Istoria Dobrogei - Bibliografie Zosimos (sec. V) - „Istorie contemporană” (Cărțile IV și V)

• Zosimos a trăit în sec. V, în timpul domniei lui Theodosius II (408-450), împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Lucrarea sa, „Nea istoria” (Istorie contemporană), cuprinde șase cărți. Cartea I este un rezumat al istoriei Imperiului Roman de la August (30 î. H.- 14. d. H.) până la Dioclețian (284-305), Cărțile II-IV includ evenimentele de la moartea lui Dioclețian la aceea a lui Theodosius I în 395, când imperiul este împărțit definitiv de cei doi fii ai acestuia,  iar Cărțile V-VI prezintă domnia lui Arcadius (395-408) și primii ani ai lui Theodosius II în Imperiul Roman de Răsărit. Scrierea lui Zosimos este considerată „una din cele mai bună opere istorice din ultima perioadă a literaturii grecești clasice”. (ed. H. Mihăescu și Gh. Ștefan)

 

Cartea IV

În capitolul 7 este amintită revolta lui Procopius:
„7. Încurajat de acest succes, Procopius strânse în jurul său puțin câte puțin trupe, și după părerea multora era acum în stare să poarte război cu (cei doi) împărați [frații Valens (Est 364-378) și Valentinian I (Vest 364-375) – nota editorilor români]; căci veneau la el și legiuni romane și o mulțime de barbari  (...) El trimise acum și pe unii oameni cu vază la conducătorul sciților de peste Istru. Acesta îi trimise ca aliați zece mii de oameni în plină putere. Și alte neamuri barbare veneau la el, ca să ia parte la expediție.”
Editorii români notează că Procopiu a fost un uzurpator din dioceza Tracia, care a fost înfrânt și ucis în 366, fiind citat în acest sens contemporanul roman Marcellinus   (XXVI, 10, 4).
 
 

În capitolele 10 și 11, este descris un prim conflict al lui Valens cu goții de la nordul Dunării de Jos:
„10. (...) O ceată de sciți de dincolo de Istru încălcase hotarele romane . Valens trimise împotriva lor o oaste destul de bună, le opri înaintarea și îi constrânse să se predea; după aceea îi distribui în orașele de pe lingă Istru, dând poruncă să fie ținuți sub pază, dar fără lanțuri. Aceștia erau aceia pe care conducătorul sciților îi trimisese ca aliați lui Procopius. El ceru împăratului să-i libereze, spunând c-au fost trimiși, în baza unei solii, acelui care avea conducerea pe atunci; dar împăratul Valens nici nu voia să audă de așa ceva, spunând că ei n-au fost trimiși la el și că au fost prinși nu ca prieteni, ci ca dușmani. Aceasta a fost cauza care a aprins războiul cu sciții. Prinzând de veste că ei plănuiesc sä treacă hotarele imperiului roman și că-n acest scop s-au și adunat toți în cea mai mare grabă, împăratul își așeză armata de-a lungul Istrului ; iar el însuși ramase în Marcianopolis [Devnea/estul Bulgariei], cel mai mare oraș din Tracia, având grijă ca soldații să se instruiască în mânuirea armelor și mai ales să fie cât se poate de bine aprovizionați. De aceea el numi ca prefect al pretoriului pe Auxonius, liberând de aceasta însărcinare, din cauza bătrâneții, pe Sallustius, care exercitase aceasta magistratură de două ori. Deși amenința un război atât de mare, Auxonius se purta cu dreptate în strângerea dărilor și nu îngăduia ca cineva să fie împovărat mai mult decât se cuvenea și decât era dator. El avea grijă ca aprovizionarea armatei sä se facă cu un mare număr de corăbii de transport prin Pontul Euxin la gurile Istrului, și de acolo cu ajutorul vaselor fluviale să fie depozitată în orașele de pe țărmul fluviului, astfel încât armata să se poată aproviziona îndată.
11. După ce fură luate aceste măsuri în timpul iernii, la începutul primăverii împăratul porni din Marcianopolis împreună cu soldații care păzeau Istrul, trecu fluviul în țara dușmana și se îndreptă contra barbarilor. (...) Împăratul nu le respinse cererea și astfel se încheie o pace care nu știrbea prestigiul romanilor. Prin ea se hotăra ca aceștia să stăpânească în deplină siguranță tot ce posedaseră mai înainte; iar barbarilor li se interzise de a mai trece fluviul și de a încălca hotarele imperiului. (...)”



Editorii români notează că războiul cu goții a avut loc în 367-369, fiind citat contemporanul roman Marcellinus (XXVII,5).
În literatura greco-romană a Antichității târzii barbarii de la nordul Dunării de Jos era numiți generic sciți, care au fost predecesorii lor în regiune.
Împăratul reformator Dioclețian (284-305) reorganizase din punct de vedere administrativ statul roman, reîmpărțind imperiul în 4 prefecturi, 12 dioceze și 101 provincii, din dioceza Tracia făcând parte și noile provincii Scythia Minor (Dobrogea) și Moesia Secunda, rezultate în urma divizării vechii provincii Moesia Inferior.  
 
În capitolul 20, este menționată refugierea goților în provinciile romane de la sudul Dunării de Jos, ca urmare a înfrângerii grave suferite în fața nou-veniților huni din Asia:
„20. În timp ce aceia erau ocupați cu aceste treburi, un neam barbar atacă triburile scite de peste Istru. (...). Lumea le spunea huni, fie că-i nimerit să fie numiți sciți regali, fie că sunt aceia despre care Herodot spune ca locuiau lângă Istru, niște oameni cârni și neputincioși, fie că au trecut din Asia în Europa. (...) Procedând mereu așa, ei aduseră pe sciți până acolo, încât supraviețuitorii își părăsiră locuințele și, lăsându-le hunilor să le locuiască ei, se refugiară pe celălalt țărm al Istrului. Acolo, ridicară mâinile și se rugară să fie primiți de împărat, făgăduind că-i vor fi aliați credincioși și siguri. Cei puși să păzească orașele de pe Istru amânară această chestiune până ce va fi hotărât asupra ei împăratul. Valens permise ca ei să fie primiți, după ce vor fi depus mai întâi armele. Ce-i drept, comandanții legiunilor și șefii soldaților îi trecură pe barbari pe teritoriul roman cu condiția să nu aibă arme cu ei; dar comandanții nu făceau altceva decât să aleagă femeile frumoase și să umble după copii chipeși, cu intenții urâte, sau să adune sclavi și muncitori de pământ. Preocupați numai de aceasta, ei neglijară celelalte chestiuni, care se refereau la binele obștesc, astfel încât cei mai mulți barbari trecură neobservați cu armele lor. De îndată ce puseră piciorul pe teritoriul roman, aceștia nu-și mai amintiră nici de rugăminți, nici de jurăminte; și toată Tracia, Pannonia [Ungaria la vest de Dunăre] și ținuturile până la Macedonia și Tesalia [Grecia centrală] se umplură de barbari, care jefuiau tot ce întâlneau.”
Editorii români notează că atacul hunilor împotriva goților a avut loc în 376, când goții au trecut Dunărea „probabil” pe la Durostoruml /Silistra [Cadrilater-Bulgaria], fiind citat contemporanul roman Marcellinus (XXXI, 4).
 
 

În capitolul 25 și 30 sunt prezentate conflictele cu barbarii nord-dunăreni ale împăratului Teodosius I cel Mare (378-395):
„25. Deoarece o mare mulțime de sciți de dincolo de Istru, vreau să spun goți și taifali și alte neamuri, care mai înainte trăiau împreună cu ei, trecură fluviul și erau siliți să pricinuiască neplăceri orașelor de sub stăpânire romană din cauză că țara le fusese ocupata de huni, împăratul Theodosius [378-395] se pregăti de război cu toate trupele sale.
30. Văzând că armata sa s-a redus mult, împăratul Theodosius dădu barbarilor de peste Istru putința de a veni la el, dacă vor, și le promise că-i va incorpora în rândurile armatei. Aceia primiră învoiala, veniră la el și se amestecară cu soldații, socotind că dacă numărul lor va crește, vor putea să atace mai ușor imperiul și vor ajunge stăpâni pe întreaga împărăție. Dar văzând că numărul transfugilor întrecea de acum pe acela al soldaților de acolo și gândindu-se cum va putea cineva să-i țină în frâu, în caz că ar plănui ceva contra acordului, împăratul socoti că-i mai bine să contopească o parte din ei cu acei care făceau serviciul militar în Egipt, iar o parte din acei care alcătuiau legiunile de acolo s-o aducă la el.
(...)
34. Theodosius respinse pe sciri și pe carpodaci, amestecați cu huni, și învingându-i în luptă îi sili să treacă Istrul și să se întoarcă în locurile lor[381 – n. e. r.].”
 
În capitolele 35, 38 și 39, sunt evocate luptele cu goții ale comandantului diocezei Tracia:
„35. Începând cu pedestrimea și cu corăbiile fluviale când îl văzură pe Odotheus, care strânsese oaste foarte multă nu numai dintre neamurile care locuiau lângă Istru, dar și dintre cele mai îndepărtate și necunoscute și care acum sosise cu armata și trecea fluviul. Promotus, comandantul pedeștrilor din Tracia, făcu un măcel atât de mare între ei, încât fluviul se umplu de cadavre, iar cei căzuți pe uscat cu greu se puteau număra[anul 386, când Teodosius a venit în Dobrogea – n. e. r.].
(...)
38. Cam în acel timp apăru dincolo de Istru un neam scit, necunoscut tuturor păstorilor de acolo ; barbarii localnici îi numeau greutungi. Fiind în mare număr și bine înarmați, și pe lângă aceasta distingându-se prin forță, ei, străbătură foarte ușor teritoriul barbarilor și ajungând la malul Istrului cerură voie să treacă fluviul. Dar Promotus, căruia îi fusese încredințată comanda trupelor de acolo, înșiră oastea cit putu mai departe de-a lungul țărmului, închizând barbarilor trecerea. Totodată el recurse la următoarea stratagemă: chemă la sine pe câțiva care înțelegeau graiul acelora și în care avea o încredere deosebită pentru așa ccva și-i trimise să intre în tratative cu barbarii ca să trădeze pe romani. Trimișii pretinseră în schimbul predării comandantului roman și a trupelor o sumă enormă. La obiecțiunea barbarilor că nu sunt în stare să plătească o sumă atât de mare, trimișii comandantului, ca să facă vorbele lor și mai de crezut, insistară asupra ofertei lor inițiale, neacceptând nici o reducere din câștig. Căzându-se de acord de ambele părți cu privire la sumă, se încheie un pact secret relativ la trădare și se învoiră ca trădătorii să primească o parte din preț pe loc, iar restul să fie rezervat pentru momentul victoriei. După ce stabiliră modul în care trebuia să se dea semnalul și timpul în care să aibă loc trădarea, trimișii raportară comandantului învoiala încheiată și-i spuseră că în noaptea următoare barbarii aveau să întreprindă acțiunea lor și sa efectueze trecerea împotriva armatei romane. Barbarii îmbarcară într-un mare număr de luntre floarea forțelor lor și hotărâră ca aceștia să treacă cei dintâi și să-i atace pe soldați în timpul somnului; apoi trebuiau să vină cei care ocupau un loc intermediar în ceea ce privește puterea, pentru a da ajutor celor dintâi, după ce vor fi început de acum atacul; la urmă aveau să vină toți aceia care nu erau buni (de luptă – n. e. r.) și aveau să se arate după ce lucrurile se vor fi terminat cu bine.
39. Comandantul trupelor, Promotus, fiind informat de toate acestea de care cei trimiși să trateze trădarea, lua măsuri pentru a spulbera planurile barbarilor. El așeză corăbiile prora contra prora pe o lățime de trei vase, și căutând ca ele să fie înșirate pe o întindere cât mai mare, ocupă țărmul fluviului pe o lungime de douăzeci de stadii [1 stadiu = 177 m – n. e. r.], barând trecerea dușmanilor pe această porțiune; cu restul corăbiilor el ieși înaintea luntrelor care încercau să treacă și scufundă pe cele pe care le întâlni. Cum noaptea era fără lună, barbarii nu știau de pregătirile romanilor, de aceea se apucară de treabă în tăcere și într-o liniște deplină se îmbarcară în luntre, crezând că romanii nu cunosc cele puse la cale. Când se dădu semnalul, cei care puseră la cale planul trădării îl înștiințară din timp pe comandant de tot ce se petrece. Romanii se apropiară de dușmani, porniră contra lor cu corăbiile, care erau mari și vâsleau fără ca nimeni dintre cei care cădeau în apă să se poată salva, din cauza greutății armelor. Luntrele care scăpară de cei care cutreierau cu corăbiile și care dădură peste vasele înșirate de-a lungul țărmului fură lovite cu tot ce le cădea romanilor în mână și se scufundară cu oameni cu tot, fără ca nimeni să poată trece peste barajul de vase al romanilor. Măcelul fu mare, cum nu se mai întâmplase niciodată în vreo bătălie navală, astfel încât fluviul se umplu de cadavre și de arme care prin natura lor puteau să plutească deasupra apei. Cei care izbutiră să treacă fluviul înot dădură de vasele înșirate de-a lungul țărmului fluviului și pieriră. După ce floarea oștirii barbare fu distrusă în întregime, soldații se îndreptară spre pradă, luară cu ei copiii și femeile și se făcură stăpâni pe bagaje. Atunci comandantul Promotus îl chema pe împăratul Theodosius, care se afla în apropiere, și-1 făcu martor al izbânzii. Văzând mulțimea celor prinși și cantitatea prăzii, acesta dădu drumul prizonierilor și le oferi cu bunătate daruri, determinându-i prin omenia sa să treacă de partea lui, mai ales că aveau să-i fie de folos în războiul contra lui Maximus [uzurpator din Britanie, învins în 388 – n. e. r.].



În capitolul 40, sunt menționate faptele de arme ale Gerontius, comandantul garnizoanei romane din Tomis/Constanța:
„40. Este un oraș  în [Dobrogea] cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani – n. e. r.) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări,  Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tern până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul care-1 atacă, se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-1 doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe. ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelariră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor  cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-si primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-1 prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Cind Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relatase jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei – n. e. r.) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor, el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fuseseră dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putuse să scape de primejdia ce-1 amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”
Editorii români notează că evenimentele au avut loc în 386.
 
 

Cartea V

În capitolele 21 și 22, este amintită fuga și moartea la nord de Dunăre a lui Gainas, fostul comandant got al armatei Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin):
„21. Pierzând, după cum am spus, cea mai mare parte din oștire, Gainas se retrase în fugă spre Istru, cu cei ramași, găsind Tracia pustiită în urma invaziilor anterioare și jefuind tot ce întâlnea în cale. Temându-se însă ca nu cumva vreo altă armată romană să-1 urmărească și să atace pe barbarii, nu tocmai numeroși, care erau cu el, și fiindu-i suspecți romanii care-1 urmau, îi omorî pe toți, înainte ca ei să prevadă ce are de gând, și trecu Istrul împreună cu barbarii, cu intenția de a se întoarce acasă și de a trăi pe viitor acolo.”

22. În timp ce Gainas era ocupat cu aceste treburi, Uldes, care pe atunci era căpetenia hunilor, socotind că nu e prudent să lase ca un barbar având armată proprie să locuiască dincolo de Istru și crezând totodată că va face un serviciu împăratului roman alungându-1 pe Gainas, se pregăti pentru a da lupta cu el și adunându-și oștirea o întocmi în linie de bătaie în fata dușmanului. Gainas nu se mai putea întoarce la romani, nici nu putea sa evite atacul ce-1 amenința. Deci își înarmă pe ai săi și porni împotriva hunilor. Armatele se încăieraseră între ele nu odată, ci de mai multe ori și oastea lui Gainas rezistă în câteva lupte; dar, după ce căzură mulți din ei, fu ucis și Gainas, care se luptase vitejește. Terminându-se războiul prin moartea lui Gainas, Uldes, căpetenia hunilor, trimise capul aceluia împăratului Arcadius [395-408]. Împăratul îl cinsti cu daruri, iar Uldes încheie după aceea un tratat cu romanii.”

Editorii români notează că gotul Gainas fugise în 400 din Constantinopol, fiind citați în acest sens grecii Theodoretosl  (5, 32) și Sozomenos  (8,4).
 
 
Bibliografie
Zosimi Comitis et exadvocati fisci Historia nova, ed. L. Mendelssohn, Leipzig, 1887.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (XXXIX. Zosimos)
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Zosimos (sec. V) - „Istorie contemporană” (Cărțile I și II)