#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul XII, prima parte, despre numirea lui Tasin Gemil în funcția de ambasador al Republicii Azerbaidjan

• În prima parte a capitolului XII, Tasin Gemil relatează despre numirea sa în funcția de ambasador al Republicii Azerbaidjan.
• Președintele Emil Constantinescu l-a desemnat pe Tasin Gemil  ambasador extraordinar și plenipotențiar al României la Baku, chiar în timpul vizitei oficiale în Republica Azerbaidjan, mai precis în cadrul întâlnirilor oficiale cu partea azerbaidjană.
• Decretul Prezidențial pentru acreditarea lui Tasin Gemil „în calitate de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Azerbaidjan” a fost emis la 9 octombrie 1998, cu nr. 334.
• După 6 ani de activitate, prin Decretul nr. 612/10 octombrie 2003, Tasin Gemil fusese  rechemat oficial de la postul de ambasador în Republica Azerbaidjan, urmând să‐și încheie efectiv misiunea în cel mult 90 de zile, adică până la 10 ianuarie 2004.

 
Volumul istoricului Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicat relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
 
Capitolul XII: Primul și unicul ambasador român de origine turco‐tătară este compus din două părți: Prima parte -  Republica Azerbaidjan, care are 16 subcapitole, și Partea a II-a Turkmenistan, care are 15 subcapitole.


 
În acest articol vom prezenta Prima parte  din capitolul al XII-lea - Republica Azerbaidjan, care are 16 subcapitole și 77 de pagini. 
 
Ideea devine o realitate extraordinară 
Procedură diplomatică neobișnuită 
Tentative de blocare 
Pregătiri
Deschiderea Ambasadei  
Diplomaţie publică şi culturală 
Genii româneşti omagiate în Azerbaidjan 

„Mărturisesc că, până în anul 1991, nu mi‐a trecut prin cap nici măcar ideea că aș putea ajunge vreodată ambasador. Iar în perioada comunistă eram mulțumit dacă eram lăsat în pace, să‐mi văd de familie și de lucrările mele. A fost un concurs de împrejurări, în care a contat însă decisiv activitatea mea științifică și conduita mea ca cetățean român“, dezvăluie istoicul în prefața capitolului XII.

„Consilierul Prezidențial Zoe Petre mi‐a spus textual (nu am uitat!): Vă felicit, domnule Ambasador! Ați făcut o alegere înțeleaptă și sunt sigură că veți avea realizări din cele mai bune. A fost prima persoană care a folosit titlul de ambasador în privința mea”,  își amintește autorul.

„Aeroportul nu se deosebea de cele din alte republici foste sovietice și nici de cel vechi de la Domodedovo din Moscova, care fusese destinat legăturilor din interiorul URSS. În afara aeroportului, mă așteptasem la multă verdeață, copaci și flori. Dar, am fost izbit de un aer saharian și peisaj african, cu un drum plin de gropi și pe margini cu case dărăpânate, conducte și fiare contorsionate, multe bălți de petrol urât mirositoare. Spațiul dintre aeroport și orașul Baku se asemăna atunci cu peisajele care sunt ilustrative pentru exploatarea nemiloasă a unor țări bogate în petrol, dar lăsate în sărăcie lucie“, posvește istoricul în subcapitolul „Ideea devine o realitate extraordinară“.

„Repet, sunt convins de faptul că Președintele Emil onstantinescu și Doamna Consilier Prezidențial Zoe Petre au dat dovadă de mare curaj și hotărâre, când i‐au pus pe securiști, încă atotputernici, în fața faptului împlinit“ povestește istoricul în subcapitolul „Procedură diplomatică neobișnuită“.

„Cred că aceștia i‐au instigat pe unii din conducerea Uniunii Democrate a Tătarilor Turco‐Musulmani din România (UDTTMR) să trimită Președintelui Emil Constantinescu o scrisoare de protest față de numirea mea ca ambasador în Republica Azerbaidjan, invocând faptul că sunt membru PDSR. (...)  Era pentru prima oară, în 120 de ani, când un tătar, turc,  musulman din România era numit în funcția de ambasador, ceea ce era onorant nu numai pentru comunitate, ci și pentru toți tătarii din lume. Iar liderii tătari de atunci cereau Președintelui României să revoce numirea mea ca ambasador al României!“, mai dezvăluie autorul.

Decretul Prezidențial pentru acreditarea lui Tasin Gemil „în calitate de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Azerbaidjan” a fost emis la 9 octombrie 1998, cu nr. 334, se precizează în subcapitolul „Pregătiri“.


 


Înainte de a pleca la post, Tasin Gemil a fost primit şi de către Andrei Pleşu, ministrul de Externe în acea vreme. Întâlnirea a fost relativ scurtă, dar politeţea de înaltă clasă a dlui. Ministru i‐a lăsat amintiri de neşters.

„Din păcate, nu am regăsit aceeaşi atitudine şi la alţi miniştri de externe care au venit după Domnia Sa. Dl. Ministru Andrei Pleşu a ţinut să mă conducă până la uşa cabinetului său şi urându‐mi succes, a făcut o remarcă pe care nu am uitat‐o: ֿ«Domnule profesor Gemil, aţi studiat mii de documente istorice lăsate de alţii, acum trebuie să creaţi dv. documente istorice, ceea ce nu este însă o treabă uşoară»”, relatează istoricul.

 „Mi‐am dat seama repede că atât autoritățile, cât și populația m‐au întâmpinat cu multă prietenie, chiar cu satisfacție și mândrie aș putea spune. Republica Azerbaidjan, ca și celelalte republici foste sovietice, își redescoperea atunci identitatea și demnitatea națională. Azerbaidjenii au receptat trimiterea unui ambasador de origine turcă în țara lor ca pe un gest de prietenie și respect față de ei din partea României. De altminteri, această idee a fost exprimată deschis în fața Președintelui Ion Iliescu, în octombrie 2002, de către cel mai îndreptățit reprezentant al societății civile din Azerbaidjan, marele poet și dramaturg Bahtiyar Vahabzade. Așa cum voi explica la locul cuvenit, nu aceeași percepție au avut însă față de mine și autoritățile turkmene, în primul rând președintele Saparmyrat Niyazow“, subliniază istoricul.

„Pot să spun că, din obiectivele de bază formulate în mod concret de către Președintele României, doar unul singur  nu am putut să‐l ating. Pe toate celelalte misiuni, care mi‐au fost încredințate personal de Președintele României, le‐am îndeplinit cu succes. Domnul Președinte Emil Constantinescu mă gratulează chiar și astăzi cu titlul de „ambasador excepțional” și afirmă deschis că se mândrește cu alegerea pe care a făcut‐o atunci, numindu‐mă ambasador în Azerbaidjan (...). La sfârșitul mandatului meu, în decembrie 2003, între România și Azerbaidjan fusese construit un pod suficient de solid al prieteniei și colaborării pe multiple planuri“, scrie Tasin Gemil în subcapitolul „Deschiderea Ambasadei“.

„Ridicarea drapelului României pe clădirea Ambasadei (09.03.1999) am făcut‐o în cadrul unui ceremonial solemn, în care a fost intonat imnul naţional al României, în prezenţa întregului personal al Ambasadei, inclusiv a membrilor de familie“, punctează Tasin Gemil.

„Un prieten azer îmi spunea că «nici ambasadorii Turciei nu au fost primiţi cu atâta căldură cum aţi fost primit dvׅ»”, dezvăluie autorul.

„Curând, am reuşit să înfiinţeze două fundaţii, care mi‐au fost de mare folos în promovarea culturii şi imaginii României în Azerbaidjan“, mai relatează Tasin Gemil în subcapitolul „Deschiderea Ambasadei“.

„Cu prilejul vizitei protocolare pe care am făcut‐o rectorului Universităţii de Stat din Baku, acad. Abel Maharramov, în ziua de 23 martie 1999, i‐am sugerat acestuia că aş putea ţine cursuri de istorie a României în contextul relaţiilor internaţionale. Rectorul a aprobat imediat propunerea şi m‐a declarat, desigur neoficial, membru al corpului profesoral al Universităţii de Stat din Baku. Era cea mai veche şi cea mai prestigioasă universitate din Republica Azerbaidjan. La 5 aprilie 1999, am ţinut primul curs, într‐o aulă arhiplină nu numai cu studenţi, ci şi cu profesori, între care şi academicieni“, susție istoricul.

„Trebuie să recunosc că am avut marea şansă să‐l întâlnesc pe marele scriitor Bahtiyar Vahabzade şi să mă bucur de prietenia lui. Fără susţinerea lui apropiată nu cred că aş fi reuşit să‐l impun aşa de repede pe Mihai Eminescu în peisajul literar azerbaidjan şi nici să reuşesc atât de uşor în străduinţele mele de a elimina  terminologia separatistă moldovenească, cultivată timp de 200 de ani de ruşi în tot spaţiul fost ţaristo‐sovietic“, a menționat Tasin Gemil.

Programul lui Tasin Gemil de formare a imaginii României a continuat cu personalitatea marelui sculptor Constantin Brâncuşi.



 
În ziua de 25 octombrie 2000, cu ajutorul ALCAR şi al unui cunoscut pictor sculptor Yusif Mirza, Tasin Gemil a  organizat o expoziţie de fotografii ale operei lui Constantin Brâncuşi.
 
În ziua de 5 noiembrie 2001, în salonul de artă „Qala” al Primăriei Baku, din Icheri Șeher (Oraşul din Interior/Vechi), a fost vernisată expoziţia „Pictorul azerbaidjan Yusif Mirza în patria lui Brâncuşi”. Au fost expuse 17 lucrări originale realizate de Yusif Mirza în Gorj sau inspirate din viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi. A fost un succes cel puţin tot atât de mare ca şi prima expoziţie consacrată lui Constantin Brâncuşi în Baku. Marele sculptor român a intrat în conştiinţa artistică a azerbaidjenilor cultivaţi.
 
În aceeaşi lună noiembrie, mai precis la 27 noiembrie 2001, deci cu câteva zile înainte de Ziua Naţională, Tasin Gemil a organizat „Ziua Muzicii Româneşti”.
 

„A fost un adevărat regal de muzică românească, în care George Enescu a fost, desigur, Regele. Pereţii salonului erau plini cu afişe originale care anunţau reprezentări muzicale româneşti pe scenele lirice azerbaidjene; cele mai multe fiind din anii 1950‐1970“, scrie autorul.

„Cele mai durabile şi puternice relaţii între două popoare şi ţări sunt cele care sunt clădite pe temelia solidă a legăturilor culturale. Raporturile politice dintre două ţări pot fi stricate într‐o clipă, cele economice în câteva zile, dar cele culturale nu pot fi distruse nici în secole“, scrie Tasin Gemil în subcapitolul „Legăturile culturale sunt cele mai durabile“.

„Conferinţa de presă a fost un mijloc eficient de difuzare rapidă a unei informaţii sau a unei idei, mijloc la care am apelat destul de des în Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât salonul nostru a fost de fiecare dată plin cu ziarişti şi camere de luat vederi“, dezvăluie istoricul.

„Am înţeles destul de repede faptul că România nu reprezenta un obiectiv deosebit de important în politica externă a lui Heydar Aliyev. Noi, România, aveam mai mare nevoie de Republica Azerbaidjan, decât avea aceasta nevoie de noi (...). Nu am reuşit să conving decidenţii din MAE şi chiar oamenii de afaceri români să înţeleagă faptul că Republica Azerbaidjan era căutată şi curtată de cele mai mari cancelarii şi companii ale lumii. România ar fi obţinut mult mai mult din relaţiile cu Azerbaidjanul, în primul rând în plan economic, dacă ar fi ştiut să ţină seama, de la început, de coordonatele şi principiile de bază ale relaţiilor externe ale acestui stat“,  menționează Tasin Gemil în subcapitolul „Relaţiile politico‐diplomatice româno‐azerbaidjene“.

„Când a venit la Baku, Mircea Geoană cunoştea mult mai bine decât predecesorii săi CiO situaţia din Caucazul de Sud, în general, şi pe cea din Azerbaidjan, în  special. Vizita dlui. Mircea Geoană în Caucazul de Sud (27 februarie – 2 martie 2001), inclusiv în Azerbaidjan (1‐2 martie 2001), a fost o reuşită, mai cu seamă pentru faptul că a fost înfăptuită la începutul mandatului. Dar, eu şi colaboratorii mei de la Ambasadă am rămas cu un regret, mai bine zis, cu o amărăciune în urma acestei vizite a ministrului de externe român la Baku. În ciuda insistenţelor noastre, transmise din timp, ministrul nostru de externe a refuzat să viziteze sediul primei Ambasade a României în Republica Azerbaidjan, deşi a ajuns la sediul reprezentanţei OSCE, care se afla doar la câteva sute de metri de noi“, punctează Tasin Gemil în subcapitolul „Mircea Geoană la Baku“.

„Pe la jumătatea lunii martie 2001, deci numai la două săptămâni după acea convorbire cu dl. Ramiz Mehdiyev, ministrul de externe Vilayet Guliyev mi‐a telefonat, pentru a mă anunţa că Preşedintele Heydar Aliyev ar fi dispus deschiderea cu prioritate a ambasadei Azerbaidjanului la Bucureşti, înaintea chiar a celor din Italia, Polonia, Japonia, care fuseseră deja aprobate şi anunţate“, a subliniat istoricul.

„Am primit şi în scris aprecierile Centralei MAE şi ale Preşedinţiei României pentru organizarea ireproșabilă a vizitei prezidențiale. Adaug şi precizarea că însuşi Preşedintele Ion Iliescu a fost încântat de modul în care s‐a desfăşurat vizita sa în Azerbaidjan, astfel că la plecare, la scara avionului, Domnia Sa m‐a îmbrăţişat şi mi‐a mulţumit, ceea ce nu este puţin pentru un ambasador“, dezvăluie istoricul.

„Aceste date, valabile exclusiv pentru anul 2003 în planul formării imaginii României, pot fi acceptate şi ca o măsură pentru ceilalţi ani de activitate a Ambasadei sub conducerea mea. România era deja bine cunoscută în Azerbaidjan, ca o ţară europeană prietenă, pe cale de a fi integrată în cele mai importante structuri occidentale, NATO şi UE“, a puncta autorul în subcapitolul „Încheierea misiunii la Baku“.

„Dar, având în vedere faptul că urma să mă reîntorc la catedră, am cerut Centralei MAE să‐mi aprobe retragerea de la post începând cu 23 decembrie 2003, ceea ce a fost acceptat. Deci, urma să plec din Baku în zorii zilei de 23 decembrie 2003, ceea ce am şi făcut“, scrie Tasin Gemil în subcapitolul „Plecarea din Azerbaidjan“.

„Am făcut vizite protocolare la prim‐ministru şi la vice prim‐miniştri, la unii miniştri. Preşedintele Parlamentului, regretatul prof. univ. dr. Murtuz Aleskerov, nu şi‐a putut stăpâni lacrimile la despărţire, spunându‐mi că m‐a îndrăgit ca pe un frate, chiar ca pe un fiu, şi că trebuia să mai stau, căci «te iubeşte şi te respectă întregul popor azerbaidjan», a ţinut să adauge venerabilul profesor Murtuz Aleskerov. Ambasadorii Turciei, Franţei, Uzbekistanului, conducătorii unor instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, şefi de partide politice şi asociaţii profesionale au oferit mese în onoarea mea. Imediat după încheierea perioadei de doliu, întregul CD m‐a salutat, oferindu‐mi şi un cadou simbolic de despărţire“, povestește ambasadorul.

„Lăsam în urmă 46 de tratate, convenţii şi acorduri româno‐azerbaidjene, din care 15 erau în curs de negociere. Cred că nu era puţin, mai ales pentru un început de drum!“, mai scrie istoricul.