Istoria Dobrogei – Bibliografie Pliniu cel Bătrân (sec. I) – „Istoria naturală”

Caius Plinius Secundus (Plinius Maior) s-a născut în anul 23 la Novum Comum (Como/Italia) și apoi s-a mutat la Roma. A exercitat funcții militare în provinciile Germania și Spania. Din vasta sa operă literară și științifică s-a păstrat în întregime doar „Istoria naturală”, în 37 de cărți, dedicată în anul 77 viitorului împărat Titus (79-81). Numeroasele surse științifice grecești și latinești utilizate sunt prezentate în Cartea I. Tematica lucrării depășește domeniul științelor naturale, Cartea II incluzând o descriere fizică a lumii cunoscute, Cărțile III-IV fiind dedicate geografiei și etnografiei, iar Cărțile XXXIII-XXXVII artei. Plinius cel Bătrân a fost un reprezentant al stoicismului, curent filozofic care promova viața virtuoasă, adică atitudinea bărbătească în fața vicisitudinilor. Editorul Gh. Ștefan (1899-1980) aprecia că, deși „judecarea faptelor nu este întotdeauna independentă și sigură, iar stilul suferă de influența retoricii”, importanța informației utilizată este „incontestabilă”, ceea ce a conferit acestei scrieri „autoritate” chiar și în Evul Mediu. Savantul roman a murit în anul 79, în timp ce încerca să observe de aproape erupția vulcanului Vezuviu, aflându-se la comanda flotei din Italia.
 


Cartea I
În capitolul III se explică că în Cartea IV va fi descrisă din punct de vedere geografic și etnografic regiunea Mării Negre : „47. Cartea a IV-a cuprinde aşezarea geografică, neamurile...Daciei, Sarmaţiei, Sciţiei, a insulelor din Pont.” (ed. C. Mayhoff)
Grecul Strabon  (sec. I î. H. – sec. I d. H.), susținea, în „Geografia” (VII, 3, 9), că sarmații erau un neam scitic.
 
Cartea IV

În capitolul 11(18), zona Traciei dintre Dunăre și Marea Neagră: „41-45. ...Culmea muntelui Haemus [Balcani/Bulgaria] urcă până la şase mii paşi. Partea opusă, înclinată spre Dunăre, este locuită de moesi, geţi, aezi, scaugdi şi clari, iar mai jos, de sarmaţii arei, numiţi areaţi, de sciţi şi lângă ţărmurile Pontului, de moriseni şi sitoni, din care se trage poetul Orfeu. Astfel [Tracia – notă G. Ș.] are ca hotare: la miazănoapte Istrul, la răsărit Pontul şi Propontida [Marea Marmara/Turcia], la miazăzi Marea Egee. Căci, din cealaltă parte, Tracia începe de la malul Pontului, unde se varsă fluviul Istru, şi are în acea parte cetăţile cele mai frumoase, ca Histropolis), colonie a milesienilor [Milet/litoralul asiatic al Mării Egee], Tomis, Callatis, numită înainte Cerbatis şi Heraclea. A avut şi cetatea Bizone [Cavarna/Cadrilater-Bulgaria], înghiţită de un cutremur de pământ; acum are cetatea Dionysopoli, numită mai-nainte Crunon; pe lângă ea curge râul Zyras. Tot ţinutul acela l-au stăpânit sciţii porecliţi "plugari". Oraşele lor sunt: Aphrodisias, Libistos, Zygere, Rhocobae, Eumenia, Parthenopolis şi Gerania, unde se spune că a fost neamul pigmeilor; barbarii îi numesc catizi şi cred că au fost alungaţi de cocori. Pe coastă, începând de la Dionysopolis se află Odessus [Varna/Bulgaria], colonie a milesienilor... De la gura Dunării până la intrarea în Pont unii au socotit cinci sute de mii de paşi, iar Agrippa a adăugat şasezeci de mii de paşi.” (ed. C. Mayhoff)
Istoricul Gh. Ștefan notează că un pas antic era echivalentul a 1,48 metri și, ca urmare, înălțimea de 8800 m a Haemusului era exagerată comparată cu vârful maxim de 2385 m.
Ștefan arată că Heraclea, Aphrodisias, Libistos, Zygere, Rhocobae, Eumenia, Parthenopolis şi Gerania erau localități neidentificate, citând în acest sens studiul Dobroudja (1938) al colegului său Radu Vulpe.
Editorul român precizează că sciții plugari reprezentau o excepție a majorității sciților, care erau păstori nomazi, citând în acest sens studiul lui Vulpe și vol. I (1960) al tratatului colectiv Istoria Romîniei. Acesta a fost și motivul pentru care Dobrogea a fost numită Sciția Mică, cum explica și grecul Strabon în „Geografia” (VII, 4, 5).
Ștefan explică că M. V. Agrippa (sec. I î. H.), ginerele și consilierul împăratului Augustus, a realizat o hartă a imperiului roman care a fost afișată în capitală.
 


Moesii erau un important trib trac așezat la sud de Dunăre, în nord-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei. Supuși de romani, aceștia au denumit, în secolul I,  cu numele lor provincia dintre Dunăre și Balcani, ulterior împărțită în Moesia Superior și Moesia Inferior, în cea de a doua fiind inclusă și Dobrogea.
În mitologia greacă, poetul Orfeu era fiul regelui trac Eagru și al Caliopei, muza poeziei epice. Rezident în Tracia, el a participat la expediția argonauților greci, conduși de eroul Iason, în căutarea Lânii de Aur în Marea Neagră. Soția sa, nimfa Euridice, a murit mușcată de un șarpe, fiind urmărită de păstorul Aristeu. Cu lira sa, Orfeu a urmat-o în împărăția umbrelor stăpânită de Hades, frate al lui Zeus, și a reușit să obțină întoarcerea ei printre cei vii. Dar el nu a avu răbdare să aștepte ieșirea din Infern pentru a o privi pe Euridice și astfel a pierdut-o pentru totdeauna. Durerea pricinuită l-a determinat pe Orfeu să insulte femeile trace, care l-au sfâșiat în timpul unei orgii bahice. (OPREA 2014) Tragedia lui Orfeu și Euridice s-a reflectat și în opera tragedianului grec Eschil.
Orașul Bizone a fost amintit și de grecul Strabon și romanii Sallustiu și Pomponius Mela.  .

În capitolul 12 (24), este prezentată Marea Neagră: „76. ...Apoi o mare întinsă, Pontul Euxin, numită odinioară Axenus [neospitalieră – n. G. Ș.], îmbrăţişează pământuri care se pierd în depărtare. Ea intră adânc în maluri şi de ambele părţi, la capete, se încovoaie înapoi pe o întindere atât de mare, încât are întocmai forma unui arc scitic. (...) 77. (...) Tot aşa şi în privinţa coastei europene, unii au calculat un milion patru sute şaptezeci şi nouă de mii, iar alţii un milion o sută de mii de paşi. 78. M. Varro măsoară în felul următor: de la intrarea în port până la Apollonia [Sozopol/Bulgaria], o sută optzeci şi şapte de mii cinci sute de paşi; tot atâta până la Callatis; până la gura Istrului o sută douăzeci şi cinci de mii; (...). Agrippa socoteşte de la Bizanţ [Istanbul/Turci]a la fluviul Istru cinci sute şaizeci de mii [pași]....” (ed. C. Mayhoff)     
Gh. Ștefan notează că eruditul roman M. Varro (sec II î. H. – sec. I î. H.) a fost unul din principalele izvoare ale lui Plinius cel Bătrân.

În continuare, este descrisă Delta Dunării, care în epocă ar fi avut șase brațe: „78. ...Locuitorii acelui ţărm sinuos au fost pomeniţi în descrierea Traciei până la oraşul Histria. De acolo înainte sunt gurile Istrului. 79. Fluviul acestea izvorăşte din lanţul munţilor Abnoua, în Germania, în faţa oraşului Rauricum din Galia şi curge multe mii de paşi dincolo de Alpi, printre nenumărate populaţii, sub numele de Dunăre. Apele sale sporesc imens. Din locul unde intră în Iliria se numeşte Istru, primeşte şaizeci de râuri, din care aproape jumătate navigabile şi se varsă în Pont prin şase braţe enorme. Primul braţ este al Peucei, numit aşa din cauza insulei Peuce, de care e cel mai apropiat; el este absorbit de o mlaştină mare de nouăsprezece mii de paşi. Din albia sa, mai sus de Histropolis, se formează un lac cu o circumferinţă de şaizeci şi trei de mii de paşi, numit Halmyris. Braţul al doilea se numeşte Naracustoma [canal al brațului Sulina – n. G. Ș.]; al treilea Calonstoma [„gura frunoasă” / canal al brațului Sulina – n. G. Ș.]; lângă insula Sarmatică; al patrulea Pseudostomon [„gura falsă” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș.];, cu insula Conopon Diabasis [Vadul țânțarilor – n. G. Ș.], apoi Borion Stoma [„gura nordică” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș.] şi Psilon Stoma [„gura goală” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș.]. Toate gurile sunt însă atât de mari încât se spune că marea este învinsă [de fluviu – n. G, Ș.] pe o lungime de patruzeci de mii de paşi şi se simte că apa este dulce. 80. De acolo înainte, în general, sunt în adevăr triburi de sciţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, când de geţi, numiţi de romani daci, când de sarmaţi, numiţi de greci sauromaţi şi dintre ei de hamaxobi sau de aorşi, când de sciţi degeneraţi şi născuţi din sclavi sau de troglodiţi, apoi de alani şi de roxolani; (...).” (ed. C. Mayhoff)
Istoricul Gh. Ștefan notează că grecul Herodot (sec. V î. H.) arătase că Delta Dunării avea cinci brațe, pentru ca după trei secole Strabon să susțină că fluviul avea șapte guri de vărsare, adăugând, probabil, Portița și Sinoe. De asemenea, Peuce era numele actualului braț Sf. Gheorghe, mlaștina ar fi Dunavățul și Halmyris era numele actualului lac Razelm.
Peuce fusese menționată de Strabon (sec. I î. H. – sec. I d. H.) în „Geografia”.
Ștefan notează că roxolanii au reprezentat al doilea val al sarmaților, veniți din Caucaz și așezați la Dunărea de Jos în locul iazigilor, locul roxolanilor fiind luat ulterior de alani, al treilea și ultimul val sarmatic. Istoricul român citează în acest sens și pe romanii Ovidiu și Seneca.

În capitolul 14(28), sunt menționați bastarnii germanici care locuiau în insula Peuce: „99-100. ...Sunt cinci neamuri de germani. Ramura a cincea: peucini, bastarni, vecini cu dacii amintiţi mai sus...” (ed. C. Mayhoff)
 
Cartea V
În capitolul 32(41), este menționată migrarea unei grupe de moesi tracici dunăreni în vestul Asiei Mici: „145. ...Sunt autori [care afirmă n. G. Ș.] că din Europa au venit moesi, brigi şi tini, de la care şi-au luat numele misii, frigienii şi bitinii.” (ed. C. Mayhoff)



Cartea VII
În capitolul 11(10), este amintită  transmiterea generațională a unui defect fizic la daci: „50. Este lucru îndeobște cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori copii cu defecte, iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără cusur; de asemenea se reproduc defectele, unele semne, petele si cicatricele; însemnarea de pe brațul dacilor se transmite până la a patra generație.” (ed. C. Mayhoff)

În capitolul 40(41), este evidențiat un obicei zilnic al tracilor cu consecințe funerare: „131. (...) Deșertăciunea omenească, meșteră să se însele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.” (ed. C. Mayhoff)
Această tradiție fusese amintită și de grecul Phylarcos  (sec. III î. H.).
 
Cartea XI
În capitolul 53 (115), este explicată metoda sciților de folosire a veninului de șarpe în luptă: „279. ...Sciţii îşi înmoaie săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac şi la cea mai uşoară atingere produce moartea instantanee.” (ed. C. Mayhoff)
Această tehnică de luptă fusese a amintită și de grecii Aristotel (sec. IV î. H.) și Teofrast  (sec. IV î. H. – sec. III î. H.) și romanul Ovidiu  (sec. I î. H. – sec. I d. H.).



Cartea XVIII
În capitolul 7(12), este subliniat randamentul grâului din Tracia: „63. (...) Ca greutate grâul din Tracia ocupă locul al treilea. ... Grecia a apreciat şi grâul din Pont, care n-a ajuns însă până în Italia. (...) 69. ...Grâul se deosebește şi în privinţa paiului, căci e de calitate mai bună cu cât acesta e mai greu. Grâul din Tracia este îmbrăcat în mai multe cămăși din pricina frigurilor mari din acel ținut. Din această cauză, şi fiindcă ogoarele sunt acoperite de zăpadă, a fost descoperit grâul de trei luni, numit astfel pentru faptul că, după aproape trei luni de la semănat, este cules o dată cu grâul din restul lumii...” (ed. C. Mayhoff)

În capitolul 10(24), este prezentată importanța meiului în hrana locuitorilor din bazinul Mării Negre: „100. (...) Şi triburile sarmatice se hrănesc în foarte mare măsură cu acest terci [fiertură de mei] şi chiar cu făină crudă, pe care o amestecă cu lapte de iapă sau cu sânge din vinele de la picioarele cailor. (...)101. (...) Triburile pontice nu pun nici un alt aliment mai presus de mei...” (ed. C. Mayhoff)
 
Cartea XXII
În capitolul 1(2), este arătată folosirea plantelor în obiceiurile estetice ale unor barbari: „2. Într-adevăr, observ că unele neamuri străine folosesc anumite plante pentru înfrumuseţare, cât şi din pricina unor obiceiuri practicate din totdeauna. La populaţiile barbare femeile îşi ung una alteia faţa, la daci şi sarmaţi până şi bărbaţii îşi fac semne pe trup...” (ed. C. Mayhoff)
 
Bibliografia
C. Plinii Secundi Naturalis historiae libri XXXVII post Ludovici Iani obitum recognovit et scripturae discrepantia adiecta edidit Carolus Mayhoff, vol. I-V, Teubner, Leipzig, 1892-1909.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LXVIII. Plinius cel Bătrân)
OPREA HORIA, Legenda lui Orfeu, „Istorii regăsite”, 12 mai 2014

Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 
Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Columella (sec. I) – „Despre agricultură”