Istoria Dobrogei - Bibliografie Mela (sec. I) - „Descrierea Pământului”

Pomponius Mela s-a născut în Tingentera (Algeciras), în Spania romană, și a trăit în secolul I. El a scris lucrarea etnogeografică „Descrierea Pământului”, structurată pe regiuni, în trei cărți. Izvoarele sale s-au limitat la scrieri anterioare, stil său literar fiind unul retoric. Mela a reprezentat o sursă pentru contemporanul său roman Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. (ed. G. Ștefan)
 
Cartea I

În capitolul 3, se precizează că Sciția și Tracia se delimitau la mijlocul litoralului vestic al Mării Negre: „18. Primul dintre aceste neamuri este cel scitic, altul cel de lângă Tanais [Don/Rusia] despre care am vorbit mai sus. Sciția ține cam până la mijlocul țărmului pontic; de aici, se întinde Tracia, care ocupă și o parte a țărmului Egeei și care se leagă de Macedonia. (...)” (ed. C. Frick)
Istoricul Gh. Ștefan (1899-1980) notează că, în epocă, Tanais era considerat limita dintre Europa și Asia.

În capitolul 19, este descrisă Marea Neagră și explicată schimbarea denumirii ei inițiale: „102. Aici acum se deschide marele Pont. În afară de câteva locuri unde sunt promontorii, țărmul este în general lung și drept, iar pe alocuri șerpuitor; dar fiindcă în partea din față țărmul se îndepărtează mai puțin decât pe stânga și pe dreapta, marea se încovoaie prin înclinări domoale până face de ambele părți unghiuri adânci și foarte încovoiate în formă de arc scitic. Marea este puțin adâncă, furtunoasă, plină de neguri, cu puține porturi și fără să aibă în jurul ei un țărm lin și nisipos, ea este aproape de vânturile de miazănoapte, și nefiind adâncă are valuri multe și clocotitoare. Din pricina firii deosebit de crude a locuitorilor de pe țărmul ei, a fost numită odinioară Axenus [neospitalieră – n. G, Ș.], dar mai târziu, prin contact cu  alte populații, locuitorii și-au îmblânzit puțin obiceiurile și marea a fost numită Euxinus [ospitalieră].” (ed. C. Frick)



Cartea II

În capitolul 1, sunt menționate popoare de lângă Dunăre:„7. În apropiere coboară Asiaces, curgând între calipizi și asiaci. Pe aceștia din urmă îi separă de istrieni Tyras [Nistru], care izvorăște din ținuturile neurilor, iar la vărsarea sa atinge un oraș cu nume propriu cu același nume ca al său. 8. Dar acel fluviu, care desparte populațiile Sciției de cele care urmează și ale cărui izvoare din Germania sunt bine cunoscute, izvorăște sub un alt nume decât cel care îl are la vărsare. Într-adevăr, prin ținuturile întinse ale unor populații de seamă, el se numește mult timp Dunăre, apoi este numit altfel de către riverani și devin Istru: deși e acum mare, mai primește câțiva afluenți, și dintre  toate fluviile care se varsă în Marea Mediterană, e mai mic doar decât Nilul. Se varsă prin tot atâtea guri ca și Nilul, însă trei dintre ele sunt mai mici, iar restul sunt navigabile. 9. Firea și obiceiurile neamurilor diferă între ele....” (ed. C. Frick)

În capitolul 2, este prezentată Tracia și etnografia tracilor: „16. Lângă aceștia se află Tracia, Ea se întinde de la țărmul pontic și până departe de iliri, mărginindu-se de o parte cu Istrul și din alta cu marea. Ținutul nu are nici climă plăcută și nici sol bogat și, cu excepția ținuturilor din apropierea mării, este neroditor, friguros și suportă destul de greu semănăturile; rareori îngăduie pământul să crească pe alocuri pomi fructiferi nicăieri; mai deasă e vița de vie, însă nici rodul nu se coace și nu se îndulcește, dacă cultivatorii nu îl ascund de frig sub frunze. Ținutul aceste are mai multă grijă pentru bărbați; totuși, nu în ceea ce privește înfățișarea lor, căci ei au înfățișarea aspră și urâtă a trupurilor, ci doar în privința cruzimii și numărului lor, pe cât de mulți pe atât de sălbatici. 17. Are puține ape care se varsă în mare, însă ele sunt foarte cunoscute ca Hebrul [Marița/Bulgaria + Evros/Grecia], Nestos [Mesta/Bulgaria + Nestos/Grecia] și Strimon [Struma/Bulgaria + Strimon/Grecia]. În interior se înalță munții Haemus
[Balcani/Bulgaria], Rodope [Bulgaria] și Orbelos [Orvelos/Grecia+ Slavianka/Bulgaria], vestiți datorită sărbătorilor lui Bacchus și cortegiilor de menade, pe care le-a instituit pentru prima dată Orfeu. Dintre aceștia, Haemus urcă atât de sus, încât din vârful lui se pot zări Pontul și Marea Adriatica. 18. Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume și alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici și cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geții. Acest lucru se datorește credințelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că, deși nu se vor mai întoarce, ele totuși nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alți cred că sufletele mor negreșit, însă e mai bine așa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse nașterile și jeliți nou-născuții; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare și le cinstesc ca pe lucruri sfinte, prin cânt și joc. 19. Nici femeile nu o fire slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaților și să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soții, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în fața celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile și conduita cea mai bună, iar cea care învinge în această întrecere este în culmea bucuriei. 20. Celelalte jelesc cu glas tare și își arată deznădejdea plin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniștească aduc lângă rug arme și daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort, [spre a ști – n. G. Ș.] dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă și nu are loc o plată... le așteaptă pe femei pețitorii. 21. Fetele de măritat nu sunt date bărbaților de către părinți, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute cu zestre – [n. G. Ș.]. Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase sau de cinstite. Cele cinstite și frumoase au preț bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soție. La unii traci folosirea traci era necunoscută; dar la ospețe se aruncă în focurile în jurul cărora se ședea semințe, al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beția. 22. Pe țărm, aproape de Istru, se află Histropolis, apoi Callatis , întemeiată de milesieni [polis-ul Milet – litoralul egeic al Asiei Mici], apoi Tomi, portul Caria și promontoriul Tiristis. Dincolo de acesta este celălalt unghi al Pontului, în partea opusă unghiului dinspre Phasis, cu care ar fi asemănător, dacă nu ar fi mai mare. Aici a fost cetatea Bizone [Cavarna/Cadrilater-Bulgaria], dărâmată de un cutremur de pământ. Acum există portul Crunos și orașele Dionysopolis   [Balcic/Cadrilater-Bulgaria], Odessos [Varna/Bulgaria], Messembria și Anchialos, iar în fundul globului, chiar acolo unde Pontul își încheie cea de a doua curbură a sa printr-un unghi, se află Apollonia, oraș mare.” (ed. C. Frick)

G. Ștefan notează două erori în text: plasează orașului Callatis/Mangalia între Histria/Istria și Tomi/Constanța și menționarea Miletului ca metropolă a Callatisului, care a fost înființat de coloniști  din Heracleea Pontică, așa cum arată Pseudo Scymnos în „Periegesis”.



Dionysos era zeul grec (Bacchus la romnai) al vegetației, pomiculturii, vinului, plăcerii, fertilității și festivităților. Era prezentat ca un matur bărbos și îmbrăcat sau ca un tânăr frumos, cu păr lung și efeminat, și însoțit de satiri și nimfe. Atributele sale era taurul, șarpele, iedera, vinul, vița de vie, misterele, vindecarea și oracolul.
Editorul Gh. Ștefan notează că menadele erau femei care-l sărbătoreau pe Bacchus/Dionysos alergând în delir prin păduri.

În mitologia greacă, poetul Orfeu era fiul regelui trac Eagru și al Caliopei, muza poeziei epice. Rezident în Tracia, el a participat la expediția argonauților greci, conduși de eroul Iason, în căutarea Lânii de Aur în Marea Neagră. Soția sa, nimfa Euridice, a murit mușcată de un șarpe, fiind urmărită de păstorul Aristeu. Cu lira sa, Orfeu a urmat-o în împărăția umbrelor stăpânită de Hades, frate al lui Zeus, și a reușit să obțină întoarcerea ei printre cei vii. Dar el nu a avu răbdare să aștepte ieșirea din Infern pentru a o privi pe Euridice și astfel a pierdut-o pentru totdeauna. Durerea pricinuită l-a determinat pe Orfeu să insulte femeile trace, care l-au sfâșiat în timpul unei orgii bahice. (OPREA 2014). Tragedia lui Orfeu și Euridice s-a reflectat și în opera tragedianului grec Eschil

În ceea privește credința traco-geților, G. Ștefan îl citează studiul Religia geto-dacilor (1947) al colegului său Ion Russu.
 
În capitolul 7, este menționată Insula Șerpilor: „98. Și în Pont sunt puține [insule]. Leuce, așezată la vărsarea fluviului Boristene [Nipru/Ucrinia], destul de mică, purtând numele lui Ahile, fiindcă aici a fost îngropat Ahile... Sunt șase insule între gurile Istrului: cea mai cunoscută și mai mare dintre ele este Peuce.” (ed. C. Frick)
Peuce fusese menționată de grecul Strabon (sec. I î. H. – sec. I d. H.) în „Geografia” și de romanul Lucan în „Pharsalia”
În mod eronat, scriitorul roman plasează Insula Șerpilor în fața gurii de vărsare a Nipurlui.



Cartea III

În capitolul 4, este descris modul de viață al sarmaților, populație din ramura iraniană a grupului indoeuropean al cărei teritoriu era limitat la sud de Dunăre:„33. Sarmatia, mai lată în interior decât spre mare, și este despărțită de cele ce urmează de apa Vistulei și se întinde în jos până la fluviul Istru. Populația sarmatică este foarte apropiată de neamul parților [Persia] în ceea ce privește îmbrăcămintea și armele; însă după cum și clima lor este mai aspră, tot așa le este și firea. 34. Ei nu locuiesc în orașe și nici nu au locuințe statornice. Când îi atrag într-un loc pășunile, când urmăresc un dușman sau când fug de el, târăsc cu ei toate lucrurile lor și astfel locuiesc totdeauna în tabere. Sunt războinici, liberi, neînfrânați și până într-atât de sălbatici și cruzi, încât și femeile merg la război împreună cu bărbații; și să fie mai îndemânatice, îndată ce nasc, li se ard sânul drept. De aceea pieptul lor devine ca la bărbați, iar mâna nu e stânjenită, când o întind ca să lovească. 35. Datoria fetelor tinere este să tragă cu arcul, să călărească și să vâneze. Când ajung mari se îndeletnicesc să străpungă dușmanul,  lucru atât de important încât faptul de a nu a fi ucis pe nimeni este considerat o necinste; iar ca pedeapsă fetele nu se mai mărită.” (ed. C. Frick)
Grecul Strabon (https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/istoria-dobrogei-bibliografie-strabon-sec-i-i-h-sec-i-d-h-geografia-cartea-vii-5680.html)  (sec. I î. H. – sec. I d. H.) susținea în „Geografia” (VII, 3, 9)că sarmații erau un neam scitic.
 
Bibliografie
Pomponii Melae De Chorographia libri III, recognovit Carolus Frick, Teubner, Leipzig, 1880.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LXVI. Pomponius Mela)
OPREA HORIA, Legenda lui Orfeu, „Istorii regăsite”, 12 mai 2014, (https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/05/12/legenda-lui-orfeu/ )
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 
 

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citește și:
 
Istoria Dobrogei - Bibliografie: Dioscoride (sec. I) - „Despre materia medicală”