#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu A fi român e adeseori inconfortabil

Volumul „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, face parte din seria de jurnale intime scrise de Pericle Martinescu de-a lungul a jumătate de secol -  o cronică fidelă a istoriei culturale românești, document și literatură deopotrivă.

Textul din care spicuim mai jos a fost scris în primăvara anului 1937, când autorul a făcut o fermecătoare incursiune în Grecia, soldată nu doar cu însemnările din acest jurnal, ci și cu un bogat memorial de călătorie, intitulat Excursie în Ciclade.
Aventurile de pe apele și din insulele grecești, frumusețea și exuberanța peisajelor, poveștile și legendele vechii Elade sunt transpuse în pagini memorabile, pe care vă invităm să le parcurgeți în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa.
Aflat în Delos, călătorul are privilegiul descoperirii nenumăratelor minunății ale insulei, dar și surpriza neplăcută a întâlnirii cu o familie de conaționali, care îl fac să se simtă jenat de faptul că e român.

„Conform indicaţiilor lui Perilla, am găsit repede «gazoletul» (o barcă cu motor) care face curse la Delos. Odată cu mine, au mai debarcat de pe «Frintin» trei francezi (bărbaţi mai în vârstă) și patru tineri americani (doi băieţi şi două fete), toţi studenţi. La capătul unui dig ne aştepta barcazul. Conducătorul lui, un veritabil «lup de mare», cu faţa brăzdată de vânturi şi arsă de soare, parcă ne aştepta. Pregătirile de plecare au durat cam vreun ceas, căci a trebuit să îmbarce mai întâi, în fundul barcazului, vreo 6 oi, nişte putini încărcate, câţiva saci (cu fasole, porumb sau făină) şi alte materiale. După ce le-a astupat bine acolo, ne-a invitat şi pe noi, cei opt pasageri, să ne înşirăm pe cele două laviţe laterale, patru într-o parte şi patru într-o parte, de-a lungul bărcii. Deşi amiază, era un cer sumbru, vîntos, ameninţător. În port, marea părea liniştită, dar pe urmă aveam să ne dăm seama cât de agitată era. «Comandantul», îmbrăcat într-o pelerină neagră de muşama, cu cizme şi cu o glugă tot de muşama, trasă bine pe cap, s-a proptit la cârmă şi a pus în funcţiune motorul. Spre nedumerirea noastră, pe noi ne-a acoperit cu câte un polog mare şi ne-a pus în faţă, la fiecare câte o căldare. Nu ne-a spus nimic, dar am înţeles că pologurile trebuiau să ne ferească de valurile ce se răsturnau peste noi, iar căldările să avem unde vomita, dacă ni se face rău. Am pornit astfel.
De cum am depăşit capătul digului, marea ne-a luat în primire. Era furioasă, pur şi simplu turbată. Dar «lupul de mare» de la cârmă nu se temea de ea. O înfrunta cu bărbăţie. Asta ne dădea şi nouă curaj. Valurile ne păleau în creştet, umplând barca de apă, apoi se retrăgeau o clipă, pentru a ne pocni iarăşi. De sub pologul unde cârmaciul ne ordonase să stăm liniştiţi, nu vedeam ce este afară şi nu putem aprecia primejdia. Tovarăşii mei stăteau nemişcaţi, probabil îngheţaţi de spaimă, unii au început să vomite, pierindu-le glasul. Eu n-am simţit câtuşi de puţin răul de mare (suferisem cumplit cu o noapte mai înainte) şi eram curios să văd ce se întâmplă. Mă aflam la capătul băncii, cu marginea pologului pe mine. Am scos capul de sub învelitoare şi am devenit martorul unui spectacol înfiorător şi sublim, pe care nu cred să-l mai întâlnesc vreodată. Cerul era de cremene, vânăt, ameninţător a grindină, iar marea cum nu-mi imaginasem niciodată că am s-o văd. Barca noastră părea o jucărie în voia talazurilor. Aci se ridica până la cer, aci recădea spre fundul pământului. Când barca era jos, la poalele valurilor, acestea păreau uriaşe, ca nişte munţi, când se afla pe coama lor, vedeam toată suprafaţa mării răscolită şi frământată din adâncuri. Nu credeam că o să mai scăpăm, dar conducătorul nostru se lupta din răsputeri cu aceste forţe oarbe ale naturii.
Drumul a durat aproape două ceasuri (pe vreme liniştită se face într-o jumătate de ceas). În cele din urmă, am ajuns la un ţărm, ne-am oprit într-un loc liniştit şi am pus piciorul pe pământ. S-ar fi zis că venim din Infern! Dar ne-am recules repede, iar această încercare a făcut să ne simţim ca nişte fraţi. De unde la plecare nici nu schimbam vreo vorbă, acum, ajunşi aici, la Delos, era ca şi cum ne-am fi cunoscut de când e lumea. Eram opt prieteni. Singurii oaspeţi pe această insulă pustie, acoperită de ruine din antichitate. Ne-am dus la «pavilionul turistic», un fel de cabană modernă, unde am găsit un singur om, cabanierul, care doar că nu s-a crucit văzându-ne picaţi pe o asemenea vreme. Ne-a pus la dispoziţie toată cabana (cu vreo 3-4 camere) şi a început să pregătească de-ale mâncării pentru toţi opt. Până seara am şi făcut (împreună cu francezii şi americanii), ocolul insulei - începând bineînţeles cu faimoasa Terasă a leilor, până în vârful Cynthei - iar acum, seara, după cină, stau singur în sufrageria cabanei şi-mi notez impresiile, în timp ce tovarăşii mei s-au retras în camerele lor şi s-au culcat. Înainte de culcare, francezii au studiat în amănunţime Ghidul bleu - ceea ce fac şi eu, în permanenţă, peste tot - iar studenţii americani au scos cărţile de joc şi au făcut o partidă de bridge. E o linişte mormântală, sunt departe de restul lumii, aş putea spune că mă aflu în plină antichitate, dar pe un tărâm de unde toţi oamenii au plecat.


„Dacă ar fi aflat că sunt români, tovarăşii mei de drum mi-ar fi întors spatele cu dispreţ.”
Duminică, o zi splendidă, mai ales după ziua infernală de ieri. Soarele, cald, linişte: O zi apollinică, în patria lui Apollo. Împreună cu francezii şi americanii am pornit de dimineaţă - pe la opt - după ce am servit câte o cafea cu lapte, să mai facem o dată ocolul insulei, pe soare, pe o lumină strălucitoare. Am vizitat cu de-amănuntul tot «oraşul vechi», templul lui Apollo, Sanctuarul taurilor, Teatrul, Terasa leilor, fostele locuinţe de acum 2.500 ani, unde păstrează intacte pragurile caselor, fântânile din curţi, străzile, pe care de atunci n-a mai călcat nimeni (decât vizitatorii).
Către ora 12 am revenit la cabană, unde «cârmaciul» de ieri ne aştepta, surâzând, îmbrăcat lejer, în haine de sărbătoare, ca să ne ducă înapoi la Mycenos. Venise cu barcazul lui şi adusese nişte turişti foarte ciudaţi. Aceştia, o familie de patru persoane, părinţii şi doi copii, când au ajuns la Delos au coborât din barcă, s-au retras la câţiva metri de debarcader, au întins o pătură pe iarbă, au scos merinde din traiste şi s-au apucat să mănânce. Apoi s-au culcat, la soare. Eram foarte curioşi să-i vedem: nişte turişti veniţi la Delos, dar fără să facă un pas prin insulă, fără să viziteze nimic, fără să se uite măcar la minunea din jurul lor. Când ne-am apropiat de ei - considerând că sunt niscaiva greci veniţi aici în excursie de duminică - am avut o senzaţie de stupoare. «Turiştii» vorbeau româneşte. Îmi venea să intru în pământ, să dispar din faţa însoţitorilor mei, francezi şi americani, care râdeau de asemenea vizitatori inculţi. Noroc că nu înţelegeau limba lor, iar eu am avut prezenţa de spirit să le spun că sunt greci, că ei cunosc prea bine «antichităţile» şi nu-i mai interesează. Dacă ar fi aflat că sunt români (şi era o familie din Giurgiu, negustori, aşa am aflat din ceea ce vorbeau ei, dar n-am înţeles ce căutau şi cum s-au rătăcit pe aici), tovarăşii mei de drum, care mă admirau că vin din România, mi-ar fi întors spatele cu dispreţ.
La ora 2 p.m. am părăsit Delosul, cu regret. În barcaz veneau acum cu noi şi «grecii», de care m-am ferit să intru în vorbă, ca să nu le trădez adevărata origine.”

 
#citeşte mai departe în „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii” 
#„Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR
 
Citeşte şi:
 
#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: „Votat Plebiscitul. 2 martie 1941
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: „Nişte rataţi ambiţioşi” - Horia Stamatu, între lirism şi Legiune

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Cultura ca o farsă
 
#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: Eugen Lovinescu, un veritabil aristocrat al Spiritului
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris