#DobrogeaDigitală Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării

Astăzi se împlinesc 34 de ani de la moartea lui Mircea Eliade, unul dintre cei mai celebri români care au marcat cultura universală.

Născut la 28 februarie 1907, în București, a fost elev al Colegiului Spiru Haret din capitală, avându-i colegi pe Arșavir Acterian, Constantin Noica sau Barbu Brezianu.
Interesat de științele naturii, de chimie, de filozofie dar și de ocultism, citea cu pasiune tot ce îi cădea în mână, îngrijorându-și părinții care îl vedeau punându-și în pericol vederea și așa slabită. A deprins cu ușurință mai multe limbi străine, printre care italiana, engleza, persana și ebraica.
În 1925, debutează cu volumul autobiografic, Romanul Adolescentului Miop, iar trei ani mai târziu pleacă în India, unde o întâlnește, în Calcutta, pe Maitreyi, faimosul personaj al romanului cu același nume, publicat în 1933.
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe distincții și titluri de doctor honoris causa. Este naturalizat cetățean american în 1966 și onorat ca membru al Academiei Americane de Arte și Științe.

Este autor a peste 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice, traduse în 18 limbi, și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, minuțios documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze, editând cele 18 volume ale Enciclopediei religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de Istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.
Se stinge la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, lăsând în urmă o operă copleșitoare, un veritabil reper al culturii universale.
În volumul intitulat „Existenţe şi creaţii literare”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, Pericle Martinescu îi dedică lui Eliade un text scris în 1982, la jubileul de 75 de ani, punând în discuţie drama condiţiei de expatriat a marelui istoric al religiilor, aşa cum reiese aceasta din impresionantul său Jurnal. Căci, în ciuda succesului său în lume, a izbânzilor şi a aparenţelor de prosperitate, Eliade avea un sentiment „paralizant" de pierdere iremediabilă:
 
„Îmi amintesc deseori de ţară, de tot ce-am lăsat acolo - manuscrise, jurnal, corespondenţă, biblioteca - şi mă cuprinde tristeţea. Aş putea să pierd totul, dacă nu am şi pierdut. S-ar putea să nu mai regăsesc nimic, nici o «amintire», nici o urmă precisă din copilăria mea, din adolescenţă şi din tinereţe…”
 
Pericle Martinescu comentează amplu asupra acestor regrete, care aveau la Eliade implicaţii mult mai adânci decât acelea ale unor simple pierderi materiale - implicaţii morale de o natură extrem de apăsătoare, pe care numai o conştiinţă superioară le putea resimţi, depeizarea fiind „o lungă şi grea încercare iniţiatică destinată să ne purifice, să ne transforme.”

Un accent dureros capătă, în însemnările lui Eliade, un episod aparent nesemnificativ ca acela al schimbării unei perechi de ochelari:
 
„Spărgându-şi, în urma unei neatenţii, ochelarii vechi, pe care-i purta de câteva decenii, a trebuit să-i înlocuiască cu alţii noi şi să se despartă în felul acesta de «singurul obiect pe care-l mai am din ţara mea.» Această despărţire îi dădea sentimentul că în fiinţa lui se producea ultima ruptură a unui fir ce-l mai lega de patrie. Iar nostalgia aceasta ajungea atât de departe, încât îi răscolea amintiri din copilăria petrecută prin diverse localităţi din ţară, despre care vorbeşte abia acum, foarte târziu, şi într-un fel cum n-o mai făcuse niciodată mai înainte. (Într-un loc, de pildă, evocând anii copilăriei, când se afla cu părinţii la Cernavoda, îşi aminteşte, printre altele, că a fost alăptat acolo de o doică-ţigancă şi că dintre cei trei copii, el a fost singurul cu acest regim. Acestei întâmplări, «graţie acestui sân exotic», credea el în anul 1960, se datorează faptul de a fi devenit orientalist...) Altă dată, căzându-i în mână o revistă literară din ţară, amintirile şi regretele îl năpădesc aşa de tare, încât îi produc o senzaţie de teroare.
«Această lectură - scria la 12 octombrie 1946 - mi-a dezvăluit dintr-o dată infidelitatea mea faţă de adevărata mea vocaţie aceea de scriitor român. Am avut, câteva ceasuri, sentimentul că aceşti ultimi ani petrecuţi în străinătate m-au depărtat de izvoarele puterii mele creatoare şi m-au abătut de la traiectoria mea naturală. Și orice aş face de aici încolo, aceşti ani sunt iremediabil pierduţi. Mai mult încă: am avut revelaţia că ei m-au aruncat pe un drum fără întoarcere posibilă. Teroarea este ireversibilă. Pentru prima dată în viaţa mea m-am văzut şi acceptat ca un ratat».
 
Bineînţeles, noţiunea de ratat nu trebuie luată aici în sensul ei strict, deoarece tocmai despre aşa ceva nu se poate vorbi în evoluţia lui Mircea Eliade. El emitea asemenea afirmaţii numai în momentele de deprimare când, copleşit de conştiinţa izolării de comunitatea sa nativă, i se părea că a pierdut timpul în zadar, fără să dea ceea ce ar fi putut să dea ca scriitor şi ca om de cultură […]
 
Fluxul ocult al nostalgiei atinge într-adevăr, în asemenea caz, limitele sale maxime. El este egal cu acel impuls irezistibil al omului care, bântuit de amintiri şi regrete ce-i răvăşesc din greu fiinţa, ar veni până la fruntariile ţării, s-ar uita o clipă «dincolo», sorbind măcar din ochi aerul priveliştilor familiare, apoi şi-ar strivi o lacrimă în batistă - sfârşind prin a crede că găseşte în toate astea o uşurare, o consolare.
 
Probabil că mulţi dintre cei aflaţi în asemenea situaţii vor fi procedând în felul acesta. Căci «pentru cei care nu mai trăiesc în ţara lor, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine un oraş mitic», spunea însuşi Eliade cu altă ocazie, într-o convorbire mai recentă, unde, tot el, mărturisea: «Noi suntem puţin ca Ulise, căutându-ne, sperând să ajungem să ne regăsim patria, vatra, pe noi înşine»“.
 
 
Sursa foto: captura youtube Arhiva TVR
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: Mircea Eliade, alăptat la „sânul exotic“ al unei țigănci din Cernavodă

#DobrogeaDigitală - „Existențe și creații literare“, de Pericle Martinescu: Jurnalul lui Mircea Eliade - „monument al literaturii memorialistice mondiale”