#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Represiunile evadării de la Cavnic

Memoriile lui George Sarry, adunate în volumul „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, sunt o relatare sobră a vieții din închisorile comuniste, unde și-a petrecut tinerețea, în condiții atroce, trăind incredibile experiențe existențiale.





Reconstituirea celor 11 ani de detenție politică reprezintă o lecție de supraviețuire, de solidaritate umană, de altruism și dârzenie.
Episodul evadării de la Cavnic a devenit faimos și datorită lui Ion Ioanid, unul dintre evadați, care îl rememorează în volumul său „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, precum și în serialul Luciei Hossu Longin, „Memorialul durerii”.


George Sarry evocă episodul din perspectiva celor rămași în lagăr și supuși represiunilor crunte, ce aveau să culmineze cu tentativa eroului nostru de a-și pune capăt zilelor:
 

„În colonie au început persecutările. Erai pedepsit numai pentru faptul că mergeai încet. Dacă gardienii vedeau doi deținuți vorbind, se apropiau de ei și îi loveau cu cizmele. Le spuneau să circule. Mâncarea a fost redusă la jumătate. Cu toate aceste represalii, nu a existat niciun deținut înafară de turnători, care să-i condamne pe evadați. Îmi aduc aminte cum un gardian l-a lovit pe un deținut, Gioga Pariseanu, cu catarama centurii. Am crezut că i-a scos ochiul. Bietul om nici îngrijire medicală nu a primit. Cu toate astea, nu l-am auzit să-i critice pe băieții care evadaseră.


Eu am continuat să-mi mențin legătura cu contactele mele, mecanicul de la compresoare și un maistru civil. Trebuia să fiu foarte precaut. În colonie administrația lansa zvonuri că cei evadați au fost prinși și împușcați. Nimeni nu credea. Dacă erau împușcați ar fi făcut ca și la penitenciarul Aiud, unde avusese loc o evadare spectaculoasă. Evadaseră trei deținuți: Tudor Greceanu, Spulbatu și Sirianu. Ultimii doi au fost prinși, condamnați la moarte și executați, și au fost aduși în penitenciarul Aiud unde au fost expuși și dați exemplu celorlalți. Greceanu a fost condamnat la muncă silnică pe viață și izolat la zarcă, mama închisorii.


Cam prin luna septembrie, cu încă patru deținuți, am fost luat din colonie și dus la Securitatea din Baia Mare. Aici am fost băgați fiecare într-o celulă de unul singur. Clădirea Securității era nou construită. Nu știu dacă noi am fost primii clienți. Nu a trecut mult timp și am aflat că celelalte celule erau ocupate de foștii colegi de la Cavnic, la fel și ei, câte unul singur în celulă. Nu știam dacă toți au fost prinși. Aici am fost anchetați. Eu nu știam de ce am fost adus aici, pentru ca abia mai târziu să aflu că Ducu Ciocâltău a turnat și a turnat în proporții mari. La anchetă a divulgat legăturile pe care le aveam cu civilii, inclusiv legă tura pe care o aveam eu cu mecanicul de la compresoare. Implicați în procesul evadării eram zece, cei patru deținuți luați odată cu mine din colonie și cinci civili, un inginer, doi gardieni, un maistru și mecanicul de la compresoare…


După o lună și jumătate petrecută la Securitatea din Baia Mare, cu picioarele în lanțuri, legați unul de altul, piciorul stâng al unuia de piciorul drept al altuia, am fost încărcați în două camioane. Am ajuns la penitenciarul Oradea. Aici ne-au scos lanțurile de la picioare și ni le-au bătut individual la fiecare. Am fost escortați la parterul celularului, câte unul în celulă. Era pe la sfârșitul lui octombrie 1953. În celulă aveam un pat de fier cu o saltea cu pleavă, o pătură zdrențuită și murdară. Nu cred că fusese spălată vreodată. Mai era o putină pentru necesități. Cele două ferestre, destul de înalte ca să nu poți privi afară, nu aveau sticlă. Curând după ce am ajuns am auzit ușa de la intrarea în secția noastră. Multe zgomote de pași, ușile se deschideau, se auzeau niște înjurături, ca apoi ușile să se închidă la loc. Au ajuns și la mine. Erau trei ofițeri, doi subofițeri și gardianul de serviciu. Unul dintre ofițeri îmi spune: «Aici o să-ți rămână ciolanele, banditule!» Au continuat cu înjurături și la restul de celule. Unul dintre ofițeri era politrucul închisorii, celălalt era comandantul închisorii, iar al treilea era un ofițer de la Securitatea Oradea. Ne-au vizitat voind să vadă cum arată cei care au îndrăznit să evadeze.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

Atât eu cât și ceilalți veniți odată cu mine așteptam să vedem ce mâncare o să primim. Când mâncarea a sosit, ne-am dat seama că avem în continuare același regim de pedeapsă. Era o apă chioară căldicică și tulbure. După așa-zisa împărțire a mesei am trecut la vizeta ușii și am început comentariile cu celelalte celule în care era grupul nostru. Subiectul era mâncarea și ce este de făcut. Unii spuneau că este prima zi și nu am intrat încă în rația normală a penitenciarului. Aceștia erau optimiștii. Alții spuneau să facem greva foamei până vine procurorul regional ca să stăm de vorbă cu el, iar cei mai realiști au avut curajul să spună că atâta timp cât vom sta aici acesta-i regimul.


Au trecut două săptămâni fără nicio schimbare. Într-o zi aud zarvă mare. Ușa secției se deschide și aud voci și ceva care se târâie. O ușă a celulei se deschide. Aud «ieși afară, stai jos!» după care aud bătăi în fier. Am bănuit imediat că până atunci auzisem nicovala pe care o târâia cineva și acum scoteau lanțurile de la picioare. M-am bucurat că nu voi mai avea picioarele reci când mă voi culca. A venit și la celula mea, târâind nicovala. Mi-a dat ordin să stau jos, iar țiganul deținut de drept comun mi-a luat piciorul, l-a pus pe nicovală și cu dalta și un ciocan destul de greu a lovit și a tăiat niturile brățărilor de fier pe care le aveam pe picioare. După ce a terminat cu scosul lanțurilor și am auzit ușa de la intrare trântindu-se, toți am sărit la vizetă și au început comentariile. Optimiștii spuneau că e puțin târziu, dar avuseseră dreptate: de acum încolo viața noastră se va îmbunătăți. Un lucru este cert, toți eram bucuroși că am scăpat de lanțuri, sau cel puțin așa am crezut. Deodată ușa de la secție se deschide și auzim urlând: «Fiți gata pentru baie!» Pe rând ușile se deschid și din nou urlete: «Ieși afară!» Am ieșit cu toți din celule. Ne-au spus: «țineți pe doi» și «lasă vorba». Se vedea bucuria pe fața fiecăruia că ne vedeam după două săptămâni.


Am ieșit din celular și, sub escortă, am fost conduși în clădirea unde erau dușurile. Aici, în cele câteva minute cât ne-au ținut la duș, reușeam să schimbăm câte o vorbă între noi. Trebuia să fim atenți, că apa era fierbinte. Ne udam puțin, stând pe marginea dușului. Asta era așa-zisa noastră baie. Tot timpul cât am stat la dușuri, niciunul dintre băieți nu a vorbit cu Ducu Ciocâltău. A fost ignorat de toți. După circa șase-șapte minute, am fost duși sub escortă înapoi la celulele noastre. Acum puteam umbla ca oamenii, nu mai aveam lanțuri la picioare. Cum am intrat în celulă, m-am întins pe pat și mă simțeam așa de obosit, că îmi venea să adorm. Din nou aud ușa de pe secție deschizându-se și nicovala târâtă de cineva până la prima ușă lângă intrarea pe secție. Se deschide ușa și aud „Ieși afară!“ De data asta loviturile sunau diferit față de loviturile pe care le făceau atunci când scoteau lanțurile.


De fiecare dată când ciocanul lovea nitul auzeam pe deținut spunând «Aveți grijă, că mă loviți la picior». «Lasă vorba, măi banditule, de aici n-ai să mai fugi», răspundea gardianul și îi spunea țiganului să-și vadă de treabă și să bată nitul. Când au ajuns la mine m-am așezat pe ciment, țiganul a pus brățara în jurul piciorului, a introdus nitul, mi-a așezat piciorul în așa fel ca nitul să vină pe nicovală. Oricât evita țiganul să nu îmi provoace dureri când lovea cu ciocanul, simțeam fiecare lovitură de parcă mă lovea direct în picior. Cum au terminat de pus lanțurile la toți băieții și am auzit ușa secției închisă, au început din nou comentariile. Optimiștii nu au apărut la vizete și nici nu i-am auzit. Acum cu toții ne-am lămurit de regimul aspru la care suntem supuși și că nu o să se îmbunătățească atâta timp cât ne vor ține aici.

„Încolăciți de frig și neputând să ne mai ținem pe picioare”

Iarna s-a apropiat și am început să simțim frigul. Și celelalte celule de la parter, unde era grupul nostru, aveau tot ferestre fără sticlă, ca și celula mea. Slăbisem și oboseam să mă plimb în celulă, în pat nu era mai cald. Mă încovrigam și mă acopeream cu zdreanța de pătură. Salteaua de sub mine nu mă încălzea. Puținele fire de pleavă care erau în ea nici de fiarele patului nu mă protejau. Uneori puneam salteaua pe mine crezând că o să-mi fie mai cald. De încălzit tot nu mă încălzea, făceam mai mult praf, de fiecare dată când o puneam pe mine.


Timpul trecea și frigul se simțea din ce în ce mai mult, mai ales că slăbeam zi de zi. Mulți din băieți nu mai veneau la ușă să vorbească. Nu mai puteam sta în picioare. Ca și ei, toată ziua stăteam făcut covrig în pat. Într-una din zile, nemaiputând suporta regimul acesta, îmi treceau o mulțime de lucruri prin cap. Știam că patul avea sub saltea bare, dar că unele dintre ele erau înlocuite cu sârmă: începusem să fac socoteala cum să folosesc sârma să-mi pun capăt suferințelor. Nu a fost greu: am făcut un laț la un capăt al sârmei, iar celălalt capăt l-am legat de grătarul de la fereastră; am pus putina (tineta) sub fereastră și înainte de a mă urca pe tinetă, am scris (zgâriat) pe perete cu litere mari de tipar: «Nemaiputând rezista regimului de exterminare (frig și foame)».


Am luat un ciob de sticlă pe care-l aveam în celulă, scos dintr-un ochi de la fereastră, m-am suit pe tinetă, cu ciobul de sticlă am încercat să-mi tai vena de la mână. Sângele a început să țâșnească. Nu știu cât timp a trecut, când m-am trezit eram în infirmeria închisorii înconjurat de o mulțime de fețe necunoscute. Erau deținuți de drept comun. Această cameră era foarte mare, însă fiecare avea patul lui cu pătură bună și întreagă, cearșaf și pernă. Pe lângă asta, în mijlocul camerei era o sobă mare care ardea cu lemne. Toți deținuții erau numai în cămăși. Era o căldură plăcută. Care mai de care venea să-mi aducă ceva să mănânc. Ei primeau pachete cu alimente în fiecare lună, mulți dintre ei nici nu mâncau mâncarea pe care o primeau aici, deși era mâncare groasă, cu boabe multe și chiar cu carne de două ori pe săptămână. Toți voiau să știe de unde vin.


Când le-am spus că am fost la parterul clădirii celularului, singur în celulă, și că sunt deținut politic, implicat în procesul evadaților de la mina Cavnic, m-au întrebat dacă ceilalți din lotul meu sunt în celular. Le-am spus că toți sunt câte unul în celulă și când au auzit că noi nu primim pachete de acasă, iar mâncarea pe care o primim constă în apă chioară, unul dintre ei, care era cel mai vechi în închisoarea Oradea, a fost foarte uimit. Mi-a spus că celulele de la parter stau mai tot timpul goale, numai când vreun deținut este pedepsit, este trimis la parterul celularului să stea de la trei zile până la șapte zile maxim, însă nu a auzit ca vreun deținut să fie dus iarna acolo. Când au auzit că noi stăm în acele celule de trei luni și că nu știm cât ne vor mai ține, au fost și mai impresionați. Eram acuma în luna ianuarie și despre iarna lui 1953–1954 se știe acum că a fost una dintre iernile cele mai grele de pe la noi. M-au întrebat de ce sunt pansat la mână și de ce am un cerc vânăt în jurul gâtului. Mâna eu o puteam vedea, însă nu și cercul vânăt de la gât. Simțeam că mă supără, dar nu vedeam cum este. Am ezitat două minute ca după aceea să le mărturisesc faptul că nu am mai putut rezista la regimul extrem de sever care ni l-a aplicat.


Aici la infirmerie am stat trei zile. În acest timp m-au îndopat cu tot felul de bunătăți: brânză, slănină afumată, carne afumată, marmeladă și toate varietățile de biscuiți. Mâncarea distribuită în închisoare deținuților de drept comun era bună, nu apa chioară pe care o primeam noi. Cu toate astea, aproape că nu m-am atins de ea. După trei zile am fost luat în grabă și escortat la celula mea de la parterul celularului. Cum s-a închis ușa de pe secție au început întrebările. M-au întrebat ce s-a întâmplat cu mine, unde am fost. Prin găurile secrete din uși m-au văzut când fusesem luat din celulă cu trei zile înainte. Îmi era greu să le spun ce s-a întâmplat cu mine, nu voiam să știe că fusesem slab, mai ales că și ei se aflau în aceeași situație ca mine. Cât despre unde am fost le-am spus că m-am trezit la infirmerie înconjurat de deținuții de drept comun. Le-am mai spus că acolo era căldură și mâncare bună. Nu le-am enumerat bunătățile pe care mi le-au oferit deținuții de drept comun. De la ei am aflat că cinci minute înainte de a mă aduce înapoi la celula mea, ei au avut vizita politrucului. A mers din ușă în ușă să vadă cum arată fiecare deținut. Când a ajuns la ușa celulei mele și a văzut că nu sunt în celulă a început să urle, întrebând «unde-i banditu».


I-au spus că sunt la infirmerie. Când a auzit una ca asta, a ieșit ca un om turbat și a trântit ușa secției, de s-a scuturat tot celularul. Acum mi-am dat seama de ce fusesem luat de la infirmerie la repezeală.
Viața în celule continua în același regim de frig și foame. Pe la vizetă se vorbea din ce în ce mai puțin. Toți rămâneam în paturile noastre încolăciți de frig și neputând să ne mai ținem pe picioare.”

#citește mai departe în „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry
#„Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: captură YouTube/arhivă TVR


Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Coșmarul de la Baia Sprie

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Umanitate în condiții dezumanizante
 
#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Strategii de supraviețuire

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Arestarea și ancheta

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Pitești

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăș”