Istoria Dobrogei - Populație - Personalități Valens (sec. IV) (III)

• După ultimul împărat păgân Iulian Apostatul (Renegatul) (361-363), a urmat foarte scurta domnie a creștinului Iovian (363-364), la moartea căruia armata l-a proclamat împărat pe Valentinian I (364-375). Acesta l-a numit co-împărat pentru Estul Imperiului pe fratele său mai mic Valens (364-378).

 
În războaiele cu goții de la nordul Dunării de Jos, Valens și-a cantonat armata la vicus Carporum (satul Carpilor) lângă Carsium/Hârșova și a încheiat pacea cu aceștia pe un pod de vase la Noviodunum/Isaccea. De asemenea, ereticul arian Valens a pierdut disputa religioasă cu episcopul ortodox Brettanion al Scythiei Minor.
 
Valens este menționat de următorii autori contemporani și posteriori: Aurelius Victor (sec. IV), Themistos (sec. IV), Eunapios (sec. IV), Ammianus Marcellinus (sec. IV), Philostorgios (sec. IV- V), Orosius (sec. IV-V), Teodoretos (sec. V), Zosimos (sec. V), Sozomenos (sec. V), Iordanes (sec. VI) și Codicele lui Iustinian (sec. VI).
 
Orosius  (sec. IV-V) prezintă în Cartea VII din Istorie împotriva păgânilor refugierea goților învinși de huni la sudul Dunării, răscoala lor împotriva lui Valens și uciderea acestuia în bătălie:
„33, 10. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munți în care era greu de pătruns, împinși de o furie neașteptată, s-au aprins împotriva goților și, răvășindu-i, i-au alungat din vechile așezări. Goții, trecând în fugă Dunărea, au fost primiți de Valens, fără nici un pact de alianță. Și nici armele nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai ușor crezare.
11. Apoi din pricina lăcomiei insuportabile a comandantului Maximus, împinși de foame și nedreptăți, s-au răsculat cu armele în mâini, și, după ce au învins armata lui Valens, s-au răspândit prin Tracia, răvășind toate prin omoruri, incendii și jafuri . (...)
13. Astfel, în al treisprezecelea an al domniei sale, [Valens - n. e. r.] a dus in Tracia acel război nenorocit cu goții, care atunci erau foarte bine pregătiți, datorită antrenamentului trupelor și a mulțimii mijloacelor [disponibile - n. e. r.]. (...)”
 

 
Grecul Zosimos  (sec. V) relatează în Cartea IV a Istoriei contemporane revolta lui Procopiu susținut de goți împotriva lui Valens, războaiele lui Valens cu goții la norul Dunării de Jos, refugierea goților învinși de huni în provinciile balcanice ale Imperiului și răscoala goților împotriva lui Valens:
„7. Încurajat de acest succes, Procopius strânse în jurul său puțin câte puțin trupe, și după părerea multora era acum în stare să poarte război cu (cei doi) împărați [frații Valens (Est 364-378) și Valentinian I (Vest 364-375) – nota editorilor români]; căci veneau la el și legiuni romane și o mulțime de barbari l  (...) El trimise acum și pe unii oameni cu vază la conducătorul sciților de peste Istru. Acesta îi trimise ca aliați zece mii de oameni în plină putere. Și alte neamuri barbare veneau la el, ca să ia parte la expediție.

10. (...) O ceată de sciți de dincolo de Istru încălcase hotarele romane . Valens trimise împotriva lor o oaste destul de bună, le opri înaintarea și îi constrânse să se predea; după aceea îi distribui în orașele de pe lingă Istru, dând poruncă să fie ținuți sub pază, dar fără lanțuri. Aceștia erau aceia pe care conducătorul sciților îi trimisese ca aliați lui Procopius. El ceru împăratului să-i libereze, spunând c-au fost trimiși, în baza unei solii, acelui care avea conducerea pe atunci; dar împăratul Valens nici nu voia să audă de așa ceva, spunând că ei n-au fost trimiși la el și că au fost prinși nu ca prieteni, ci ca dușmani. Aceasta a fost cauza care a aprins războiul cu sciții. Prinzând de veste că ei plănuiesc sä treacă hotarele imperiului roman și că-n acest scop s-au și adunat toți în cea mai mare grabă, împăratul își așeză armata de-a lungul Istrului ; iar el însuși ramase în Marcianopolis [Devnea/estul Bulgariei], cel mai mare oraș din Tracia, având grijă ca soldații să se instruiască în mânuirea armelor și mai ales să fie cât se poate de bine aprovizionați. De aceea el numi ca prefect al pretoriului pe Auxonius, liberând de aceasta însărcinare, din cauza bătrâneții, pe Sallustius, care exercitase aceasta magistratură de două ori. Deși amenința un război atât de mare, Auxonius se purta cu dreptate în strângerea dărilor și nu îngăduia ca cineva să fie împovărat mai mult decât se cuvenea și decât era dator. El avea grijă ca aprovizionarea armatei sä se facă cu un mare număr de corăbii de transport prin Pontul Euxin la gurile Istrului, și de acolo cu ajutorul vaselor fluviale să fie depozitată în orașele de pe țărmul fluviului, astfel încât armata să se poată aproviziona îndată.
11. După ce fură luate aceste măsuri în timpul iernii, la începutul primăverii împăratul porni din Marcianopolis împreună cu soldații care păzeau Istrul, trecu fluviul în țara dușmana și se îndreptă contra barbarilor. (...) Împăratul nu le respinse cererea și astfel se încheie o pace care nu știrbea prestigiul romanilor. Prin ea se hotăra ca aceștia să stăpânească în deplină siguranță tot ce posedaseră mai înainte; iar barbarilor li se interzise de a mai trece fluviul și de a încălca hotarele imperiului. (...)



20. În timp ce aceia erau ocupați cu aceste treburi, un neam barbar atacă triburile scite de peste Istru. (...). Lumea le spunea huni , fie că-i nimerit să fie numiți sciți regali, fie că sunt aceia despre care Herodot spune ca locuiau lângă Istru , niște oameni cârni și neputincioși, fie că au trecut din Asia în Europa. (...) Procedând mereu așa, ei aduseră pe sciți până acolo, încât supraviețuitorii își părăsiră locuințele și, lăsându-le hunilor să le locuiască ei, se refugiară pe celălalt țărm al Istrului. Acolo, ridicară mâinile și se rugară să fie primiți de împărat, făgăduind că-i vor fi aliați credincioși și siguri. Cei puși să păzească orașele de pe Istru amânară această chestiune până ce va fi hotărât asupra ei împăratul. Valens permise ca ei să fie primiți, după ce vor fi depus mai întâi armele. Ce-i drept, comandanții legiunilor și șefii soldaților îi trecură pe barbari pe teritoriul roman cu condiția să nu aibă arme cu ei; dar comandanții nu făceau altceva decât să aleagă femeile frumoase și să umble după copii chipeși, cu intenții urâte, sau să adune sclavi și muncitori de pământ. Preocupați numai de aceasta, ei neglijară celelalte chestiuni, care se refereau la binele obștesc, astfel încât cei mai mulți barbari trecură neobservați cu armele lor. De îndată ce puseră piciorul pe teritoriul roman, aceștia nu-și mai amintiră nici de rugăminți, nici de jurăminte; și toată Tracia, Pannonia [Ungaria la vest de Dunăre] și ținuturile până la Macedonia și Tesalia [Grecia centrală] se umplură de barbari, care jefuiau tot ce întâlneau.”
 
 
 
 
Grecul Theodoretos (sec. V) evocă în Cartea IV din Istoria bisericească războaiele lui Valens cu goții de la nordul Dunării de Jos, conflictul religios al ereticului arian Valens cu episcopul Brettanion al Scythiei Minor și convertirea goților la arianism de către împărat:
„12, 1... Căci Valens, luând domnia, la început se deosebea prin respectarea dogmelor apostolice. Când goțiil trecură Istrul  și prădară Tracia, hotărî să adune o armată și o pornească în expediție împotriva lor.
35, 1. Dar și Bretanion, care strălucea prin tot felul de virtuți și care conducea ca episcop orașele întregii Sciții , și-a înflăcărat inima de zel și a combătut stricarea învățăturilor și nelegiuirilor lui Valens împotriva sfinților, și striga cu prea dumnezeiescul David: Grăiam întru mărturiile tale înaintea împăraților și nu mă rușinam" (Psalm. 118, 46) [Vechiul Testament].
„37, 1. ... Pe vremea când, după ce trecuseră Istrul, încheiaseră un tratat de pace cu Valens, Eudoxius cel cu faima rea, care era de față, propuse împăratului să convingă pe goți de a se întovărăși cu el. Căci primind de mult razele cunoașterii lui Dumnezeu, ei se hrăneau cu învățăturile apostolice.
2. „În adevăr, zise el, comunitatea de gândire va face pacea mai solidă”. Lăudând această părere, Valens propuse conducătorilor acelora să consimtă la adoptarea dogmelor. Aceștia însă spuseră că nu vor putea suporta să lepede învățătura străbună.
3. În vremea aceea episcopul lor era Ulfilas, în care aveau multa încredere și ale cărui vorbe le socoteau legi nestrămutate. Vrăjindu-1 cu vorbe și momindu-1 cu bani, Eudoxius îl făcu să convingă pe barbari de a îmbrățișa comunitatea împăratului.”
 
 Grecul Sozomenos  (sec. V) în Cartea VI din Istoria bisericească amintește de victoria episcopului Brettanion al Scythiei Minor în conflictul religios cu ereticul arian Valens și refugierea goților înfrânți de huni în Imperiul Roman:
„21, 2. Căci, precum se pare, dacă se întâmplă că bisericile erau conduse bine de oameni îndrăzneți, mulțimile nu-și schimbau credința de mai înainte.
3. Fără îndoială, se spune că din această pricină și sciții au rămas la vechea lor credință. Neamul acesta are multe orașe , sate și cetăți. Capitala este Tomis, oraș mare și bogat, pe țărmul mării, pe malul stâng [litoralul vestic] pentru cine plutește cu corabia în Pontul numit Euxin [Marea Neagră]. Și până în ziua de azi stăpânește acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop . În timpul acela le oblăduia Brettanion,
4. Și împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică și îndemnându-i, cum obișnuia el, să se unească cu cei din secta potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în fața stăpânitorului despre dogma de la sinodul din Niceea [325], apoi 1-a părăsit și s-a dus în altă biserică, iar poporul 1-a însoțit.
5. Și se adunase aproape tot orașul spre a-1 vedea pe împărat, bănuind ca se va întâmpla ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat cu greu aceasta înfruntare. Și prinzându-1 pe Brettanion, a poruncit să-1 ducă în exil, iar nu mult după aceea a dat ordin să fie adus din nou [la locul său – nota editorilor români].
6. Căci după cum cred eu, vedea bine că sciții sunt supărați pentru exilarea episcopului și se temea să nu pună la cale o răscoală, știind că sunt viteji, și prin poziția locurilor, necesari lumii romane, fiind așezați ca un zid în fața presiunii barbarilor. În acest chip Brettanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului: era de altfel un bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale, după cum mărturisesc și sciții.
37, 2. Căci goții, care locuiau mai înainte dincolo de Istru și erau stăpâni peste ceilalți barbari, fiind izgoniți de asa-numiții huni au trecut în hotarele romanilor.
3. După cum se spune, acest neam era necunoscut mai înainte tracilor [locuitorilor diocezei Tracia] de lângă Istru și chiar goților înșiși. (..)
5. (...) Cei urmăriți au traversat fluviul și după ce au ajuns în ținuturile romanilor, au trimis soli la împărat [Valens], făgăduindu-i că îi vor fi aliați pentru restul timpului și cerând să le îngăduie să se așeze, unde vrea el.
6. Aceasta solie era condusa de Ulfila, episcopul acelui neam. Desfășurându-se lucrurile după cum au socotit ei, s-au îndreptat să se așeze în Tracia.”
 
Gotul romanizat Iordanes (sec. VI) descrie colonizarea goților la sud de Dunăre în 376 de către Valens și creștinarea lor în erezia ariană, condamnată de Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine din 35 de la Niceea, dar susținută de împărat: „131. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărîre să ia cu privire al ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfîrşit, după o hotărîre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni de încredere ei permit să devină creştini în caz că li se vor de a propovăduitori în limba lor.
132. Aflând Valens acest lucru şi socotind că-i aduce glorie, a aprobat imediat ceca ce a vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului său contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericele noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis la ei predicatori din secta sa, care răspândiră acolo, la niște oameni simpli şi ignoranți, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoții au fost făcuți de către împăratul Valens mai degrabă ariani decît creştini.
133. Mai departe, împinși de zel, predicară evanghelia atât ostrogoților, cât şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintâi, învăţându-i cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecând Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia.”
 
În Codicele lui Iustinian   (sec. VI) se menționează edictul lui Valens de interzicere a vânzărilor de băuturi către barbari: „„IV, 41, 1. „Auguștii împărați Valentinianus Valens și Gratianus [fiul lui Valentinian] către Theodotus, comandant militar. Nimeni să nu aibă dreptul de a transporta în ținuturile barbarilor vin, ulei și băuturi, nici măcar de gust sau măcar pentru destinații comerciale (anii 370-375 – nota editorilor români).”
 
Stâlpii miliari din timpul lui Valens demonstrează repararea și întreținerea căilor de comunicații strategice.
 
O inscripție descoperit la Cius/Gârliciu (Tulcea) menționează, „după înfrângerea goţilor”,  construirea unor burgus (fortificație) de către soldați din Legio I Flavia Gemina, numite după fratele și nepotul lui Valens: Gratiana, la gurile Dunării, unde era cantonați milites primi Gratianenses - şi Valentiniana, localizată ipotetic în apropiere de Tomis/Constanța.
 
Unii istorici că „tropaion”-ul evocat de Themistos nu a fost o metaforă, ci un monument real diferit de cel de la Adamclisi. Edificiul de la care provin cele cinci plăci de pardoseală descoperite lângă Congaz și Mahmudia, în apropierea Deltei Dunării, aniversează victorii ale lui Constanţius II (337-361) sau Valens și ar putea fi coroborat cu informația lui Themistios. Importanţa descoperirii stă în diversitatea antroponimelor: romane, ca Titianus, Valentinus, Ursicinus, Ianuarius, Ursinus, Concordius, orientale, ca Abbas, Bersumes şi unul geto-dac, Dicebalus. (Doruțiu, 1964; Barnea, 1967).
 
Dezastrul de la Adrianopol va avea urmări grave pentru statul roman: goții vor rămâne pentru totdeauna în granițele imperiului și se vor amesteca în afacerile sale interne.
 
 
Bibliografie

Adrian Rădulescu & Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, ed. revizuită și adăugită (1978), Ex Ponto, Constanța, 1998.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970
***, Valens (364-378), creștinortodox.ro     
Emilia Doruţiu, Precizări topografice despre unele inscripții dobrogene, în „Studii și Cercetări de Istorie Veche”, 15, 1, 1964, p. 133-134;
Ion Barnea, Themistios despre Scythia Minor, în „SCIV”, 18, 1967, 4,.p. 563-574