Istoria Dobrogei Ion Marin Sadoveanu - un aristocrat al teatrului românesc

• „Constanţa e o fundă cu aripile inegale, înscrisă mai mult între coastele decât între străzile ei. Nodul central îl alcătuieşte acea piaţă Ovidiu, ce se întinde în faţa primăriei. Spre miazăzi merge peninsula clădită până la mare, la bulevard, din subţioara căreia se taie portul cu toate bazinele lui. Spre miazănoapte, oraşul îşi desface unghiul mărginit de străzile Traian şi Mircea, şi urcă la deal pierzându-se în câmpie, după ce s-a tăiat regulat în pătratele dintre străzile perpendiculare unele pe celelalte, alcătuind oraşul cel nou.

 
Aşezarea veche însă e la mare. Aici, şi mai ales în golful dinspre sud, unde este şi astăzi portul, trebuie să fi fost schelele succesivelor aşezări din antichitate şi până azi. Peninsula acoperă puţin, dar destul, ca atunci când bate vântul de la nord, să se poată urmări pe ape adăpostul. Şi astăzi, în lunile de vară, când o briză uşoară se ridică dimineaţa şi cade regulat cu asfinţitul soarelui, calmul unduios mai întâi, apoi „plat”, cum se numeşte în limba marinărească, începe să se întindă dinspre port, de-a lungul bulevardului, înspre farul cel vechi, de sus de lângă marele cerc marinăresc (fostul hotel Carol).
 
Farul acesta, englezesc probabil, cu un modest basorelief de corabie cu pânzele întinse pe el, astăzi este stins. În locul său, pentru Constanţa, în noapte, clipeşte ochiul din fruntea digului, cu eclatul ritmic şi egal, ca o bătaie de inimă. Farul cel vechi prin umplutura noului bulevard ce a intrat în mare, a rămas pe uscat. /.../
 
Întregul cartier, de deasupra bulevardului înspre mare, bine asfaltat, curat, împrejmuit numai de hoteluri mari şi vile, în serile de toamnă şi de iarnă, pustiu de oameni, este acela care dă notă de tristeţe şi dezolare Constanţei. Nicăieri ca aici nu te întâlneşti cu impresia ce îţi aruncă tristeţea în deznădejde; strada dansează sub tine, în bătaia vântului şi te ameţeşte. Lucrul de datoreşte lămpilor electrice; clătinate de crivăţ, ele îşi balansează cercul luminos pe trotuare, transformând întreaga stradă într-o punte uriaşă de corabie pe furtună.
 
Păsările de noapte, cu strigătul scurt şi răguşit, se iau la întrecere cu vântul şi cheiunesc din turla bisericii bulgare, pe care, lângă o răscruce şi-au ales-o ca pe un imens şi aerian club. La toate acestea adăugaţi un fel de şuierat permanent al firelor electrice, un fel de zumzet metalic al ferestrelor sau lovitura rară şi violentă a unei uşi uitate deschisă la vreun balcon şi aveţi imaginea acestui cartier elegant, stins, cu linii precise şi poate prea aspre, în luptă cu iernile constănţene.
 
Şi de câte ori pe o noapte ca aceasta traversezi oraşul, ţinându-te de ziduri, la răscruci, acolo unde se ceartă crivăţele, îţi aduci fără să vrei aminte de Ovidiu exilat la Tomis. E un ritual Ovidiu la Constanţa. Dintr-o aplicaţie puţin didactică şi puţin orgolioasă a primilor cărturari şi edili români, poetul latin circulă cu o actualitate pe care i-o accentuează anual, iarna. Ovidiu e un patron. Lui i se adresează de către toţi condoleanţele, entuziasmele, reproşurile ce s-ar putea face oamenilor şi pământului./.../
 
Şi dacă din aroma ei de altădată Constanţa poate a pierdut ceva, astăzi în schimb a căpătat greutate de fiinţă, o importanţă de organism românesc cu adevărat, ce s-a prins adânc în stâncile apusene ale Mării Negre.”
Ion Marin Sadoveanu. 9 iulie 1933, ora 20,40, „Universitatea Radio”. Arhiva SRR, dosar 12/1933[1]
 


Citatul reprodus ca intro la portretul marelui om de teatru, selectat dintr-un reportaj lung și emoționant, ne readuce chipul unei Constanțe mult iubite, cu farmecul inefabil al mării, cu aerul de fecioară despletită în bătaia vântului, așa cum a cunoscut-o și descris-o Ion Marin Sadoveanu.
 
Viitorul dramaturg, pe numele adevărat Iancu Leonte Marinescu, s-a născut la 15 iunie 1893  în Bucureşti. Șapte ani mai târziu, se stabilește cu familia la Constanţa. Tatăl, un reputat medic, își desfășoară activitatea deopotrivă în spitalul comunal, dar și la sanatoriul pentru copii de la Techirghiol.
 
Ajuns la Constanța, copilul urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân”. În liceu îşi desfăşura activitatea Societatea „I.L. Caragiale”, în cadrul căreia conferențiau Constantin Mureşanu, dr. Gh. Marinescu, membru al Academiei române, C. Rădulescu Motru, Stavru Tarasov, Sava Athanasiu, Moldova Alexandrescu, Eugeniu Botez, Radu Vulpe, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu ş.a.[2] Acolo, alături de colegii săi i se deschide gustul pentru teatru.
 
Ion Marin Sadoveanu a absolvit gimnaziul la Constanţa cu cele mai strălucite rezultate, dar părinţii au decis să urmeze cursul superior la „Sfântul Sava” în Bucureşti unde se împrieteneşte cu viitorul scriitor Camil Petrescu. Vacanţele şi le petrecea numai la Constanţa. Acceptă să fie distribuit în spectacolul „Doctor fără voie” montat în școală şi tot aici îi apar primele producții literare.
 
Studiază Dreptul şi apoi Literele, îşi ia licenţa, îmbogăţindu-şi cunoştinţele la Universitatea Sorbona din Paris, unde şi-a luat un doctorat în drept, urmând concomitent cu studiile juridice şi o seamă de cursuri avansate de germanistică. Revenit în ţară, şi-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu şi memorialistică.
 
A fost trimis de multe ori să ne reprezinte ţara la conferinţe şi congrese în străinătate. Scria la cele mai de seamă reviste ca „Viaţa Românească” şi „Gândirea”, în al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu şi alţii. De Tudor Vianu, în mod special, l-a legat o statornică prietenie şi buni prieteni i-au fost V. Voiculescu, Emanoil Ciomac şi Petru Comarnescu.
 
Ion Marin Sadoveanu a ocupat funcții importante în mediul cultural românesc: director al Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor din ţară, de unde a trecut apoi la direcţia Teatrului Naţional. Concomitent cu directoratul de la Naţional el a ocupat un scurt timp, spre sfârșitul deceniului patru, postul de ministru al Cultelor şi Artelor.
 
La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila construită de tatăl său pe str. D. Sturdza (azi strada Revoluţiei din decembrie 1989) în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de biologie marină al Academiei, având astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei. În 1921 întemeiază şi conduce cenaclul literar „Poesis”.
 
Marea pe care a iubit-o cel mai mult
Cel mai clar exemplu de „dobrogenizare” a operei sale îl oferă I.M. Sadoveanu în „Molima”, piesă jucată la Teatrul „Ventura” în 1930, având ca protagonişti pe cunoscuţii actori George Vraca şi Aura Buzescu. Primul act al piesei se desfăşoară în întregime la Constanţa. Obsesia viscolelor dobrogene şi a atmosferei de port oriental din unele scene ale piesei sunt ecourile copilăriei sale petrecute la mare.
 
Ca o mărturisire de credinţă este corespondenţa lui Ion Marin Sadoveanu cu Tudor Vianu. Îi scria acestuia:„Cred că marea e singura ţară care, dacă ţi-a intrat odată în sânge şi te-a infectat, te face să nu roşeşti de sclavia ta. Cred că „regionalismul mării” e formula cea mai bună pentru a desemna cea mai largă, rodnică şi cuprinzătoare stare de spirit. E singura viză valabilă pentru o excursiune completă în timp şi în spaţiu, în suflet şi în creier? Îi plâng totuşi pe fraţii de aiurea!
 
Ia în considerare că îţi scriu subt puternica impresie a descoperirei izvoarelor sufletului meu, intacte. Marea şi cartea sunt un amestec dumnezeiesc, demn numai de  un pălătuş extrem de rafinat în mâncările vieţei acesteia! Le îmbin aici, cu artă, cu nesfârşita ştiinţă a proporţiilor, aşa cum am învăţat-o ani de zile (...)”[3]
 
De altfel, amplul reportaj „Constanţa, pe urme de pietre şi amintiri de oameni”, publicată în 1931 în „Boabe de grâu” este o monografie sentimentală a oraşului. Prozatorul plasează în cele două romane de referinţă ale sale: „Sfârşit de veac în Bucureşti” şi „Ion Sântu”, şi peisaje marine, iar romanul istoric „Taurul mării” este o „reconstituire arheologică în genul Salammbo, dar mai liberă, având ca temă elenizarea sciţilor în secolul V î.Ch (...)
 
Prozatorul. luând lucrurile în serios, se documentează şi descrie cu lux de amănunte formele fanatismului religios, ritualurile, molimele cumplite care bântuie în cetatea Histriei. Un negustor tenebros, Genaios cel Bătrân, vrea  să  introducă  în  Histria  cultul lui Poseidon (taurul mării) în scopul de a-şi spori autoritatea şi de a câştiga noi bunuri materiale. I se opun forţele luminate, conduse de fiul său, Genaios cel Tânar, de Zoetes şi Homericus, însă conflictul este neviabil, artisticeşte, tirania este slabă, ridicolă, adversarii ei n-au identitate literară”.[4]
Tudor Arghezi publica în „Revista dobrogeană”[5] o scrisoare, gen publicistic modern, în care face referiri biografice inedite:
 
„Poetul Ion Marin Sadoveanu, care-i din partea locului, mi-a povestit influenţa ineluctabilă a Dobrogei asupra locuitorului născut sau pripăşit şi am participat ca spectator de teatru la una din lucrările sale dramatice destinate să dezvolte demonstrarea acestui contact. Am crezut atunci că poetul prezintă cu o sinceritate organizată năluca unei fantezii literare. Ce adevărat e tot ce mi-a spus d. Sadoveanu!
 
Pe teren adecvat mi-am adus aminte chiar cuvintele cu care colora la exact nuanţe de sentiment beţia omului încleştat între două ape şi şchiopătând pe nisipuri. /.../Felicitaţi pe primarul dvs. pe care m-am silit să-l cunosc de vreo trei ori pentru drumul dintre Agigea şi Mamaia: un admirabil chenar în toga mării.
 
Felicitaţi-l pentru bijuteria pe care a reuşit să o facă din Constanţa, brăţară cu două coarne de mărgăritare îndreptate în răsărit. Lăudaţi-l pentru florile cu care a umplut coşurile oraşului şi pentru parcurile mari şi mici de iarbă. Primarul dvs. e un făcător de miracole gingaşe.
 
Mâna lui nevăzută o găseşti pretutindeni. Felicitaţi-l pentru stilul de civilizaţie elegantă de care a dat pildă, colaborând cu inginerul Lupaş, la infiinţarea unui încântător serviciu de autobuze aristocratice cu tarif popular. Şi mai felicitaţi-l şi pentru creaţia unui mijloc de transport alimentar, de la abator la pieţe, care constituie pentru tot regatul o excepţie şi un model.”[6]
 


Dascăl al gustului public
Despre Ion M. Sadoveanu s-a scris mult. Cea mai interesantă apreciere i s-a făcut de către istoriografii teatrali: dascăl al gustului public. Tocmai pentru că activitatea sa scriitoricească se îmbină cu cea publicistică. Ca membru al grupării „Poesis”, alături de Tudor Vianu şi Marieta Sadova, devenită la Constanţa, soţia sa, au pregătit publicul pentru receptarea opiniilor estetice despre teatru, pentru acomodarea cu textele dramatice ale lui Pirandello, Ibsen, Shaw ş.a.
 
Conferinţele experimentale – primele de acest gen din istoria teatrului românesc, le-a dezvoltat la televiziune şi radio, ceva mai târziu. Începând din 1958 le-a reverificat priza la public pe scena Constanţei.
 
Îşi alegea o temă din istoria teatrului sau despre un mare compozitor, ori interpret, conferenţia lejer, cu imagini enciclopedice, avându-i alături la fiecare matineu duminical pe Tudor Vianu, Petru Comărnescu, Eugen Schileru, Mihai Jora, Victor Eftimiu, Octav Gheorghiu, Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Ovidiu Drimba, Ion Frunzetti, Horia Deleanu ş.a. Fiecare temă abordată era urmată de fragmentele de text sugerate, în interpretarea celor mai buni actori, pe care şi-i alegea singur.
 
Declarat pedagog pentru publicul eterogen, Ion Marin Sadoveanu are cu siguranţă în viaţa petrecută la Constanţa şi în desele sale reveniri aici, un rol educativ important. Iată cum anunţa un ziar local prezenţa la Constanţa a dramaturgului: „La şezătoarea liceului „Mircea cel Bătrân” din localitate, anunţată pentru vineri, 14 crt. ora 9 seara, dl. Ion Marin Sadoveanu, inspector general al ministerului artelor şi un distins fiu al Constanţei, va conferenţia vorbind despre „Doi maeştri ai dramei moderne: Ibsen şi Strindberg”.
 
Scriitorul Vlaicu Bârna își amintea: „Prin anii de după 1930 numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferenţiar de mare clasă, preţuit şi răsfăţat nu numai de mediul intelectual al Capitalei, în acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului Naţional din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei româneşti şi universale. La orele 10 dimineaţa sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru şi foarte mulţi studenţi şi elevi.
 
Când apărea la faţă de cortină, postându-se în picioare, în dreptul unei măsuţe, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinereţe la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o ţinută vestimentară impecabilă, cu guler alb şi plastron, avea ca notă distinctă un monoclu.
 
Vorbea liber, expunerea şi dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de orator, iar demonstraţia operată în faţa auditorilor strălucea prin înlănţuirea de date şi argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogăţie de idei şi conferenţiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită.
 
Au făcut epocă acele conferinţe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Naţional. Iar cele mai gustate şi mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferinţă publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferinţei nu era legat de o premieră în pregătire, se puneau în scenă special fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise”[7].
 
Tatăl, un model de urmat
Tatăl său, dr. Nicolae Marinescu Sadoveanu (1 februarie 1856 - 2 noiembrie 1920) a fost un pionier al medicinei locale. Doctorul în medicină şi chirurgie poposeşte în două etape în Constanţa. Prima dată în 1890-1892, ca medic provizoriu al spitalului şi al oraşului Constanţa, apoi, din aprilie 1897 ocupă prin concurs postul de medic primar al spitalului comunal Constanţa. În campania sârbo-bulgară din 1885, unde a asigurat serviciul medical pe o ambulanţă, a fost decorat de prinţul Batemburg cu ordinul „Sf. Alexandru” în grad de ofiţer. Este decorat şi cu „Coroana României”.
 
La Congresul internaţional de la Madrid din 1898, dr. Marinescu Sadoveanu a susţinut o comunicare de mare interes pentru ginecologie şi chirurgie, adăugând şi constatările personale privind tratamentele postoperatorii la femei prin talasoterapie şi apa lacului Techirghiol. Până la sfârşitul vieţii, în 1920, dr. Marinescu Sadoveanu se dăruieşte oamenilor Constanţei, reorganizând spitalul, iar în timpul primei conflagraţii mondiale serveşte ca medic-general la unul din stabilimentele refugiaţilor din Iaşi.
 
Începând cu anul 1906 doctorul se implică în politică și peste ani îl găsim în Parlamentul României din 1914 ca membru al adunării senatorilor.
 
Cel mai frumos omagiu adus de fiu tatălui este acest poem:
 „O, voi, spini, singurii din ţinutul acesta sălbatec
al copilăriei mele în care bisericile au umbrele negre şi pustii
Voi, singurii din Dobrogea cea plină de vulturi,
de berze şi de cucută,
M-aţi întovărăşit în crucea pe care paşii mei
au călcat-o peste zările îndepărtate...
Voi, şerpi încremeniţi, cu capetele spre cer,
străji pământului acesta, cu
frunţile tăiate dintr-un ametist,
păstrând parcă-n dinţii voştri ascuţiţi petece violete
din hlamida unui episcop de la Roma,
fugărit de pe ţărmurile pustii ale Dobrogei,
în umbra unui Crist ce nu s-a putut sălăşlui,
Voi aţi împodobit cu o ramură înspicată şi
răsunătoare ca bronzurile mormintelor
ca mările prin care poposeau
sub ploile galbene ale Nordului,
Şi zi şi noapte îmi aminteaţi
Acolo unde oamenii mor fără frică, uitând
să-şi mai aducă aminte de moarte,
de un bătrân blând şi alb ca un beduin
prin satele muşuroite ale tătarilor,
purtând pentru bolnavii lui, care dogoreau
de friguri ca zidurile de lut încinse,
Misterioase pastile, cu un miros amar,
cunoscute de misionari,
Şi îl vedeam astfel pe tata, şi apostol şi vraci,
discipol al unei ştiinţe complicate,
trăgând cu mâinile însângerate din trupul
înnebunit al unei mame,
o fiinţă - care ca şi mine odinioară, suna când
cădea pe pământul uscat al Dobrogei,
ca un ban plătit de veşnicie!”
 
La 2 februarie 1964, Ion Marin Sadoveanu se stingea din viaţă, în preziua sosirii sale la Constanţa pentru a susţine o mare conferinţă publică. A fost găsit în biroul său încărcat de cărţi, cu capul pe masă şi cu stiloul în mână.
 
 
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.


Citește și:

Ion Marin Sadoveanu, scriitorul școlit la Constanța, oraș rămas veșnic în amintirile sale

Nicolae Iorga și dragostea lui pentru Dobrogea (GALERIE FOTO)