Istoria Dobrogei – Bibliografie – Menander (cec. VI) – „Istoria”

• Menander făcea parte dintr-o familie din Constantinopol, a studiat dreptul și a devenit avocat. La începutul domniei împăratului Mauricius (582) a redactat o „Istorie” în care a relatat evenimentele dintre anii 558-582, continuând pe Procopius  și Agathias . Nu s-a preocupat mult de forma artistică, dar a respectat adevărul istoric. Titlul „Protector” indică că a făcut parte din curtea imperială și ca înalt comandant militar provincial, cunoscând relațiile oficiale cu populațiile migratoare. Opera sa e o sursă importantă pentru istoria Imperiului Roman de Răsărit / Bizanțului, deși s-au păstrat numai fragmente. (H. Mihăescu & Gh. Ștefan)

 
În capitolul 3, autorul prezintă diplomația „dezbină și stăpânește” aplicată de împăratul Justinian I (527-565) împotriva diverselor triburi de protobulgari de la nordul Dunării de Jos:
„ ... După ce lucrurile s-au petrecut în felul acesta și hunii  [protobulgarii] din jurul lui Zabergan au fost izgoniți departe de pământul aflat în stăpânirea romanilor, Iustinian  a început să aibă bănuieli [559 – nota editorilor români] că hunii cotriguri vor veni din nou să pustiască Tracia  [din dioceza Tracia făceau parte și provinciile Scythia Minor și Meosia Secunda, rezultate din divizarea vechii provincii Moesia Inferior]. De aceea a căutat să se sprijine pe Sandilchos, conducătorul hunilor utiguri, și din clipa aceea nu-1 slăbea deloc cu îndemnurile, trimițându-i dese solii și folosind tot felul de alte mijloace, spre a-1 ațâța într-un fel oarecare la război împotriva lui Zabergan. În soliile care Sandilchos împăratul îi punea condiția că, dacă va nimici în luptă pe cotriguri, îi va trece lui tributul pe care stăpânirea romană fusese silită până acum să-1 plătească lui Zabergan. Iar Sandilchos, cu toate ca ar fi dorit să fie prieten cu romanii, a dat de știre împăratului ca nu este lucru sfânt și nici cuviincios să-și măcelărească cu desăvârșire tovarășii de triburi, nu numai pentru faptul că vorbesc aceeași limbă locuiesc în aceleași corturi, că folosesc aceeași îmbrăcăminte și aceeași hrană, ci și pentru sunt de același neam, deși ascultă de alți șefi. Totuși (Justinian dăduse aceasta poruncă) noi vom lua îndată caii cotrigurilor și-i vom trece în stăpânirea noastră, încât să nu mai aibă ce încalecă spre a pricinui stricăciuni romanilor”. [Extras din Soliile p. 132-133, Par. 344-345, Niebhur].
 
 

În capitolul 9, autorul menționează tratativele lui Iustinian cu avarii turcii în scopul mutării lor de la nordul Dunării de Jos în Pannonia și Dacia:
„Iustinian a primit pe solii avarilor, care cereau îngăduință să vadă pământul, unde tribul lor urma să-și aleagă loc pentru locuințe. La sfatul generalului său Iustinus, împăratul și-a pus în gând să alieze acest neam în ținutul herulilor [germani], adică acolo unde locuiseră herulii (el se numește a doua Pannonie [Ungaria]) ; iar dacă le-ar fi pe plac, împăratul le-ar îngădui. Dar ei spuneau că nu pot părăsi Sciția  [nordul Dunării de Jos] și lăsau să se înțeleagă ei țin mult la această țară. Convorbirea n-a putut propăși, iar între timp comandantul Iustinus a trimis soli la Bizanț [Constantinopol] și a arătat împăratului că ar face bine să-i oprească acolo, în închisoare pentru o bucată de vreme. Căci el s-a împrietenit cu unul din soli, anume cu Oicunimon, și acesta i-a mărturisit în taină că avarii una vorbesc și alta au în minte, că folosesc cuvinte cât mai cumpănite spre a-și masca viclenia și capătă bunăvoința romanilor, măcar până trec Istrul, dar că de fapt au alte gânduri, iar după ce vor trece fluviul, vor porni la război împreună cu toată armata lor. Când a aflat aceste știri, Iustinus a dat de veste împăratului să țină închiși la Bizanț pe solii avarilor, deoarece aceștia nu vor trece fluviul înainte de a fi sloboziți solii. În timp ce făcea toate acestea, Iustinus nu înceta deloc pregătirile pentru a supraveghea trecerile peste râu, căci îi încredințase lui Bonus, comandantul trupelor mercenare și domestice, paza fluviului. Iar solii avarilor, văzând el nu dobândesc nimic din ceea ce veniseră să ceară de la împărat, au luat de la el daruri, așa cum le era obiceiul, și-au cumpărat cele de trebuință, între altele și arme, și au fost lăsați să se ducă. Dar între timp împăratul a trimis în taină poruncă lui Iustinus să le ia armele într-un chip oarecare, iar comandantul i-a primit pe soli la întoarcere și a îndeplinit toate acestea. De aici s-a iscat dușmănie între romani și avari, dușmănie pricinuită de multe motive, dar mai ales de faptul că n-au fost sloboziți mai repede solii, deoarece Baian le dăduse poruncă să se întoarcă cât mai curând. Dar împăratul știa bine ce gânduri au și de aceea făcea fel și chip să-i țină închiși cât mai multă vreme în orașul său de reședință [Constantinopol] [Extras din Soliile, p. 101 Par. 285-286 Niebuhr].
 


În capitolul 24, sunt prezentat tratativele longobarzilor germanici cu avarii turcici pentru o alianță împotriva gepizilor germanici, care germani care luaseră locul hunilor în stăpânirea Europei Centrale:

„Alboin, regele longobarzilor, nu înceta deloc dușmănia [568 – n. e. r.] împotriva lui Conimund [regele gepizilor – n. e. r.], ci își făcea socoteli că trebuie să răstoarne în orice chip stăpânirea gepizilor. De aceea el a trimis soli la Baian spre a-1 chema la tovărășie de arme. Solii au venit și au început să-1 roage să nu treacă cu vederea suferințele pe care le îndura din partea gepizilor, mai ales că romanii, cei mai aprigi dușmani ai avarilor, s-au aliat cu gepizii. Ei arătau că nu doresc atât să pornească război împotriva gepizilor cât să lupte cu Iustinus, cel mai înverșunat dușman al avarilor, care n-a ținut seama de înțelegerea făcută mai demult cu unchiul său Iustinian și i-a lipsit pe avari de obișnuitul lor tribut anual. Au mai adăugat că. dacă se vor uni cu longobarzii, vor ajunge neînfrânți în lupte, vor nimici pe gepizi și vor stăpâni împreună bogățiile și pământul lor. Ei vor avea de aici înainte pentru vecie Sciția [nordul Dunării de Jos] și le va fi deci foarte ușor să treacă în Tracia, iar din ținuturile megieșe vor păși fără nici o osteneala pe pământul romanilor și vor ajunge până la Bizanț. Solii longobarzilor au mai spus el avarii se vor găsi într-o situație prielnică dacă vor începe ei mai întâi lupta împotriva romanilor, iar daca ceilalți le iau înainte, vor distruge cu desăvârșire puterea avarilor, oriunde s-ar întâmpla să fie”. [Extras din Soliile, 15 p. 110-111, Par. 303-304, Niebuhr].
 
În capitolul 28, sunt descrise negocierile împăratului roman cu solul avarilor:
„(...) Acestea le-a spus Targites, iar împăratul a răspuns: Pe cât mi se pare, o Targites, tu n-ai venit aici să-ți îndeplinești misiunea de sol, ci ai de gând să ne vorbești despre obiceiurile avarilor, pe care noi nu le cunoaștem .(...) Îmi vei spune, o Targites, că hanul va trece Istrul, ba chiar și Hebrul, și că va pune stăpânire, de la prima lovitură, pe orașele din Tracia. Dar îi vor ieși întru întâmpinare trupele romane , spulberându-i orice nădejde, și vor pune mâna pe agoniseala avarilor. Și nu vom înceta să-1 lovim și să-1 despuiem până când barbarul va părăsi gândurile sale trufașe, iar pentru romani războiul va fi mai folositor decât pacea.” [Extras din Soliile, p.154-156, Par. 385-389, Niebuhr].
 
În capitolul 47, este evocată o mare invazie a slavilor sclavini la sud de Dunăre în timpul împăratului Tiberiu II Constantin (578-582):
„(...) În anul al patrulea al domniei împăratului Tiberius Constantinus s-a adunat în Tracia neamul sclavinilor   în număr de aproape o sută de mii de oameni și au pustiit Tracia și multe alte ținuturi”. [Extras din Soliile, p. 124, Par. 320-327, Niebuhr].
 


În capitolul 48, este descrisă transferul călăreților avari din Pannonis/Ungaria, prin teritoriul roman de-a lungul Dunării, în Muntenia pentru o expediție împotriva sclavinilor:
„Grecia era pustiită de care sclavini și de pretutindeni ne amenințau fel de fel de primejdii, iar Tiberius nu avea la îndemână trupe potrivite pentru luptă, nici măcar pentru o parte a dușmanilor și cu atât mai puțin împotriva tuturor, și apoi nu era în stare să-i înfrunte dintr-o dată, deoarece trupele romane fuseseră îndrumate pe frontul de răsărit [în Asia Mică împotriva Persiei]. De aceea el a trimis soli la Baian, conducătorul avarilor, care pe atunci încă nu era supărat pe romani, ci la începutul domniei lui Tiberius dorea chiar să se bucure de dreptul nostru de cetățenie . Așadar împăratul a căutat să-1 înduplece pe han să pornească război împotriva sclavinilor, pentru ca cei care pustiau pământul roman să fie atrași în propriile lor suferințe și, dorind să dea ajutor celor de acasă, să fie siliți să pună capăt prădăciunilor din ținuturile romanilor și să alunge primejdia din preajma celor de un neam cu dânșii. Deci împăratul a trimis la el această solie, iar Baian s-a lăsat înduplecat cu ușurință. Cu acest prilej a fost trimis ca sol Ioannes, care în timpul acela avea în seamă conducerea insulelor și fusese rânduit guvernator peste orașele din Illyria [vestul Peninsulei Balcanice]. Acesta a sosit în Peonia [Pannonia/Ungaria]și a strămutat pe Baian și trupele avarilor în pământul roman, transportând (peste fluviu [Dunărea]) mulțimile barbare în corăbii mari. Se zice că au trecut pe pământul roman aproape șaizeci de mii de călăreți bine înarmați. De aici i-a dus mai departe prin ținutul illyrilor și a ajuns iarăși pe pământul sciților [Scythia Minor]. Acolo s-a pregătit să-i treacă din nou peste Istru [nordul Dunării de Jos] în așa-numitele corăbii   cu cârme de jur împrejur. După ce a trecut pe malul celălalt al râului, (Baian) a năvălit pe neașteptate în satele sclavinilor, a pustiit ogoarele și a târât după sine sau a răpit tot ce-a putut, deoarece nici unul dintre barbarii de acolo nu avea îndrăzneala să-i stea împotrivă, ci se refugiau în păduri și văgăuni. Mișcarea aceasta a avarilor împotriva sclavinilor s-a iscat nu numai din pricina soliei împăratului și a dorinței lui Baian de a face pe placul romanilor, drept răsplată pentru bunăvoința arătată față de el de către împărat, ci și din motive personale, deoarece Baian era foarte supărat pe sclavini. Conducătorul avarilor a trimis soli la Daurentios și la celelalte căpetenii ale sclavinilor și le-a poruncit să se pună sub ascultarea avarilor și să se numere printre cei care le plătesc tribut. Iar Dauritas și șefii din jurul său au spus: „Dar cine-i acest om și la care raze de soare se încălzește, de are îndrăzneala să vină cu puterea peste noi ? Noi suntem deprinși să stăpânim pământ străin și nu alții să stăpânească pământul nostru, iar obiceiul acesta va stărui în rândurile noastre atât cât vor exista războaie și săbii”. Astfel au răspuns sclavinii cu mândrie, iar avarii nu s-au lăsat mai prejos, ci au întrebuințat și ei cuvinte mari și umflate. Din toate acestea s-au ivit apoi certuri și gâlceavă, deoarece barbarii sunt neînduplecați și trufași, așa că au ajuns la neînțelegeri. Sclavinii nu și-au putut stăpâni mânia și au ucis solii veniți la dânșii, iar faptul acesta a fost aflat de Baian. Așadar împotriva sclavinilor Baian avea acum un motiv de învinuire pe care îl aștepta de multă vreme și nu mai era în stare să-și ascundă mânia. Era supărat că n-au dat ascultare poruncilor sale și i-au pricinuit o mulțime de suferințe, apoi mai voia să fie pe placul împăratului și era încredințat că va găsi în țara lor multe bogății, deoarece ținuturile romanilor [dioceza Tracia] fuseseră pustiite în multe rânduri de către sclavini, pe când pământul lor nu fusese călcat niciodată de alte neamuri. [Extras din Soliile, p. 164-165 Par. 404-407 Niebuhr].
 
Bibliografie
Excerpta de legationibus, edidit Carolus De Boor, Berlin, 1903, p. 170-221, 442-447. 
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (LXIII. Menander Protector)