «programe». Dar în tot ce făceam păstram conştiinţa că trebuie să slujesc nu un partid sau un regim, care erau provizorii, ci ţara, poporul, naţiunea, care rămaneau neclintite în istorie. Şi ca orice bun român, am repudiat totdeauna regimurile extremiste, fie de dreapta, fie de stânga, menţinându-mă pe o linie de mijloc, linie ce păstra echilibrul între anti-tezele trecătoare. Între toate acestea, am avut şansa de a prinde şi o perioadă, de vreo zece ani, în deceniul al patrulea, când aveam libertatea să spun şi să scriu, fără restricţii, ceea ce simţeam şi gândeam. În tinereţea mea literară n-am suportat servituţile ideologice de mai târziu şi am rămas marcat de liberalităţile din acea vreme.
Alter-Ego: Asta s-ar numi cu un termen din politologie imobilism. E de neconceput că în câteva decenii de prezenţă printre oameni şi sisteme să nu te desparţi de un anumit mod de a gândi şi activa. E ca şi cum te-ai rupe de realitate şi ai trăi într-o lume factice de iluzii şi himere. Numai exilaţii şi deţinuţii rămân prizonierii trecutului, fiindcă sunt scoşi din circuitul normal. Mulţi din generaţia ta au mers în pas cu vremea lor şi au sluj1t cauzele pe care le-a ridicat în faţa lor istoria. Ei s-au realizat, în ciuda restricţiilor de tot felul.
Ego: Îi felicit, dar nu-i invidiez. Eu m-am simţit în foarte multe momente un exilat - un "exilat intern" cum se zice - şi asta explică ceea ce numeşti imobilism.
Alter-Ego: Dar cine şi de ce te-ar fi putut exila?
Ego: Nimeni altcineva decât Istoria, adică evenimentele, revoluţiile sociale, "progresele" pe care nu le socoteam drepte şi spre folosul oamenilor, şi ca atare nu mă încadram în ritmul lor. Eu nu sunt plămădit din aluatul celor care s-au adaptat şi s-au "realizat". Poţi să mă consideri un ratat ...
Alter-Ego: Ca în "Corabia cu rataţi", pe care ai evocat-o nu de mult într-o carte de amintiri ... ?
Ego: Aceea era o metaforă literară care, din nefericire, s-a transformat într-o tristă realitate. Generaţia noastră a fost un eşalon de spirite elevate, care, ca un blestem parcă, s-a transformat într-o adevărată corabie cu rataţi smulsă din ancorele ei de furtunile istoriei, iar mateloţii aruncaţi pe toate ţările şi oceanele pământului. Eu am rămas pe loc, ca un solitar pe o insulă depărtată de lume.”
 
Sursa foto: coperta IV volum „Excursie în Ciclade” 

Citește și:

#DobrogeaDigitală – „Visul Cavalerului”, de Pericle Martinescu : „Nu ne putem desprinde de trecut rîzînd”

#Dobrogea Digitală: Elevul Pericle Martinescu, evocând profesorii de-acum un secol ai Liceului „Mircea”