Istoria Dobrogei - Bibliografie Strabon (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Geografia” (Cartea VII)

 
Grecul Strabon s-a născut în polis-ul Amasia din nordul Asiei Mici (Turcia asiatică) în anul 63 î. H. În perioada 29 î. H. – 20 î. H. a călătorit la Roma, Egipt și alte teritorii. Întors în Asia Mică, el a scris o istorie în 43 de cărți referitoare la sec. II-I î. H., continuând astfel „Istoriile” grecului Polibiu și din care s-au păstrat fragmente. Opera sa care s-a păstrat în mare parte este „Geografia”, în 17 cărți, și care a fost terminată în anul 18 d. H. Strabon a folosit, cu spirit critic, ca izvoare lucrările grecilor Eratostene, Artemidor, Apolodor, Megastene, Nearh și Posidoniu. Ca adept al curentului filosofic al stoicismului, autorul consideră geografia ca parte a filosofiei și, în contextul descrierii locurilor, el subliniază importanța factorului uman și a istoriei. Ca urmare, „Geografia” este considerată „cea mai completă și mai competentă” lucrare a domeniului asupra antichității. Strabon a decedat în anul 19 d. H. (ed. G. Ștefan)
 
Cartea VII

Capitolul 1
Capitolul 1 prezintă Dunărea  ca cel mai mare fluviu european: „1.(...) Istrul împarte aceste regiuni în două – aproape în toată lungimea lor – fiind cel mai mare fluviu al Europei. Curge mai întâi spre miazăzi. Apoi, deodată, se îndreaptă de la apus spre răsărit, în direcția Pontului. (...) El ajunge în Pont nu prea departe de vărsarea lui Tiras [Nistru] și a lui Boristene [Nipru], după ce s-a îndreptat puțin spre nord. (...) La miazăzi de Istru sunt neamurile ilirice, tracice ca și cele celtice, ori altele care s-au amestecat cu acestea.”

Capitolul 3
În Capitolul 3, Strabon arată așezarea geților lângă Dunăre, îl citează pe tragedianul Sofocle care considera Marea Neagră ca un capăt al lumii și subliniază metodologia sa de lucru științifică în studiul geografiei: „1.(...) Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor ,, la început îngust - mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. (...) Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într-o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas [vântul nordic în mitologia greacă] şi dusă «dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»; această susţinere, neputând întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate [filosof grec, sec. V î. H.] în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.”

Tot în capitolul 3, Strabon îi citează pe Homer (sec. VIII î. H.), autorul epopeelor istorice Iliada și Odiseea, și pe filosoful grec stoic Posidoniu (sec. II-I î. H.) pentru a descrie regiunea Dunării ca zonă de intersecție a teritoriilor geților, tracilor, sciților și celților, o ramură a acestora din urmă migrând în sec. III î. H. din Europa Centrală în Balcani și Asia Mică: „.2. Astfel elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci - acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni [Asia Mică/Turcia asaitică]. Frigienii nu sunt altceva decât brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi - socot eu - mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i-a pomenit Homer în versurile sale: «El şi-a întors privirea îndărăt, uitându-se la ţara tracilor îmblânzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape ». Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu-i pe misii din Asia, pasajul nu s-ar lega de context. A susţine că [Zeus – notă G. Ș.] nu şi-a întors ochii de la Troia spre pământul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr-o privire - o dată cu Tracia - şi Misia, care este aproape, ci s-a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului [strâmtoarea Dardanele / Turcia], înseamnă a confunda continentele [Europa și Asia] şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi-a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi. Oricine şi-ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sunt în spatele lor sau la dreapta şi la stângă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune - mai departe - Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt sciţi, şi pe sarmaţii ce-şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii - mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.”
 
În continuare în Capitolul 3 este citat Posidoniu pentru descrierea modului de viață a moesilor: „3. Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit - pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» [„adoratori ai zeilor” – n. G. Ș.] şi «capnobaţi» [„cei care umblă în fum” – n. G. Ș.]. Unii traci - spune acesta - îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-sa «ctişti» [„întemeietorii” – n. G. Ș.]; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie. Pe toţi aceştia poetul i-a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» [„străini de plăcerile vieții” – n. G. Ș.] mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus [Iliada], numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind – n. G. Ș.] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi - ca nişte buni războinici ce sunt. De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» [„de neînvins” – n. G, Ș.] în loc de «misii care luptă din apropiere ».”

4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atâţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că - [cu timpul – n. G. Ș.] - s-a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n-au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpânirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atât de puţine lucruri, lumea să-i numească «cei mai drepţi». Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea până la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi - între aceştia - mai ales la geţi. Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi», şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor: «Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea». Susţinerile acestea sunt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc - prin urmare - ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii – n. G. Ș.] s-ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie... Iată ce mai spune acelaşi poet, aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului – n. G. Ș.] sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare». Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri: «Jertfeam de câte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stând în cerc, iar altele scoteau urlete». Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sunt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea – n. G. Ș.] bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor - că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.”

Următorul paragraf este dedicat lui Zamolxis, preot divinizat de geți: „5. Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, [Zamolxis – n. G. Ș.] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui - n. G. Ș.] de zei. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege - şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera – n. G. Ș.] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. (...). A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.”

În continuare, este explicată etimologia numelui antic al Mării Negre: „6.(...) Pe atunci [Homer sec. VIII î. H.], această mare nu putea fi străbătută de corăbii şi se numea <neospitalieră> din pricina climei aspre și a cruzimii populațiilor din jurul ei, mai ales a sciților. Ei jertfeau pe străini și-i mâncau, iar de țestele lor se foloseau la băut. Abia mai târziu, după ce ionienii [grecii de pe litoralul turc al Mării Egee] întemeiară orașe pe țărmul ei, marea a fost numită <ospitalieră>....”

Editorul Gh. Ștefan (1899-1980) notează că numele grecesc inițial provenea din asimilarea, sub forma „axenos”, a termenului iranian „axsaena” – „ de culoare închisă” – folosit de sciți, care mai târziu a fost înlocuit cu antoniumul său „euxenos”. Etimologia populară a fost credibilă în antichitate deoarece Marea Neagră era furtunoasă, iar popoarele din bazinul său se ocupau cu pirateria și au păstrat tradiția jertfelor umane. De fapt s-a produs fenomenul lingvistic „interdicție de vocabular”. În susținerea notei sale, Ștefan îi citează pe scriitorii greci Pindar , Euripide și Pseudo-Scymnos .

Apoi, Strabon îi citează pe Eratostene și istoricul Apolodor din Atena (sec. II î. H.), care explicau în același mod etmologia numelui antic al Mării Negre: „7. ... Aceştia susţinea [Homer – n. G. Ș. ], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe sciţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care-i jertfeau şi-i mâncau, slujindu-se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobândit marea numele de «neospitaliera». (...) . Dar atunci cum de i s-a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât sciţii, bau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii? (...) Cum se poate, aşadar, să nu-i fi cunoscut el Homer pe sciţi, când doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi? Căci pe atunci sciţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene: «Pe etiopieni, pe liguri şi pe sciţii hipemolgi». De ce trebuie, prin urmare, să ne )mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi - când este vorba de învoieli -, Homer i-a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cât de cât viaţa îndeletnicindu-se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rând, femeile şi copiii - aşa cum concepe Platon. De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre sciţi: «Sciţii care mănâncă brânză din lapte de iapă şi au legi bune». Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe sciţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decât noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate ace stea, felul nostru de viaţă s-a răspândit aproape la toţi, corupând moravurile şi introducând la sciţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să-şi mulţumească nenumăratele lor pofte. (...)”

În continuare sunt prezentate istoricul relațiilor grecilor cu sciții: „8. Sciţii care au trăit înaintea noastră - mai ales cei de pe vremea lui Homer - au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scit împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i-a trimis acela. (...) Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit - specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea. Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor - despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (...)”

Pentru a descrie complet modul de viață al sciților, Strabon îl citează în mod critic pe Eforos (sec. IV î. H.) : „9. În cartea IV a istorisirii sale – Europa – Ephoros, după ce străbate acest continent până la sciți, spune – la sfârșit – că felul de viață al celorlalți sciți se deosebește de al sarmaților. Căci pe când unii sunt atât de cruzi că mănâncă oameni, ceilalți se abțin și de la animale. Ceilalți scriitori – ne lămurește acesta – vorbesc despre cruzimea acestora, fiindcă știu că sufletele sunt uluite de povestirea unor lucruri groaznice și vrednice de mirare. Ar fi trebuit mai degrabă – adaugă el – să se înfățișeze virtuțile care se opun acestor vicii și să se facă niște pilde. De aceea, el va vorbi despre eu cu deprinderile cele mai drepte. Spune că sunt unii sciți care se hrănesc cu lapte de iapă, deosebindu-se de toți ceilalți prin spiritul lor de dreptate. (...) Pe urmă, Ephoros caută să lămurească și cauzele: deoarece ei duc o viață simplă și nu caută câștigurile, au legi bune și proprietatea la ei este în devălmășie; chiar și soțiile, copiii și toate rudele le au tot în comun. Iar cei din afară nu se războiesc cu ei, căci nu-i pot birui, fiindcă nimic nu i-ar îndemna să primească robia. (...) Tot Ephoros, numindu-l pe Anarcharsis înțelept, zice că se trăgea din același neam, că a fost socotit printre cei șapte înțelepți, mulțumită desăvârșitei sale cumpătări și înțelepciuni; că a născocit foalele de ațâțat focul, ancora dublă și roata olarului. Eu citez acestea, știind bine că nici Ephoros nu spune întotdeauna lucrurile cele mai adevărate, precum – de pildă – chiar în pasajul acesta, despre Anacharsis. Desigur, cum ar putea fi roata olarului o născocire a aceluia, când a cunoscut-o Homer, care e mai vechi decât el? (...)”

În paragraful următor, Strabon reia discuția despre moesi, abordând critic scrierile lui Homer și Apollodor: „10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale. Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci când poetul [Homer] zice: «a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»? Vede în ei pe aceia din Asia [Mică]? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinând că ei nu sunt decât născocirea poetului întrucât n-ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într-adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus [comandant roman la frontiera dunăreană] a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s-a prefăcut în misi. Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. (...)¬

Apoi este menționată expediția regelui get Burebista în provinciile balcanice ale statului roman: „11. (...) Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. (...)”

Tot în capitolul 3 este precizată diferențierea geografică între geți și daci: „12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii – n. G. Ș.] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici [regiunea Atica din jurul Atenei]. (...)”

În paragraful următor este reluată tema diferențierii geografice dintre daci și geți, dar este subliniată și asemănarea lingvistică și descreșterea lor demografică și militară:„13.(...) Ei [romanii] numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte [Porțile de Fier]. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont - de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. (...) Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sunt acum pe cale de a se supune romanilor. (...)”

De asemenea, în capitolul 3 este reamintită expediția eșuată a regelui persan Darius I împotriva sciților la nord de Dunăre (sec. VI î. H.): „14. Între [geţi şi – n. G. Ș.] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras [Nistru], se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. într-un târziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s-a retras. (...)”

Geograful grec descrie Delta Dunării, care se afla într-o continuă evoluție geomorfologică : „15. La gurile Istrului se află o insulă mare, Peuce. Pe aceasta au ocupat-o bastarnii, motiv pentru care au fost numiți peucini. Mai sunt și alte insule, mult mai mici, unele mai sus de ea, altele lângă mare. [Istrul – n. G. Ș.] are șapte guri. Cea mai mare este aceea numită <gura sacră> ,de la care sunt o sută douăzeci de stadii [maxim 24 km] de plutire în susul fluviului până la insula Peuce. În partea inferioară a acestei insule, a durat Darius podul său, cu toate că s-ar fi putut face lucrul acesta și în partea de sus. Aceasta e prima gură [a Istrului – n. G. Ș.] când intri în Pont, ținând malul stâng [de la sud spre nord]. Gurile care urmează se întâlnesc călătorind cu corabia de-a lungul coastei până la Tyras [Nistru]. Gura a șaptea se află la o depărtare de trei sute de stadii [maxim 36 km] de acel fluviu. Între gurile de mai sus întâlnești niște insule mărunte. Celelalte [trei – n. G. Ș.] sunt mult mai mici decât <gura sacră>, dar mai mari decât cele [dintâi – n. G. Ș.]. Ephoros a pretins că Istrul are numai cinci guri. (...)”

Apoi, Strabon reia discuția despre locuitori barbari ai Insulei Peuce: „17. ... Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene [Nipru/Ucraina} este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu-se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lângă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tirageţii şi cu germanii. Şi ei sunt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru. (...) Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pâslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brânză, iar carnea animalelor o mănâncă. Ei le urmează la păşune, schimbând mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic [Marea Azov], iar vara în câmpii.”


În continuare este amintită expediția regelui macedonean Filip II (sec. IV î. H.), tatăl lui Alexandru cel Mare, împotriva căpeteniei scite Ateas: „18 ... Ateas, care a luptat împotriva lui Filip, fiul lui Amyntas, se pare că a domnit peste cei mai mulți barbari de prin locurile acelea.”
Capitolul 4

Capitolul 4 arată așezarea în masă a sciților la sud de Dunăre: „5... Toată această țară, aș zice chiar și ținutul de dincolo de istm – până la Boristene [Nipru/Ucraina] – se numea Sciția Mică. Datorită mulțimii locuitorilor de acolo – care au trecut peste Tyras [Nistru/Moldova-/Ucraina] și Istru și s-au așezat în ținutul de dincoace – o bună parte din Tracia s-a numit și ea Sciția Mică. Tracii le-au dat pământ, fie cedând forței, fie pentru faptul că pământul era nefolositor, o mare parte din el fiind mlăștinos.”

Istoricul Gh. Ștefan precizează că această zonă a Traciei ocupată de sciți era Dobrogea, citând în acest sens lucrarea Dobroudja (1938) a colegului său Radu Vulpe.

Tot în capitolul 4 este descris caracterul războinic al sciților sudici, porecliți fără temei „agricultori”: „6... Aceiași [sciți – n. G. Ș.] erau numiți – cu un nume numai al lor – <agricultori> pentru fi deosebiți de nomazii care locuiau la nord de ei. Hrana lor era cărnuri – între altele și carnea de cal – brânză, lapte dulce și acru de iapă (acesta din urmă, pregătit într-un anumit fel, este pentru ei o mâncare favorită), ceea ce l-a făcut pe Homer să spună galactofagi oamenilor care locuiesc pe acele meleaguri. Nomazii se îndeletnicesc mai degrabă cu războiul decât cu jaful și se războiesc pentru a căpăta tributurile. Pământul îl încredințează celor care vor să-l muncească, mulțumiți să ia- în schimb – o dijmă nici prea mare, nici prea mică, statornicită nu pentru a se îmbogăți de pe urma ei, ci pentru a-ți îndestula nevoile zilnice ale traiului. Când [cei ce le datorează birul - n. G. Ș.] nu plătesc, ei le fac război.”

În paragraful următor este un obicei caracteristic sciților: „8. Un obicei specific întregului neam scit și sarmat este castrarea cailor, ca să fie mai ușor struniți. Caii aceștia sunt mici, dar tare iuți și nărăvași. Cât privește vânătoarea, ei vânează cerbi și mistreți în mlaștini, iar – în câmpii – măgari sălbatici și gazele. (...)”

Capitolul 5
În capitolul 5, Strabon descrie Peninsula Balcanică, mărginită la nord de Dunăre și la este de Marea Neagră: „1.A mai rămas în Europa partea de dincoace de Istru și de dincoace de marea din jur. Această parte începe din fundul Adriaticii și se întinde până la <gura sacră> a Istrului. În ea sunt cuprinse Grecia, neamurile macedonene și epirote și acelea care se află la nord de ele și ajung până la Istru și la mare – care le mărginește de o parte și de alta: Adriatica și Marea Pontică. Spre Adriatica sunt neamurile ilirice, iar spre celalaltă mare – până la Propontida [Marea Marmara/Turcia] și Helespont [strâmtoarea Dardanele/Turcia] – locuiesc semințiile trace, precum și unele neamuri scite sau celtice, amestecate cu ele.”

Tot în capitolul 5 este menționat obiceiul tatuajului la traci: „4... [Locuitorii de lângă Adriatica – n. G. Ș.] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”
Grecul Clearh  (sec. IV î. H.) arătase  că obiceiul fusese preluat forțat de femeile trace de la sciții cuceritori.
În același capitol, Strabon îl citează grecul Teopomp (sec. V î. H.) cu informația referitoare la falsa gură de vărsare a Dunării în Marea Adriatică: „9... Teopomp ... afirmă... că Istrul s-ar vărsa, prin una din gurile sale, în Adriatica...”


Tot în capitolul 5 sunt amintite polis-urile  pontice Callatis/Mangalia, Tomis/Constanța și Histria/Istria: „12. (...) După scordisci de-a lungul Istrului, vin tribalii și misii, pe care i-am amintit mai sus. Urmează mlaștinile așa-numitei Sciții Mici, de dincoace de Istru. Și despre aceste am pomenit. Tribalii, misii, crobizii și așa-zișii troglodiți locuiesc pe teritoriul ce se întinde mai sus la nord de Callatis, Tomis   și Histria . (...)”

Capitolul 6
În capitolul 6, geograful grec vorbește pe larg despre cele trei porturi grecești pontice: „1. Din regiunea cuprinsă între Istru și munții ce se întind de o parte și alta a Peoniei rămâne de înfățișat partea de pe țărmul Pontului, de la <gura sacră> a Istrului până la șirul de munți Haemus [Balcani] și strâmtoarea Bizanțului [Bosfor – Constantinopol/Istanbul]. (...) La o depărtare de cinci sute de stadii [7,5 km – 10 km] de <gura sacră> a Istrului, mergând neîncetat de-a lungul țărmului mării, se află orășelul Istros, colonie a milesienilor [Milet – oraș grec pe litoralul turc al Mării Egee]. Vine apoi Tomis, altă cetate – tot mică – la o depărtare de două sute cincizeci de stadii [3,75 km – 5 km] de cealaltă. Apoi, la un interval de două sute optzeci de stadii [4,2 km – 5,6 km!!] de la Tomis ni se înfățișează orașul Callatis, care este colonie a Heracleiei [oraș grec pe litoralul turc al Mării Negre]. (…) Între Callatis și Apollonia întâlnim Bizone [Cavarna/Cadrilater-Bulgaria] – din care o mare parte s-a scufundat în urma cutremurelor – (…).”
 
Bibliografia
Strabonis Geografica, recognovit Augu)stus Meineke, vol. I-III, Teubner, Leipzig, 1852-1853.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P. R., București, 1964. (LII. Strabon)

 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citește și:
Istoria Dobrogei - Bibliografie Strabon (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Geografia” (Cărțile I, II, III)