Istoria Dobrogei - Bibliografie Iosephus Flavius (sec. I) - „Antichități iudaice”, „Războiul iudaic”

Flavius Iosephus s-a născut în anul 37 la Ierusalim. În anul 64, el a călătorit la Roma pentru a susține cauza evreilor în fața împăratului Nero (54-68). Apoi, a căzut prizonier la romani în timpul războiului împotriva acestora, dar a fost eliberat de împăratul Vespasian (69-79). Iosephus a locuit mult timp în capitala imperiului, unde a scris lucrări istorice, dintre care patru au ajuns în zilele noastre: „Războiul iudaic”, „Antichități iudaice”, o autobiografie în care se apără împotriva acuzațiilor de participare la războiul antiroman și „Împotriva lui Apion”. (ed. Gh. Ștefan)
 
„Antichități iudaice”
Cele 20 de cărți ale „Antichităților iudaice” acoperă perioada de la începutul lumii până la domnia lui Nero au fost scrise în anii 93-94, având ca izvor principal pe grecul Dionisiu din Halicarnas (sec. I î. H.).
În Cartea IX, este menționat o tentativă de comerț maritim a regatului Israel cu Tracia și bazinul Mării Negre în sec. IX î. H. : „1, 4. [Iosaphat] era prieten și cu feciorul lui Achab [875 î. H.-854 î. H. – notă G. Ștefan] care domnea peste israeliți, și s-a întovărășit  el  cu ca să-și pregătească corăbii ca să plutească în Pont și la emporiile din Tracia. Dar nu a avut parte de câștiguri, întrucât corăbiile acestea s-au scufundat, fiind prea mari.”
În Cartea XVIII, modul de viață colectiv al sectei esenienilor din Orientul Apropiat este asemănat cu cel categoriei polistoilor de la daci: „1, 5. (...) [Esenienii] au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucură cu nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și așa se poartă oameni în număr de peste patru mii. Ei nu-și iau neveste și nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de altă parte dându-și seama că se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg – prin vot – un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grâului și alimentelor. Nu trăiesc aceștia într-un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu cel al așa-numiților polistai de la daci.”
Editorul Gh. Ștefan notează că lecțiunea „polistai” a fost propusă de eruditul calvinist franco-italian Joseph Scaliger (sec. XVI), deși manuscrisele prezintă cuvântul „pleistoi”, adică „cei mai mulți”. De asemenea, istoricul român îl citează pe grecul Strabon  (sec. I î. H.), care menționa în „Geografia” (VII, 3, 3) categoria „xtistoi” la geți.
 


„Războiul iudaic”
Cele șapte cărți ale „Războiului iudaic” au fost traduse de autor din aramaică (limbă semitică precursoare a limbilor antice din Orientul Mijlociu) în greacă în anii 77-79.
În Capitolul II, se prezintă dominația romană la Dunărea de Jos, Marea Neagră și în Tracia: „16, 4. (...) Într-adevăr (romanilor) nu le-a ajuns să aibă ca hotar Eufratul [Mesopotamia/Irak] la răsărit, Istrul la miazănoapte (...).  De ce trebuie să mai vorbesc [discursul din anul 66 al regelui clientelar Agrippa II al Iudeei– n. G. Ș.] de heniohi, colhi, de seminția taurilor, de bosporani, de neamurile din jurul Pontului și de neamurile din jurul Lacului Meotic [Marea Azov], care odinioară nu-și recunoșteau nici chiar propriul lor stăpân, iar acum sunt supuși unui număr de trei mii de soldați greu înarmați, ale căror patruzeci de corăbii lungi fac să domnească pacea pe mare, cu toate că – înainte vreme – nu se putea pluti pe ea și furtunile o bântuie. (...) Tracii, care stăpânesc un ținut ce se întinde în lățime cale de cinci zile de drum și în lungime cale de șapte – având o fire mai aspră și fiind, astfel, mult mai ușor de apărat decât ținutul nostru, iar strășnicia gerurilor stăvilind oștile care-l atacă - nu ascultă, oare, tracii de două mii de oameni din garnizoanele romane ? (...)”
Istoricul Gh. Ștefan (1899-1980) notează că numărul mic al soldaților din garnizoanele din Tracia se explica prin recenta supunere a Traciei și prin faptul că cei 2.000 de soldați făceau parte din subunitățile auxiliare (recrutate din popoarele supuse), la Novae (Sviștov/Bulgaria) fiind cantonate două legiuni (recrutate din cetățeni romani).
 


În Capitolul III, este subliniată puterea armatei romane prin stabilirea graniței pe marele  fluviu Dunărea de către imperiul roman: „5, 7. (...) Ce-i de mirare.. că oamenii ale căror oști sunt atât de întreprinzătoare și puternice au la miazănoapte hotare ale împărăției lor Istrul  și Rinul? (...)
În Capitolul IV, este menționată implicarea forțelor militare din provincia sud-dunăreană Moesia în criza imperială din anii 68-69: „10, 6. Legiunile din Moesia și Pannonia, care cu puțin înainte se agitaseră văzând cutezanța lui Vitellius, au jurat cu bucurie sporită să dea ascultare lui Vespasian [împărat 69-79]. (...) 11, 2. În această vreme, Antonius Primus, luând legiunea a III a, dintre cele care se aflau în Moesia, (al cărei guvernator se întâmpla să fie), se grăbea să dea bătălia cu Vitelius.”
Gh. Ștefan notează că Antonius Primus era doar un comandant de legiune.
 
În Capitolul VII, este descrisă devastatoarea invazie a barbarilor sarmați de la nord de Dunăre în Moesia: „4, 3. Dintre sciți, așa-numiții sarmați, popor foarte numeros, trecură peste Istru în Moesia, fără să se fi băgat de seamă. Apoi, năvălind cu o mare violență și zdrobind totul în cale, fiindcă incursiunea era cu totul neașteptată, uciseră nenumărați soldați romani care erau de strajă și luară viață bătrânului consular Fonteius Agrippa, care, ieșindu-le în întâmpinare, se luptase cu strășnicie. Ei pustiiră tot ținutul care se află în puterea lor, jefuind tot ce întâlneau. Aflând de cele întâmplate și de pustiirea Moesiei, Vespasian trimise pe Rufus Gallus [noul guvernator – n. G. Ș.] să pedepsească pe sarmați. Acesta făcu să piară în luptă mulți dintre sarmați. Iar restul – câți s-au putut salva - au fugit înfricoșați la ei acasă. Punând astfel capăt războiului, comandantul [roman – n. G. Ș.] se gândi să ia măsuri pentru viitor și întări ținutul de acolo cu străji mai multe, astfel încât barbarii să nu poată deloc trece Istrul. Astfel, războiul din Moesia s-a terminat repede.”
Triburile sarmatice (roxolani, iazigi, alani) aparțineau, ca și sciții, ramurii iraniene a marii familii de popoare indo-europeane și au succedat sciților în Europa de Est în sec. III î. H. – sec. IV d. H.
Editorul Gh. Ștefan notează că întărirea forțelor militare romane din Moesia a constat în înființarea flotilei de Dunăre și mărirea numărului legiunilor de la două la patru.
 
Bibliografie
Flavii Iosephi Opera omnia post Immanuelem Bekkerum recognovit Samuel Adrianus Naber, vol. I-VI, Teubner, Leipzig, 1888-1896.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LXIX. Iosephus Flavius)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 
Citește și:
Istoria Dobrogei – Bibliografie Pliniu cel Bătrân (sec. I) – „Istoria naturală”