Istoria Dobrogei - Populație – Popoare Goții (IV)

Goții din ramura răsăriteană a popoarelor germanice au fost menționați la Dunărea de Jos de următorii autori antici:Synesios (sec. IV), Hieronymus (sec. IV),Orosius (sec. IV), Philostorgios (sec. IV-V),Sozomenos (sec. V), Theodoretos (sec. V), Eunapios (sec. V) în „Istoria după Dexip”.
 
Synesios (sec. IV) în „Cuvântare în fața împăratului” arată colonizarea goților în Peninsula Balcanică de către Teodosius I cel Mare:
„XXI. (...) Iar acum au venit la noi nu ca să ne facă război, ci rugători, fiindcă se găsesc în cursul unei emigrări. C. Au avut de-a face cu o primire mai blindăși n-au cunoscut armele romanilor. Ne-am purtat așa cum era potrivit cu niște rugători. Dar acest neam rudimentar ne-a dat în schimb ce era firesc să ne așteptăm de la el: s-a semețit și a dovedit nerecunoștința față de binefăcătorii săi. Din cauza aceasta, când au fost pedepsiți de tatăl tău [împăratul Teodosius I cel Mare, 378-395], care a pornit cu oaste împotriva lor, erau nenorociți și aveau atitudinea unor cerșetori, împreună cu soțiile lor. Cel care era învingător în război a fost însă cu totul biruit de milă. Le-a spus rugătorilor sä se ridice, i-a făcut aliați, i-a onorat cu dreptul de cetate, le-a împărțit magistraturi și a dat acestor ticăloși o parte din pământul roman [tratatul lui Teodosius I cu goții din 382 – nota editorilor români], D. ca un om care folosea mărinimia și noblețea firii pentru îmblânzire. Dar barbarii nu pricep ce înseamnă virtute. Începând de atunci pânăîn ziua de astăzi ne iau in râs, întrucât își dau seama ce meritau să pătimească din partea noastrăși de ce binefaceri i-am învrednicit. Ducându-se vestea de cele petrecute, vecinii lor au fost atrași să pornească spre noi. Unii străini, călăreți arcași [hunii – n. e. r.], emigreazăși vin la niște oameni îngăduitori, cerându-ne prietenia și având în fața ochilor minții drept pildă aceasta nefericităîmprejurare.”
 
Hieronymus (sec. IV) în„Scrisori”amintește, printre altele, invaziile goților, pe care-i confundă cu predecesorii lor geți la Dunărea de Jos:
„LX, 16 (XXII, 344, col. 599).
Măîngrozesc la gândul că trebuie să enumăr distrugerile din vremea mea. De peste douăzeci de ani între Constantinopol și Alpii Iulici[munți în Slovenia-Italia] se varsă zilnic sângele romanilor. Goții, sarmații, cvazii, alanii, hunii, vandalii și marcomanii [barbari germanici și negermanici nord-dunăreni] devastează, jefuiesc și pradă Sciția, Tracia, Macedonia, Dardania, Dacia [aureliană la sud de Dunăre], Tesalia [Grecia centrală], Alania, Epirul [Albania-Grecia], Dalmația [Croația-Bosnia] și toate Pannoniile [Superior și Inferior].”
„CVII, 2 (XXII, 679, col. 870). Zilnic primim cete de călugări din India, Persia [Iran]și Etiopia. Armenii [primul stat creștin în 301] și-au aruncat tolbele, hunii învață psaltirea, clima rece a Sciției se încinge de dogoarea credinței, armata roșcată și blondă a geților înconjoară corturile bisericilor.”
 
Orosius (sec. IV), în „Istorie împotriva păgânilor”, menționează colonizarea goților în provinciile balcanice ale Imperiului Roman și invaziile lor anterioare:
„I, 16, 2. De curând geții aceia, care acum sunt [numiți – n. e. r.] goți și despre care Alexandru declarase că trebuie să te ferești, de care Pyrrhus[rege al Epirului sec. IV-III î. H.]se îngrozise și pe care și Caesar i-a evitat, după ce și-au golit locuințele și le-au părăsit, au intrat în bloc, cu toate forțele lor, în provinciile romane și totodată, deși mult timp inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuși să [dobândească – n. e. r.], prin rugăminți de la romaniun tratat de prietenie pe care 1-ar fi putut cere cu armele; rugându-ne ei nu cer un loc modest pentru a se așeza, nu la alegerea lor, ci după aprecierea noastră deși aveau posibilitatea să-și aleagă de la început orice loc le-ar fi plăcut, de vreme ce tot pământul era stăpânit de ei și le stătea la dispoziție ; erau singurii de care s-au temut monarhii neînvinse, s-au oferit chiar pentru paza imperiului roman.
VII, 22, 7. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate și distruse de năvala goților.
23,4. [Aurelian – n. e. r.], întreprinzând o expediție la Dunăre, i-a bătut zdravăn pe goți, în lupte mari, și a restabilit stăpânirea romană învechile ei hotare.
32, 9. În afară de aceasta, Athanaric, regele goților, persecutându-i într-un mod foarte crud pe creștinii din neamul său, pe mulți dintre acești barbari, uciși pentru credința lor, i-a înălțat la rangul de martiri. Totuși, cei mai mulți dintre ei, pentru credința în Hristos, au fugit pe pământul roman, fără să tremure de frică, ca și cum ar trece la dușmani, ci cu încredere, deoarece [mergeau – n. e. r.] la niște frați.
33, 10. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munți în care era greu de pătruns, împinși de o furie neașteptată, s-au aprins împotriva goților și, răvășindu-i, i-au alungat din vechile așezări. Goții, trecând în fugăDunărea, au fost primiți de Valens, fără nici un pact de alianță.Și nici armele nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai ușor crezare.
11. Apoi din pricina lăcomiei insuportabile a comandantului Maximus, împinși de foame și nedreptăți, s-au răsculat cu armele în mâini, și, după ce au învins armata lui Valens, s-au răspândit prin Tracia, răvășind toate prin omoruri, incendii și jafuri . (...)
13. Astfel, în al treisprezecelea an al domniei sale, [Valens - n. e. r.] a dus in Tracia acel război nenorocit cu goții, care atunci erau foarte bine pregătiți, datorită antrenamentului trupelor și a mulțimii mijloacelor [disponibile - n. e. r.]. (...)”
 


Philostorgios (sec. IV-V), în „Istoria bisericească”, menționează creștinarea goților de către Ulfilas: „II, 5. [Philostorgios – nota editorilor români] spune căîn timpul acesta Urfilas, unul din sciții de dincolo de Istru (pe care cei vechi ii numeau geți, iar cei de acum ii numesc goți, a trecut în teritoriul roman o mare mulțime de oameni, izgoniți din lăcașurile părintești din cauza credinței lor. Neamul acesta a trecut la creștinism în chipul următor. Pe când domneau Valerianusși Gallienus [253-259], o mare parte din sciții de dincolo de Istru au trecut in teritoriul romanilorși au pustiit prin incursiunile lor o bună parte din teritoriul Europei. (...) Acești prizonieri și oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit mulți din ei la adevărata credințăși i-au convins săîmbrățișeze religia în locul credinței păgâne. (...) Deci acest Urfilas a fost conducătorul emigrării acestor oameni cucernici, fiind orânduit primul lor episcop; el a fost pus episcop în felul acesta. Fiind trimis de conducătorul neamului gotic în timpul lui Constantin [I cel Mare, împărat 306-337] în delegație împreună cu alții (căci și neamurile barbare din această. parte ascultau de împărat), fu hirotonit de Eusebius și de episcopii care erau împreună cu el ca episcop al creștinilor din țara getică. El avea grija și de celelalte treburi ale lor și făcând litere proprii pentru ei, a tradus în limba lor toatăScriptura, afară de cărțile regilor, pentru că ele cuprind istoria războaielor, iar neamul acesta este războinic și e nevoie mai de grabă de o înfrânare a pornirii lor spre războaie și nu de un imbold către acestea. Aceste cărți au puterea de a da un imbold, fiindcă sunt socotite sfinte și formează sufletele credincioșilor pentru adorarea lui Dumnezeu. Împăratul a așezat în părțile Moesiei aceasta mulțime de transfugi, care cum a vrut; (...).”
De asemenea, Philostorgios evocă refugierea în provinciile romane sud-dunărene a goților învinși de nou apăruții huni: „IX, 17. Când hunii au pornit cu război împotriva sciților de peste Istru, aceștia au fost alungați din locurile lor și au trecut în teritoriul romanilor ca prieteni. (...) Trecând [în teritoriul roman – n. e. r.], după ce s-au purtat la început cum se cuvine față de romani, sciții s-au dedat la jafuri; pe urmă au pornit un război fără să-l declare. (...) După ce [Valens]a venit la Constantinopol, a mers în Tracia. Când a dat lupta cu barbarii și a pierdut mulți oameni, a fugit din toate puterile. (...) Așa a murit Valens, pierzând totodatăcea mai mare și cea mai puternica parte a imperiului roman. Barbarii, conduși de Fritigern. (...)”
 
Sozomenos (sec. V), în „Istoria bisericească”, amintește victoria lui Constantin cel Mare asupra goților:
„I, 8. După războiul împotriva lui Licinius[Constantin I cel Mare – n. e. r.] a ajuns atât de norocos și de fericit în luptele cu barbarii, încât a învins și pe sarmați și pe așa numiții goți, și în cele din urmă a încheiat cu ei un tratat avantajos. Acest neam locuia pe atunci dincolo de fluviul Istru: fiind foarte războinic, și prin mulțime și prin mărimea corpurilor, și totdeauna pregătit în arme, învingea pe ceilalți barbariși numai pe romaniîi avea potrivnici.”
De asemenea, Sozomenos prezintă efectul pozitiv al creștinării goților:
„II, 1. Căci se creștinau și triburile din jurul Rinului, celții și cei mai depărtați dintre galli, locuind în interior spre Ocean, și goții și cei care erau mai înainte vecini cu ei în jurul tărmurilor fluviului Istru; împărtășind de mai înainte credința în Hristos, ei s-au adaptat la o viată mai civilizatăși mai bună. Aproape pentru toți barbarii s-a ivit ocazia de a primi învățătura creștină cu prilejul războaielor ivite la timpul potrivit între romani și barbari, sub conducerea lui Gallienus[253-268] și a împăraților de după dânsul.”
Tot Sozomenosmenționează refugierea în Imperiul Roman a unora dintre goții învinși de huni:
„VI, 37, 2. Căci goții, care locuiau mai înainte dincolo de Istru și erau stăpâni peste ceilalți barbari, fiind izgoniți de asa-numiții huni au trecut în hotarele romanilor.
3. După cum se spune, acest neam era necunoscut mai înainte tracilor [locuitorilor diocezei Tracia]de lângă Istruși chiar goților înșiși. (..)
5. (...) Cei urmăriți au traversat fluviul și după ce au ajuns în ținuturile romanilor, au trimis soli la împărat [Valens], făgăduindu-i căîi vor fi aliați pentru restul timpului și cerând să le îngăduie să se așeze, unde vrea el.
6. Aceasta solie era condusa de Ulfila, episcopul acelui neam. Desfășurându-se lucrurile după cum au socotit ei, s-au îndreptat să se așeze în Tracia.”
 
Theodoretos (sec. V), în „Istoria bisericească”, evocă incursiunile goților la începutul domniei lui Valens:
„IV, 1... Căci Valens, luând domnia, la început se deosebea prin respectarea dogmelor apostolice. Când goții trecură Istrul și prădarăTracia, hotărî să adune o armatăși o porneascăîn expediție împotriva lor.”
15, 11. Iar dumnezeiescul Eusebius ședea la Istros, în vreme ce goții jefuiau Traciași asediau orașele, cum arată scrierile lui.”
De asemenea, Theodoretos amintește creștinarea goților în erezia ariană de către Ulfila:
„IV, 37, 1. ... Pe vremea când, după ce trecuseră Istrul, încheiaseră un tratat de pace cu Valens, Eudoxius cel cu faima rea, care era de față, propuse împăratului să convingă pe goți de a se întovărăși cu el. Căci primind de mult razele cunoașterii lui Dumnezeu, ei se hrăneau cu învățăturile apostolice.
2. „În adevăr, zise el, comunitatea de gândire va face pacea mai solidă”. Lăudând această părere, Valens propuse conducătorilor acelora să consimtă la adoptarea dogmelor. Aceștia însă spuseră că nu vor putea suporta să lepede învățătura străbună.
3. În vremea aceea episcopul lor era Ulfilas, în care aveau multa încredere și ale cărui vorbe le socoteau legi nestrămutate. Vrăjindu-1 cu vorbe și momindu-1 cu bani, Eudoxiusîl făcu să convingă pe barbari de a îmbrățișa comunitatea împăratului.”
În sfârșit, Theodoretos menționează înfrângerea goților de către viitorul împărat Teodosius I cel Mare (378-395):
„V, 5, 2. ... Iar Theodosius, întărit prin încrederea acordată, porni cu hotărâre. Mergând în Traciași văzând pe dușmani înaintând împotrivă, rândui armata ca pentru luptă. După ce începu hărțuiala, aceia, neputând suporta atacul, părăsiră rândurile.
3. Când începu fuga, unii fugeau, iar ceilalți îi urmăreau din răsputeri. Fu un mare măcel de barbari; căci erau omorâți nu numai de romani, ci și de loviturile pe care și le pricinuiau unii altora în învălmășeală.
4. Și astfel, după ce fură uciși cei mai mulți și numai puțini putură să scape trecând Istrul, viteazul general, împărți prin orașele din apropiere armata pe care o avea, iar el plecăși sosi îndată la împăratul Gratianus, devenind vestitor al propriilor sale trofee.”
 
  
 
Bibliografie
HARALAMBIE MIHĂESCU & GHEORGHE ȘTEFAN (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoare privind istoria României, vol. II, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970
 
 

Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei – Populație – Popoare – Goții (III)