#sărbătoreșteDobrogea141 O evocare a lui Petre Diaconu - Mărturiile părintelui Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent

Motto: „Cunoașterea este puntea care ne conectează cu toți cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizație la civilizație și de la viață la viață, contribuim cu poveștile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informațiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât «informații» până la momentul în care le dăm un înțeles. Modul în care aplicăm ceea ce știm despre trecutul nostru devine înțelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)
 

 
Anul acesta, în cadrul celei de-a treia ediții „Ziua Dobrogei“, organizată de ZIUA de Constanța sâmbătă, 23 noiembrie, cu tema „Dobrogea în documente diplomatice românești. 1878-1884”, vor fi conferite, post-mortem, distincția „Meritul Dobrogean“, însoțită de medalia „Dionisie Exiguul“, unui număr de cinci personalități care au marcat definitoriu devenirea provinciei dintre Dunăre și Mare:
- arheolog, cercetător, Petre Diaconu (6 octombrie 1924 - 3 aprilie 2007)
- colonel Marin Ionescu Dobrogianu (1866 - 1938)- militar și istoric 
- fizician dobrogean, membru corespondent al Academiei Române - Musa Geavit (23 decembrie 1931 - 5 iulie 2010)
- prozator, poet, memorialist și critic literar - Pericle Martinescu (11 februarie 1911 - 24 decembrie 2005) 
- publicistul Constantin Sarry (8 mai 1878 - 4 octombrie 1960) - director timp de patru decenii al ziarului „Dobrogea Jună”.
 
În cele ce urmează, puteți citi o evocare a personalității lui Petre Diaconu, realizată de Cristian Cealera pe baza mărturiilor stareţului mânăstirii Dervent, părintele arhimandrit Andrei Tudor, prieten al arheologului evocat.
 
În religia romană a existat acea credinţă potrivit căreia un loc, cu toţi cei care locuiesc acolo, se bucură de protecţia unui genius loci, geniul locului. Acesta este un spirit bun, care protejează şi aduce bunăstare unei zone anume şi oamenilor ce locuiesc acolo.
 
Dacă zona Dervent – Păcuiul lui Soare are un astfel de genius loci, acesta cu siguranţă nu poate fi altcineva decât Petre Diaconu. Marele arheolog român a trecut în nefiinţă în anul 2007 dar spiritul său cu siguranţă încă veghează locurile pe care le-a iubit cu atâta pasiune. Mai mult, amintirea sa nu are cum să dispară, pentru că el trăieşte şi este mereu viu în memoria celor care l-au cunoscut. Unul dintre aceştia este stareţul mânăstirii Dervent, părintele arhimandrit Andrei Tudor.
 
Legătura de prietenie dintre stareţ şi arheolog s-a întins pe o durată de timp ce depăşeşte un sfert de veac, din 1991 şi până în 2007. Părintele îşi aminteşte: „Pe Petre Diaconu l-am cunoscut în curtea mânăstirii, apoi în drumurile pe care le făcea mereu pe şantierul arheologic, casa lui de suflet. Acolo, pe sit avea o casă fără curent electric, fără utilităţi, o casă simplă, din chirpici, în care îşi petrecea cel mai mult timp din viaţa sa. Chiar dacă şantierul nu funcţiona pe perioada de iarnă, el petrecea Sărbătorile acolo. Paştele, de asemenea, îl sărbătorea aici, în linişte, alături de vestigiile arheologice pe care le-a cercetat în dealul Dervent, cât şi pe insula Păcuiul lui Soare, la cetate.”
 

De la bun început... şi până în vremuri tulburi

 
Viaţa lui Petre Diaconu şi întreaga sa activitate a fost strâns legată de cetatea de pe insulă şi de vecina mânăstire Dervent, a cărei existenţă s-a împletit cu cea a sa. Diaconu a fost martor şi al tragicului  moment 1959-1960, când lăcaşul de cult a fost închis de către comunişti. El săpa încă din 1956 la Păcui dar legătura sa cu mânăstirea era cu mult mai veche. Părintele Andrei îşi aminteşte:
 
„Mi-a mărturisit că prima vizită pe care a făcut-o în aceste locuri a avut loc pe 5 iulie 1936. Atunci a avut loc evenimentul sfinţirii şi punerii pietrei de temelie la biserica veche, să-i spunem aşa, a mânăstirii. Era pe atunci elev în clasa a şasea iar profesorul lor de istorie, de la Silistra, i-a adus pe el şi pe colegii săi să participe la festivitate. De aici, au plecat apoi, cu întreaga clasă şi au vizitat pentru prima oara ruinele cetăţii Păcuiul lui Soare, de pe insulă”.
 
A asistat aşadar la punerea pietrei de temelie dar a fost prezent şi când regimul comunist a închis mânăstirea.
 
„A fost martor la închiderea mânăstirii, când părintele Elefterie a fost izgonit din mânăstire şi dânsul ne-a adus mărturia evenimentelor petrecute atunci. Pe atunci Securitatea îl urmărea pe părintele Elefterie. Regimul voia să închidă mânăstirea pentru că mulţi oameni veneau să se vindece la Sfintele Cruci. Aceşti credincioşi îl căutau însă şi pe părintele Elefterie, care pe lângă studiile medicale, mai avea şi darul tămăduirii. Într-una dintre discuţiile pe care le-am avut cu domnul Petre Diaconu în 1999-2000, dumnealui mi-a mărturisit că un om din sat, Gheorghe Lupu, lucrând într-o vara la şantier, i s-a destăinuit. Omul i-a povestit arheologului că el luase parte la înscenarea pe care Securitatea i-o făcuse părintelui Elefterie. Lupu pusese sub perna părintelui Elefterie un pistol, după care venise Securitatea, făcuse control şi „descoperise arma”. În urma acestei înscenări, părintele Elefterie a fost obligat să părăsească mânăstirea”.
 
După înscenarea din 59, Gheorghe Lupu a rămas sa lucreze la CAP. Păcatul pe care îl înfăptuise l-a urmărit însă toată viaţa. Familia i s-a destrămat iar el a murit singur, în 1995. Și la înmormântarea lui au fost incidente. Când cortegiul funerar a ajuns în curtea mânăstirii, mulţi săteni care ştiau ce păcat mare comisese omul în 1959, s-au tulburat peste măsură spunând că mortul n-ar trebui băgat în biserica pe care el o prigonise.
 
„A ieşit o mare tulburare între oameni încât preotul de atunci, Dumitru Bujor a venit să mă întrebe: Părinte, ce facem? Oamenii spun să nu-l băgăm în biserică. A fost comunist, a fost împotriva bisericii şi a făcut rău oamenilor. Ce să facem? Eu atunci am întrebat dacă în ultimii ani a mai avut vreo manifestare împotriva bisericii? Dacă nu, atunci să îl bage în biserică, să îi facă slujbă iar Dumnezeu va alege după faptele lui ...”.
 
Evenimentele în cauză (înscenarea Securităţii, fapta lui Lupu, alungarea părintelui Elefterie) se regăsesc şi într-o mărturie a lui Petre Diaconu, publicată de către istoricul Marius Oprea în cartea „Adevărata călătorie a lui Zahei”.
 
 

Darul locului

 
Cei care au ajuns la Dervent şi pe Păcui s-au îndrăgostit iremediabil de acea zonă. Pământurile acestea au ceva special, un magnetism aparte. Unii cred că este vorba despre un har al sfinţeniei, care s-a pogorât pe acest ţărm al Dunării. Aşa crede şi părintele Andrei Tudor:
 
„Este darul locului, o binecuvântare a lui Dumnezeu dată pe locurile unde sfinţii mucenici şi-au vărsat sângele pentru apărarea şi păstrarea credinţei întru Mântuitorul Isus Hristos. Pe aici a trecut Sfântul Andrei, aici Întâiul Chemat a lovit cu toiagul în stâncă scoţând din adâncuri apa minunată a Izvorului Tămăduirii. Aici sunt Crucile de Leac, ce iată, s-au păstrat timp de aproape 2000 de ani. Aceste pietre în formă de cruce au dăinuit până în 1921 fără niciun adăpost, fără nimic. Ele au păstrat amintirea acelui martiraj iar asta a dăinuit mereu în amintirea locuitorilor din zonă, şi continua să dăinuie. Sfinţenia acestui loc a existat aproape două milenii şi este mereu împrospătată prin minunile ce au loc aici. Este deci un dar al locului.”
 
Este adevărat că oamenii au simţit mereu că aici este pământ sfânt. Ei veneau să se roage la Crucile de la Dervent chiar şi înainte ca aici să fie ridicat un aşezământ monahal, în perioada interbelică.
 
„Există o scrisoare trimisă mânăstirii noastre de cineva care în 1902 s-a vindecat aici de „damblageală”, după cum mărturiseşte chiar dumnealui în epistolă. Era deci olog şi copil fiind, a venit la Dervent cu căruţa, adus de părinţii lui. A stat aici trei zile şi s-a vindecat. S-a ridicat în picioare, a ocolit crucea de trei ori şi după aceea a plecat pe jos până la Ostrov, unde a luat vaporul pentru a trece Dunărea. Dânsul a trimis scrisoarea aceasta în 1965 şi se interesa dacă mai exista paraclisul cu cârjele pe care le-a lăsat el, la plecare. În podul paraclisului s-au păstrat cârjele omului, dar şi multe alte mărturii ale credincioşilor veniţi aici”.
 
Există poate o legătură neştiută între Crucile de Piatră ale Derventului şi meseria aceasta de arheolog, ştiinţă care desluşeşte istoriile reale ale ruinelor de cetate. Prin descoperirile pe care le fac, unii arheologi ajung să se apropie mai mult de miracol şi de credinţă, ajung să înţeleagă mai bine trăirile şi puterea  credinţei pe care le aveau strămoşii acum sute, dacă nu, acum mii de ani. Petre Diaconu a fost acel arheolog  a cărui existenţă a fost strâns legată de sfinţenia Derventului. În ultima parte a vieţii sale el a promovat şi a militat pentru înfiinţarea unei mitropolii.
 
„Descoperirile făcute în ultimul timp prin bibliotecile lumii aduc noi mărturisiri cu privire la istoria creştină a acestor pământuri. Potrivit acestora, din anul 290 – când îl avem menţionat pe Evanghelicus, primul episcop al Tomisului – şi până la Iachint de Vicina (sec.XIV) în Dobrogea a existat o continuă ierarhie bisericească. Avem prezenţe la sinoade ecumenice, avem numeroşi preoţi şi monahi menţionaţi istoric. Avem dovada existenţei în Dobrogea a primei mitropolii. Domnul Petre Diaconu spunea că în Dobrogea a fost cea mai mare concentrare de scaune episcopale, pentru că pornind de la Silistra (Durostorum) şi până la Varna au existat 14 episcopii cu 14 episcopi. Dânsul spunea că ei erau misionari pentru că asigurau şi încreştinarea, dar şi asistenţa religioasă peste Dunăre. Dânsul îşi dorea ca Dobrogea să aibă reînfiinţată mitropolia, măcar onorific”
 

Insula Aurelia

 
Soţii Petre şi Aurelia Diaconu n-au avut copii. Au rămas în amintirea celor care i-au cunoscut drept un cuplu de oameni extraordinari, care se iubeau, se înţelegeau şi se completau reciproc, fiind frumos şi strâns legaţi unul de altul. Aurelia i-a înţeles soţului pasiunea şi i-a fost mereu alături. Mai mult, era ea însăşi îndrăgostită iremediabil de Păcuiul lui Soare. Astăzi, pe Dunăre, nu departe de ostrovul cetăţii se poate vedea o altă insulă, mai mică, care poartă numele de Aurelia, după numele doamnei Diaconu!
 
„Doamnei îi plăcea foarte mult să pescuiască. El o aştepta întotdeauna pe mal să vadă ce a prins în ziua aceea. Dumneaei era şi cea care pregătea masa, din ce prinsese, şi o pregătea pentru toţi cei care se aflau pe şantierul arheologic. Aşa i-am cunoscut eu, până au plecat dintre noi. Nu ştiu dacă domnul Petre Diaconu, localnicii sau apropiaţii lui au fost cei care au numit Aurelia insula care s-a format lângă digul de est al cetăţii. Cineva însă a numit insula aşa, în amintirea doamnei Diaconu. Pe domnul Petre nu l-am auzit niciodată sa pomenească acest lucru dar localnicii, pescarii de la Păcui, oamenii din sat ce ajung pe acolo, cu toţii îi spun Insula, Aurelia. Este o insulă nouă, a apărut de aproximativ 20 de ani. S-a format pe mijlocul Dunării, ceea ce face ca şi curentul de apă să sape în Păcui, fapt ce duce la afectarea zidurilor cetăţii, ziduri care şi aşa sunt scufundate.”
 
Din 1956 şi până la sfârşitul vieţii, Petre Diaconu a fost sufletul insulei, mereu omniprezent. Era adesea gazda grupurilor de copii ce veneau împreună cu dascălii lor să viziteze insula. Le explica acestor elevi cu multă dragoste şi dăruire, le povestea, le dădea tot felul de amănunte şi îi făcea să înţeleagă povestea locului şi importanţa ruinelor de la Păcui. „Într-o zi le-a spus copiilor: Vedeţi aceste două pietre? Ne adusese două cărămizi care aveau cruci turnate în ele, şi pe care le găsise în două morminte. Ne-a zis că fuseseră două morminte de călugări. În tradiţia monahală, călugării sunt înmormântaţi cu o cărămidă sub cap. Azi, aceste două cărămizi sunt păstrate în muzeul mânăstirii”.
 
Petre Diaconu era o gazdă extraordinară, ceea ce nu se poate spune însă şi despre câinele său, Necaz. Profesorul avea chiar un carnet în care trecea data şi numele fiecărei persoane pe care Necaz o muşcase şi se spune că numărul total al victimelor ajungea aproape de 200.
 
 

Acasă... şi după moarte

 
În 2018, părintele arhimnadrit Andrei Tudor a publicat cartea „Amintiri despre Petre Diaconu” iar acolo scrie că arheologul dobrogean îşi dorea să fie înmormântat pe insula Păcuiu lui Soare. Din păcate, acest lucru nu a fost posibil. „ Locul de veci şi-l dorea lângă Necaz, care e înmormântat pe insulă. Și primul lui câine, Dac, are un monument pe Dealul Dervent. Doamna Aurelia era foarte îngrijorată de acest lucru – de dorinţa lui de a fi înmormântat pe insulă. Vegetaţia, dacă nu o îngrijeşti, invadează tot. Aşa că i-am reamintit domnului Diaconu că în urmă cu ani mutasem un monument închinat celor 28 de soldaţi înecaţi în Dunăre pe 6 decembrie 1876. Peste acel monument crescuseră bălăriile, nu mai era vizibil şi se şi deteriora. I-am spus: Aceeaşi soartă va avea şi mormântul dvs, pentru că este departe, nu ştim cum vor fi lucrurile pe viitor. În cele din urmă doamna mi-a transmis că el a înţeles şi că a acceptat să fie înmormântat la Dervent. Profesorul a spus: Nu-i nimic. De acolo, de la Dervent, se vede şi Păcuiul lui Soare”
 
Păciului lui Soare se traduce ca şi Păşunea lui Soare, probabil primul păstor ce şi-a dus turmele acolo pe vremurile în care era poate doar o peninsulă ce intra în fluviu. Profesorul Diaconu spunea că numele cetăţii de pe insulă este Vicina pentru că era vecina cetăţii Durostorum şi că pe aici veneau popoarele migratoare atunci când atacau Durostorumul. Dervent se traduce ca „vad de trecere”, un loc de trecere peste ape. Diaconu spunea adesea că pe aceste pământuri oamenii au locuit de mii de ani încoace, pentru că era o zonă prielnică pentru trai.
 

Prorocirea părintelui Elefterie

 
Petre Diaconu a venit întâia dată la Păcui în 1936, pe când era un copil de numai 12 ani. A participat atunci la punerea pietrei de temelie a ceea ce azi numim Biserica Mică Sfânta Parascheva. Această biserică a fost sfinţită abia pe 13 sept 1942 şi a fost închinată Armatelor Române care la acea vreme luptau pe frontul de est. În 1960, comuniştii au închis lăcaşul de cult iar în chiliile şi în încăperile mânăstirii a funcţionat Ferma 16 IAS Ostrov. A fost, paradoxal, un lucru bun, pentru că existenţa IAS-ului a făcut ca biserica să nu fie profanată, aşa cum s-a întâmplat cu alte lăcaşuri dobrogene. După 1972, lăcaşul de la Dervent a funcţionat ca biserică de mir pentru satul Galiţa. Biserica de la Dervent a fost redeschisă oficial pe 2 februarie 1990, la aceeaşi dată de calendar la care, în 1959, părintele Elefterie fusese obligat să îşi dea demisia.
 
Părintele Andrei ne povesteşte: „ În 1990, părintele Elefterie, la 90 de ani, s-a întors la Dervent. A fost visul şi dorinţa lui de a se reîntoarce. Într-un dosar scos de la CNSAS există o mărturie veche din anul 1958. Potrivit ei, părintele Elefterie a mers atunci la un parastas la Carvăn, la 8 km de mânăstire. Comentând acţiunile făcute, în toată ţara, de către comunişti împotriva ortodoxiei, părintele Elefterie le-a spus aşa mesenilor: Dumnezeu a îngăduit prigoana asta asupra bisericii datorită păcatelor noastre. Dar nu va trece mult, doar 30 de ani, iar apoi iarăşi va fi voie să se ridice biserici. A fost o prorocire, pentru că în 1990, la circa 30 de ani distanţă, Derventul a fost redeschis... În săptămâna Floriilor, cu 2 săptămâni înainte de Paşte, părintele a căzut. Pe patul de suferinţă, în 1990, de Izvorul Tămăduirii, a fost ridicat la rang de arhimandrit iar pe 12 mai a plecat la Domnul”
 

În loc de epilog

 
Părintele Andrei  a venit la Dervent în 1991. Pe atunci era stareţ părintele Gheorghe Avram, cel care a deţinut funcţia până în 1998, când a plecat acasă în Ardeal să ridice acolo o biserică. Părintele Andrei a devenit noul stareţ al lăcaşului dobrogean. În ultimele două decenii, mânăstirea de la Dervent a cunoscut numeroase şi benefice transformări. S-au construit corpuri de clădire, o clopotniţă, un muzeu, un paraclis şi mai multe chilii. S-a iniţiat construirea unui muzeu etnografic iar pentru asta au fost strămutate diverse case tradiţionale, din satele apropiate. A fost de asemenea salvată de la distrugere o fântână care va fi restaurată.
 
Din 2011 s-a demarat construirea unei noi biserici, pentru că cea veche nu mai făcea faţă afluxului tot mai mare de vizitatori veniţi din întreaga ţară.
 
„Mai avem acoperirea cu olane pentru că vrem să fie stilul bizantin, specific zonei istorice. La parter e stil bazilical iar la nivelul doi este în stil cruce greacă înscrisă, stilul în care apar absidele. La demisol va fi un spaţiu multifuncţional care va deservi organizării de conferinţe, expoziţii. Vor avea loc prezentări despre istoria zonei, vor fi expoziţii permanente dar şi locuri destinate unor expoziţii temporare. Dorim să facem şi scurte metraje, filme, împreună cu istorici şi în care să prezentăm istoria zonei şi în special istoria insulei Păcuiul lui Soare”.
 
În anii 50, până să vină Petre Diaconu, Păcuiul lui Soare era o insulă pustie, despre care nimeni nu sţia mare lucru. Datorită reputatului arheolog, astăzi este o insulă cunoscută în întreaga ţară şi chiar peste graniţe. Povestea sitului s-a împletit cu cea a mânăstirii Dervent iar în prezent nu poţi pomeni de o locaţie fără să vorbeşti şi despre cealaltă. Oameni din toate colţurile ţării vin să se închine la Crucile de Leac de la Dervent iar în faţa lor au neasemuita privelişte a Păcuiului, insulă asupra căreia veghează spiritul celui ce a fost şi va fi... Petre Diaconu.
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    
 
 
Citește și:
 

ZIUA de Constanţa #sărbătoreşteDobrogea141, sub semnul lui Dionisie Exiguul „Ziua Dobrogei“, la a treia ediţie, cu o temă în premieră - „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884“
 

#sărbătoreşteDobrogea141 Ana Blandiana - „Petre Diaconu, personaj definitoriu în «Sertarul cu aplauze»“

 

#sărbătoreşteDobrogea141 Interviu cu istoricul Marius Oprea - „Petre Diaconu a înţeles şi a preţuit întreaga lui viaţă toate darurile care i-au fost hărăzite de Dumnezeu“ (galerie foto)

 

#sărbătoreşteDobrogea141 Petre Diaconu și „Păcuiul lui Soare“