Istoria Dobrogei Căpitanul de port Eugeniu Botez în arhiva timpului constănțean

A fost mai întâi profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân”, predând matematică şi geografie. În paralel, la  Şcoala de marină a fost director de studii şi profesor de istorie, geografie şi gramatică. Comisar maritm la Sulina în două etape. Revine la Constanța căpitan de port. Își leagă astfel numele de evenimentele istorice care au marcat viața Dobrogei. Este cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Jean Bart.
A închinat Dunării  un studiu de o mare profunzime privind rolul acesteia în viața țării:  „Trecătorule !... opreşte-ţi paşii cînd ai ajuns în faţa Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe, meditează şi contemplă în tăcere maiestatea străvechii ape — Fluviul Rege — pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate. În legendele, în credinţele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate. Ca şi apa Gangelui, ca şi apa Nilului, apa de Dunăre se ţinea în vase de  aur, în tezaur, pe la curţile regale din Orient. Iar strămoşii noştri daci, de câte ori  plecau la război, se împărtăşeau —după poruncile lui Zamolxis — cu apă din Dunăre şi făceau jurământ să nu se întoarcă până ce nu vor fi biruit pe duşman. Noi, urmaşii dacilor, trebuie să reînviem Cultul Dunărei. Legătura veche dintre popor şi apa aceasta a fost aşa de trainică, încât până azi, ea se păstrează în cântecele populare, în poveştile şi colindele româneşti. Dunăre, mamă vitează, De când lumea-mi stă de pază, Ea mă scaldă, mă-ntăreşte, Ea mă-ncinge şi mă creşte. Sufle, treacă vântul rău, Treacă peste capul meu ! Eu cu Dunărea sunt una, Batem timpul şi furtuna”[1].



Școlarul lui Creangă
La 28 noiembrie 1874, în Burdujenii Sucevei se năştea Eugeniu Botez, fiu al căpitanului de grăniceri Panait Botez şi al Smarandei Botez, fiică a căminarului Mihail Nastasachi din Tg. Ocna. Devenit ieşean imediat după Războiul de Independenţă, când familia se stabileşte definitiv în Dealul Copoului, Eugeniu Botez are șansa  de a fi școlarul lui Ion Creangă, figură luminoasă care i-a încântat copilăria și posibil i-a insuflat pasiunea pentru scris. La 13 iunie 1896, Eugeniu Botez, absolvent al Şcolii de de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, după ce urmase şi Şcoala fiilor de militari din Iaşi, este repartizat la Arsenalul flotilei, cu grad de sublocotenent.
În 1897 se ambarcă  ca elev al Şcolii de aplicaţie pe bricul „Mircea” pentru învăţarea deprinderilor marinăreşti.
Absolvind şcoala de ofiţeri de marină, Jean Bart a locuit o vreme la Galaţi şi Brăila, unde a fost comandant de vas şi căpitan de port. Obţine gradul de locotenent în marina militară, urcând apoi toate treptele ierarhice până la gradul de comandor.



În această calitate, la 15 august 1905, la Calafat, a fost printre cei care au redactat  memoriul istoric pe baza căruia s-a hotărât crearea flotei românești de Dunăre. Câțiva ani mai târziu, este numit comisar maritim la Sulina, ocupându-se deopotrivă de arzătoarele probleme ale marinarilor, de condiția socială a hamalilor din port.
A servit o vreme pe bricul „Mircea“,  apoi pe nave fluviale, a făcut parte din Comisia Europeană a Dunării.
În primăvara anului 1912, Eugeniu Botez întreprinde o călătorie în America de Nord, ca delegat al statului român la Congresul Navigaţiei de la Philadelphia, imediat după catastrofala scufundare a transatlanticului „Titanic”, plecat în prima cursă peste Ocean.
În 1919 participă la Paris la lucrările Conferinţei pentru pace în chestiunea Dunării. În 1923 devine membru corespondent al Academiei Române.
În aprilie 1927, se punea „temelia” Ligii Navale Române, definită ca „Asociaţie culturală şi patriotică,cu dreptul, pentru Comitetul Central din Bucureşti, de a întemeia secţiuni în ţară şi în străinătate, cum şi pe navele cu pavilion românesc”.Ca ţeluri concrete L.N.R. îşi propunea dezvoltarea puterii maritime şi fluviale a României, înfiinţarea unui Institut pentru studii în Marea Neagră şi a unei Academii de ştiinţe maritime.



Un rol important în pregătirea şi organizarea Ligii Navale Române i-a revenit comandorului Eugeniu Botez care, în martie 1928, în adunarea generală a L.N.R. este ales în Comitetul Central de conducere, iar apoi secretar general al ligii, funcţie în care a avut o activitate organizatorică de excepţie. În prima adunare generală a L.N.R. se fixează ca zi a Mării şi a marinei româneşti, în fiecare an, ziua de 15 august.[2]
Cu puțin timp înainte de a muri a început să redacteze un jurnal, care cuprinde însemnări lapidare asupra cărora scriitorul nu a mai revenit, privitoare la bricul „Mircea“, data lansării la apă, componența primului echipaj, rearmarea navei, călătoriile efectuate de aceasta și alte evenimente colaterale din perioada 1882-1929.



Constănțeanul Eugeniu Botez
A iubit mult Dobrogea. Și-a construit cu greu o casă la Constanța, înainte de primul război mondial, fericit că poarte admira marea de la balconul propriei locuințe, care însă i-a fost devastată de ocupanții nemți și bulgari în iarna 1916-1917 cu tot ce avea în ea, mobilier, obiecte exotice adunate din diferitele voiaje, manuscrise, cărți.[3]
A mai încercat odată în iulie 1923 când și-a cumpărat un lot situat în comuna Tuzla, cătunul Carmen Sylva, Băile Movila Techirghiol, figurând în planul de parcelare aprobat de prefectura judeţului Constanţa. Greutăţile materiale îl obligă, însă, să înstrăineze lotul în anul imediat următor.
Visul de a avea o casă la mare se va realiza abia în 1930 când îşi va cumpăra una la Balcic. Împreună cu un teren cultivat cu viţă-de-vie la Babadag, căsuţa din Balcic constituia toată agoniseala lui de o viaţă.
Moare, la 12 mai 1933, în urma unei crize diabetice, la fel ca şi tatăl său. Ultima sa intervenţie publică fusese la Radio Bucureşti despre Delta Dunării.
Postum îi apare „Cartea Dunării”, în 1933, în editura Adevărul.
 
Activitatea editorială
În 1900 devine membru fondator al „Revistei Maritime” ce apărea  la Brăila şi la care semnează cu consecvenţă mulţi ani. Această publicaţie îşi extinde tematica în 1921 schimbându-şi numele în „Revista maritimă şi fluvială”. Semnătura Jean Bart este frecventă și în coloanele „Tribunei” lui Ion Raţiu de la Sibiu.
In 1901, apărea pentru prima dată în literatura noastră un „Jurnal de bord“, semnat cu numele celebrului corsar francez din secolul al XVII-lea, Jean Bart. Cel ce semna astfel și se afirma de la bun început prin paginile de jurnal naval, era ofiţerul de marină Eugeniu P. Botez. Şi de atunci, de la începutul de veac, timp de trei decenii, Jean Bart a dat literaturii noastre un şir întreg de articole, de impresii şi amintiri din călătorie, volume de schiţe şi nuvele, iar în 1933 romanul „Europolis“, cea mai mare şi reprezentativă lucrare a sa.
„Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare” apare în editura „Adevărul” în 1901.
Împreună cu locotenentul Nicolae Kiriţescu publică în 1905 volumul „Războiul pe Dunăre”, prima lucrare din literatura noastră militară care se referă la operaţiunile de pe fluviu de-a lungul timpului.
Urmează jurnalul de bord „Dincolo de Ocean”, „Cum se desleagă cestiunea Dunării”, „Principesa Bibiţa”, „În Gibraltar”, 1923, „În Deltă”, 1925, „Însemnări şi amintiri”, 1928, „Schiţe marine”, 1928, „Pe drumuri de apă”, 1931.



De ce Jean Bart?
A fost una dintre cele mai cunoscute figuri de corsari ale istoriei navigației. Născut la Dunkerque, în 1650, într-o familie de corsari în timp de război și contrabandiști în timp de pace, se îmbarcă de la 12 ani pe o navă corsar, apoi târziu se înrolează în flota de război olandeză. La 23 de ani refuză gradul de locotenent în marina franceză pentru a deveni căpitanul unei nave de corsari (Le Roi-David). Se acoperă de glorie și, mai ales, câștigă bani, prin capturarea de nave comerciale, înarmate sau nu, olandeze și britanice, împreună cu prietenul și tovarășul de luptă (și chiar închisoare), cavalerul Forbin,  este numit de către Louis XIV comandant de escadră, titlu pe care îl primește cu replica „Sire, bine ați făcut". Luptă contra englezilor, contra olandezilor, contra piraților din nordul Africii și moare de pneumonie în 1702, în plină glorie.
Cu siguranță, spiritul de aventură și profilul neînfricat al corsarului l-au determinat pe Eugeniu Botez, încorsetat în reguli și disciplină militară să evadeze în hainele lui Jean Bart prin scris.

Eugeniu Botez- comisar maritim la Sulina
Oraşul Sulina este unica localitate a Deltei având în acelaşi timp şi statut de port la Marea Neagră. Este atestat din anul 950 d.Hr. de Constantin Porfirogenetul.
La 22 aprilie 1909, Eugeniu Botez îl înlocuieşte, în funcţia de comisar maritim, pe lt. comandorul C. Focşa, rechemat în cadrele active ale armatei. La aceeaşi dată, de la Comisariatul maritim Sulina, Eugeniu Botez înştiinţează Inspectoratul General al Porturilor şi Navigaţiei: „Am onoare a vă raporta că azi m-am prezentat la serviciu, luând în primire funcţia de comisar maritim”.[4]
Fiind numit provizoriu, avea un salariu doar de 300 lei.
Comisarul maritim reprezenta interesele statului roman în timp ce căpitanul de port, fiind numit de C.E.D., susţinea doar interesele acestei comisii, ale navigaţiei în general, şi îndeosebi ale navigaţiei în rada portului, deci asupra „zonei de apă” a portului liber.
Atribuţiile comisarului maritim român se extindeau îndeosebi asupra zonei de „uscat” a portului, însă şi asupra vaselor străine, în ceea ce priveşte controlul echipajelor vaselor sosite de pe mare şi contravenţiile şi delictele corecţionale poliţieneşti. În acest sens acţionează Eugeniu Botez încă din momentul când îşi ia postul în primire.[5] Comisarul maritim răspundea de întregul material şi inventar al Comisariatului maritim. Deşi cu funcţia la Sulina, Eugeniu Botez rămâne în permanentă legătură cu Galaţi, unde îşi avea stabilită familia.
La această dată, Sulina era prevăzută cu nave de pază şi în permanenţă trebuia să fie în port un vas militar staţionar. Sub ordinele şi la dispoziţia comisarului maritim se aflau şi şalupele sau vasele de pază detaşate în port.
Ca importanţă în ierarhia căpităniilor de port, Sulina ocupa locul al patrulea, după Constanţa, Galaţi şi Brăila.[6]
Comisariatului maritim îi revenea asigurarea – pe uscat – a ordinei şi a pazei în timp de noapte în întregul port şi de-a lungul cheiului pe o distanţă destul de întinsă. Serviciul se împlinea cu mare greutate numai cu patru oameni care făceau serviciul de gardieni în port pe o distanţă de 5 kilometri. Tot el avea şi misiunea de a rezolva problemele muncitorilor care asigurau încărcarea şi descărcarea vapoarelor. Nu lipseau nici „rivalităţile” şi chiar conflictele între muncitorii străini şi români.
În 1909 Sulina devine al treilea oraş al Dobrogei şi primul din judeţul Tulcea care foloseşte energia electrică. S-a construit o centrală electrică particulară, „Comandor Jijila”, al cărei scop a fost alimentarea sediului Comisiei Europene a Dunării.[7]
Comisarul maritim, împreună cu comandantul garnizoanei sau comandanţii companiei fixe şi celei mobile, cu comandantul punctului de grăniceri, cu şeful poliţiei oraşului şi cu şeful vămii, reprezentau autoritatea românească în Sulina din acel timp, cu statut de porto – franco. Bineînţeles comisarul maritim era figura centrală a oraşului – port. Persoana lui era egalată, dacă nu întrecută în „lux şi prezentare” de căpitanul de port, reprezentant al Comisiei Europene Dunărene.[8]
Atent la tot ce privea pavilionul naţional, comisarul maritim Eugeniu Botez observă că unele vase cărora li s-a acordat dreptul de a purta pavilionul românesc abordau „pavilioane rupte” sau „ieşite de soare”, că nu se mai puteau deosebi culorile pavilionului şi cunoaşte naţionalitatea vasului. Făcând cunoscute acestea superiorilor, Inspectoratul General al Porturilor cere, printr-o circulară către toate căpităniile porturilor, ca să pună în vedere proprietarilor şi căpitanilor de vase sub pavilion românesc „să abordeze totdeauna numai pavilioane care sunt în bună stare, iar culorile naţionale să se poată distinge din depărtare”, contrar să se aplice amendă pentru contravenţie la articolul 150 din
Regulamentul porturilor.
Viaţa în garnizoana Sulinei, mai ales în timp de iarnă, nu impunea prea multe obligaţii de serviciu, însă peisajul pestriţ al portului oferea un vast câmp de observaţie. Marinarii de pretutindeni, consulatele şi agenţiile de vapoare, lumea interlopă a aventurierilor aciuaţi aci care făceau din Sulina un oraş cosmopolit, cafenelele şi locantele portului, numeroasele baruri de zi şi de noapte, printre care „Barul marinei”, fauna de piraţi şi contrabandişti care îşi puneau la cale „loviturile”, îndeosebi în arhicunoscutul şi deocheatul local „Gamberi et Paeparia” ai căror patroni fuseseră ei înşişi piraţi şi contrabandişti, i-au sugerat încă de pe acum lui Jean Bart imaginea acelui „Europolis”, imortalizat în singurul roman pe care ni l-a lăsat şi primul roman dedicat unui port românesc.[9]
A rămas în arhiva presei locale reportajul de culoare realizat cu prilejul vizitei regale de-a lungul Dunării, până la Sulina. Îl reproducem pentru farmecul detaliilor descrise:
„Toate satele până la Sulina, înşirate pe malul Dunărei, erau pavoazate şi locuitorii aclamau cu entuziasm pe Suverani. Corurile şcolare intonau Imnul Regal. Timpul fiind splendid, contribuia în mare măsură la buna dispoziţie a Auguştilor escursionişti, care tot drumul au salutat şi mulţumit populaţiunea pentru devotamentul exprimat şi cu această ocazie.
La Sulina aşteptau yachtul amiral „Griviţa”, cu d. amiral Eustaţiu, staţionarul francez de la Constantinopol „Jeanne Blanche”, sub comanda d-lui de Ruille, staţionarul austriac „Taurus”, sub comanda principelui de Lichtenstein, şi monitoarele „I.C.Brătianu” şi „Lascar Catargi”.
P.S.S. Episcopul Nifon, al Dunărei de Jos, sosit din ajun, urma să întâmpine cu un frumos cor de călugăriţe de la mânăstirea Celic, pe Suverani.Muzicele regimentelor Putna şi Siret trebuiau să cânte în timpul şederei Suveranilor în localitate.La orele 2,15 yachtul regal îşi face intrarea în port, care e splendid decorat.În dreptul vechei biserici catedrale se înalţă un superb pavilion în stil gotic, executat cu o măestrie de neîntrecut.Monitoarele salută cu 101 salve de tun. Publicul izbucneşte în urale formidabile la care Suveranii mulţumesc. Pe chei sunt înşirate şcoalele şi publicul.
D. Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotenţiar, delegat al României în C.E.D., prezintă pe delegaţii puterilor streine şi pe funcţionarii superiori ai comisiunei Dunării. Petru Th. Stefescu, prefectul judeţului, prezintă pe membrii corpului consular local şi pe celelalte persoane oficiale şi notabile ale oraşului, după care d. Stere Ionescu, primarul Sulinei, prezintă M. Sale tradiţionala pâine şi sare, cum şi un raport asupra situaţiei Sulinei. D. Stere Ionescu mai prezintă Suveranului pe membrii consiliului comunal, pe marii comercianţi şi armatori, pe reprezentanţii diverselor comunităţi etc.
D. amiral Eustaţiu prezintă M. Sale raportul forţelor militare, iar d. căpitan Eugeniu Botez, comisarul maritim, prezintă raportul de situaţia portului, a vaselor intrate şi ieşite etc. O companie dă onorurile.
După terminarea recepţiei, suveranul trece în biserica catedrală, unde P.S.S. Episcopul Nifon oficiază un serviciu religios.
D-nele şi d-rele din elita sulineană au rămas la debarcader şi, urcându-se pe yacht, au oferit M.S.Reginei şi A.A.L.L. Principeselor frumoase buchete.
De la Biserică, M.S. Regele vizitează construcţia noii catedrale, unde corul bisericei intonează Imnul Regal. Preotul Gheorghiu, dirigintele corului, ţine o frumoasă cuvântare pe care o publicăm în corpul ziarului şi e felicitat de Suveran. M.S. examinează planul nouei catedrale, apoi îşi exprimă dorinţa ca corul să meargă pe yacht pentru a cânta şi M.S. Reginei.
După audiţiunea muzicală, M.S. Regina, împreună cu suita, ia loc pe bordul yachtului C.E.D. „Carolus Primus” şi face o escursiune de o oră pe mare, în care timp M.S. Regele cu A.A. L.L. R.R Principii Ferdinand şi Carol inspectează vasele de război aflate în port”.[10]
La 17 ianuarie 1912, Direcţia generală a porturilor şi căilor de comunicaţii pe apă transmitea inspectorului general al navigaţie şi porturilor faptul că prin decretele regale nr.126 şi 127/1912 s-au primit demisiile din armată ale locotenent comandorului Mihail Teodorescu şi căpitanului Eugeniu Botez şi ”am intervenit pentru confirmarea numiţilor în funcţia de căpitan de port principal ce ocupă în aceaşi zi. Despre primirea acestor demisii vă rog să comunicaţi titularilor şi să-mi transmiteţi tablourile de serviciu ale numiţilor domni căpitani de port principali.”[11]

În 1915,  din nou la Sulina
Intrarea iminentă a ţării noastre în război determină mutarea din nou la Sulina a lui Eugeniu Botez, în funcţie de comisar maritim.
La 15 august 1916 – data intrării ţării noastre în război – lt.-comandorul Eugeniu Botez este mobilizat şi i se atribuie toate prerogativele unui comandant de port militar în caz de război. Totodată i se dau instrucţiuni cu privire la Comisia Europeană a Dunării. Se arată astfel că, urmare a convorbirilor ce avuseseră loc pe ziua de 12 august şi în urma celor comunicate verbal la Marele Stat Major de către Duiliu Zamfirescu, delegatul României în Comisia Europeană a Dunării, Sulina este cuprinsă în zona militară, tot materialul C.E.D. urmând a fi pus la dispoziţia armatei noastre, la cerere.
În zorii zilei de 16 august 1916, Eugeniu Botez îl arestează pe Wilfan, ofiţerul austriac, căpitan de port în Sulina din partea C.E.D., cu care mai înainte, în calitate de reprezentant al autorităţii româneşti în portul Sulina,  avusese nenumărate conflicte.
De la deschiderea ostilităţilor, lt.-comandorul Eugeniu Botez, comandant militar al portului, a condus de fapt căpitănia portului Sulina şi ca reprezentant al C.E.D. La 1 noiembrie 1916, delegaţii Puterilor membre în C.E.D. îi recunosc oficial această calitate pentru tot timpul cât va dura războiul.[12]
 În decembrie 1916 îl ajută pe Duiliu Zamfirescu – pe atunci ministru plenipotenţiar, delegatul ţării noastre în Comisia Europeană a Dunării să transporte la Odessa, prin tirul artileriei inamice, tezaurul şi arhiva Comisiei Europene a Dunării îmbarcate pe vasul „Carolus Primus” (vaporul C.E.D.). Tot împreună cu Duiliu Zamfirescu va întreprinde numeroase acţiuni la gurile Dunării pentru apărarea şi salvarea materialului militar şi vaselor aparţinând flotei române.[13]
Demobilizat la 31 mai 1918, cpt.-comandorul Eugeniu Botez rămâne pentru puțin timp numai comisar maritim la Sulina, răspunzând însă la toate chemările forurilor militare.
 
La căpitănia Constanța
A stat puțin la comanda Căpităniei Constanța. Dar și-a legat numele de câteva momente memorabile din istoria orașului. Activitatea unui căpitan de port, cum era Constanţa, implica nu numai răspundere, dar şi o „ţinută protocolară” în întâmpinarea vaselor care intrau în port. La 2 mai 1914, căpitanul portului Constanţa, în persoana ofiţerului de marină Eugeniu Botez, saluta cu mare pompă primul transatlantic ce acosta la ţărmul geto – dacic „Corcovado”, care făcea cursă: Hamburg, Cospoli, Constanţa, Odessa, Pireu, New York. Un an mai târziu, vaporul „Jiul” ancora la Rio de Janeiro – pentru prima dată un vas românesc acosta la ţărmul Americii de Sud.
   „ În ziua de 1 Maiu, pe la orele 1 p.m. a sosit în portul nostru primul vapor „Corcovada”, al marei societăţi maritime de export Hamburg-Limie. La orele 4 p.m. a avut loc o mică gustare pe vapor la care au luat parte d-nii Schmidt, consul german, Lazarovici, şeful construcţii portului Constanţa, procuror Săulescu I, Berberianu, ajutor de primar, V. Radovici, jude instructor, jude Epureanu, Eugeniu Botez, căpitanul portului Constanţa (Jean Bart), judecătorii Tribunalului, Rădulescu, Mihăileanu, avocaţii Diamandopol, Simionescu, jude Teodorescu, reprezentanţii presei și I. Schwartz, reprezentantul societăţii Hoffman din localitate. Acest mare vapor condus de căpitan Looft, posedă un motor de 5400 cai putere cu un tonaj de 10.000 tone şi cu o viteză de 14 mile pe oră.  El are 20 de ofiţeri şi un echipagiu de 171 oameni pe bord.„Corcovada” este primul vas maritim care face legătura comercială dintre România şi America chiar şi acum a adus diferite mărfuri de fierărie şi altele. Pe bordul vasului se află telegrafie fără fir , imprimerie şi se scoate un ziar cu numele „Corcovado”.[14]
Căpitanul portului, împreună cu primarul oraşului şi comandantul garnizoanei, reprezentau „autorităţile de vază” ale oraşului-port. Devenea obligatorie nu numai participarea oficială la sărbătorile naţionale, dar şi la alte manifestări cultural-sportive. Cele mai impunătoare se dovedeau cele prilejuite de „Serbările mării” şi manifestările „Yacht-Clubului Român”.
La 8 iunie 1914 aceasta a sosit la Constanţa. Presa vremii consemnează:” La orele 8 a.m. a pornit din portul Constanţa vaporul „Ovidiu” având la bord pe comandor Mărgineanu împreună cu toţi piloţii portului, spre a întâmpina yahtul imperial „Standard” precedat de crucişătorul „Cahul” şi „Almaz” şi urmat de întreaga escadrilă rusă din Marea Neagră. Compania de onoare cu muzica şi drapelul a luat loc la debarcader lângă pavilionul Reginei. O splendidă alee leagă pavilionul Reginei de pavilionul special amenajat construit pentru primirea Suveranilor Rusiei. Aleea continuă spre oraş, ca un drum al florilor, presărat cu crizanteme şi margarete. Bricul „Mircea”, aflat în rada portului, a salutat sosirea escadrei ruse prin 31 de lovituri de tun. Şase aeroplane se înalţă deasupra mării.
Când yahtul imperial ridică marele pavoaz, Regele şi Regina cu întreaga familie regală română sunt în pragul Pavilionului şi răspund la salutul Ţarului şi al familiei sale.  La intrarea în port yahtul „Standard” a fost pilotat de personalul român iar operaţiunile de acostare au fost executate sub conducerea căpitanului Eugeniu Botez – Jean Bart cu o precizie remarcabilă.[15]
 
Eugeniu Botez nu a stat mult la Constanța. Dar a rămas în arhiva Căpităniei și în istoria orașului ca o figură luminoasă, inventivă, aplecată asupra problemelor majore ale portului, ale oamenilor. Cărțile lui sunt, peste ani, mărturie a pasiunii pe care a avut-o pentru aceste locuri și pentru oamenii lor. Chipul lui, așa cum l-a descris George Călinescu: „înalt, aspru şi brăzdat adânc la faţă, cu părul tare şi cărunt, dar fâlfâitor pe spate şi cu nobleţe, ca al unui comandant de vas în bătaia vântului“, domină și astăzi spiritul celor ce iubesc marea.
 

---