Istoria Dobrogei Pompiliu Pârvescu - primul folclorist dobrogean

 
Folclor muzical a înregistrat cu fonograful, pentru prima oară în țara noastră, Pompiliu Pârvescu. Culegerea sa, Hora din Cartal, cu 63 de jocuri dobrogene puse pe note de C. M. Cordoneanu, a deschis în anul 1908 cunoscuta serie de culegeri și studii „Din vieața poporului român”, editate de Academia Română. Nu se cunosc multe date biografice despre Pompiliu Pârvescu, dar mărturisea în deschiderea cărții sale că, pe când era student la București, „în loc să pun bani de o parte, cheltuiam bursa pe lunile de vară cumpărând fonograf, tuburi și cărți ori colindând Dobrogea cu harabaua.”[1]

Pe acest tânăr folclorist dobrogean nici dicționarele nu-l mai iau în seamă. În cataloagele marilor biblioteci ale României se mai pot găsi câteva exemplare din lucrarea Hora din Cartal, apărută în anul 1908, sub egida Academiei Române, autor Pompiliu Pârvescu. În anul 2021 Centrul Județean Constanța Teodor Burada a editat o lucrare monografică[2] și o ediție anastatică a lucrării lui Pompiliu Pârvescu punând astfel la dispoziția coregrafilor și etnologilor un material de excepție.

Repere biografice

Prima lucrare folclorică cu autor dobrogean: Hora din Cartal

„Am avut norocul a fi poftit într-o zi la masă la dl. Maiorescu tocmai când avea spre cercetare din partea Academiei un ms (n.n. manuscris) de literatură poporană a unuia Pompiliu Pîrvescu. Cu acest prilej am luat vorba și despre culegerea lui Vasiliu și, din una în alta, mi-a spus să-i aduc și acest ms spre a-l prezenta secției literare a Academiei. I l-am trimis cu o scrisoare lămuritoare asupra culegerii și a culegătorului, și în ziua de Buna Vestire am primit vestea bună că secția a hotărât publicarea culegerii lui Vasiliu după tipărirea celei a lui Pîrvescu./.../”[8]

„Stimate domnule Gorovei, Nu vă pot trezi decât o îndepărtată și ștearsă cunoștință – v-aduceți aminte, cred, de P. Pîrvescu-Dobrogea. Sunt nevoit acum să vă întrebuințez toată bunăvoința, câtă o va fi putut câștiga un colaborator al „Șezătorii” și să îndrăznesc să vă adresez această scrisoare. Subsemnatul întreprinde o colecționare de cântece populare din țară. Pân-acum se găsește în posesiunea unui însemnat număr de melodii ce se cântă la hori, jocuri. Melodiile le-a înregistrat cu un fonograf și a căpătat colaborația unui priceput maistru de muzică din București – care le transcrie pe note muzicale. Gândul nostru e acesta: să dăm în primul rând un tezaur de elemente pentru cunoașterea mai exactă a poporului./.../ Am început lucrul de două luni de zile. Dorul nostru dă muncii spor. Sunt convins că lucrarea noastră va avea oarecare valoare. Totuși, vă mărturisesc, am momente de reculegere din bucuria cu care-mi așteaptă sufletul sfârșitul lucrării. Mi se pare că ce facem noi nu merită atâtea speranțe, câte pun eu. Domnule Gorovei, dumneavoastră sunteți un folclorist încercat și priceput, experiența dumneavoastră vă dă rece măsura exactă a însemnătății unor așa lucrări. Ce credeți?”

„Stimate domnule Gorovei, Abia am primit carta d-voastră poștală și m-am grăbit să vă trimit câteva foi. Mi-era să nu vă luați cuvântul înapoi. De acum aveți cu ce vă bate capul o vacanță.
Vă trimit „Introducerea” (din vreo 7 capitole) și „Hora”(un capitol din corpul lucrării). Dintre textele muzicale nu v-am putut trimite mai mult. Dl. Cordoneanu atâta gătise și celelalte bucăți avea să le reție să lucreze în vacanță./.../
Poate că primul capitol din Introducere să aibă caracterul unui capitol prea de sine stătător, prea extins, aș vrea să-l las așa, fiindcă nu știu dacă voi mai avea prilejul să vorbesc despre cele ce-am spus acolo. Afară numai dacă d-voastră credeți că fac rău lăsându-l așa./.../”

„Stimate domnule Gorovei, Acum doi ani vă anunțam într-o scrisoare începutul unei lucrări asupra danțurilor noastre populare. Și vă comunicasem atunci un plan, pe care-l aveam în minte, despre care voiam eu să execut lucrarea. Acum, domnule Gorovei, îndrăznesc să vă tulbur și să vă împărtășesc că lucrarea mea e gata, însă nu tocmai în cadrul închipuit. Singur, d-voastră părea că rămâneserăți atunci c-o simțire de neîncredere și aveați dreptate. O așa lucrare nu era în puterile mele și aveam nevoie cel puțin de un colaborator, care să cunoască bine muzica populară și încă nu numai a noastră. Un așa colaborator era greu de găsit. Am putut găsi cel puțin un maistru de muzică, care să noteze exact melodiile danțurilor de pe fonograful meu. Prin urmare lucrarea mea de-acum se mărginește aproape să dea numai un material de chorentică populară. Și fiindcă mi-a rămas de făcut numai tabla cu note, pot să-mi permit să vă enumăr capitolele lucrării: o introducere asupra danțurilor, unde exemplific câteva observațiuni generale de altminterea în toată literatura noastră populară. Un istoric al danțurilor noastre. Instrumentele muzicale. Izvoarele chestiunii. Câteva lămuriri asupra felului cum am adunat melodiile. Pe urmă am strâns toată literatura creată în jurul danțurilor: povești, superstiții, datini, cimilituri. Descriu o horă din Dobrogea. Descriu o nuntă, apoi urmează 60 de melodii românești, între care pentru comparație și cercetări viitoare sunt puse două arii țigănești și două bulgărești. Melodiile sunt adnotate. Au observații asupra măsurii frazelor muzicale... Mai îmi rămânea să strâng la sfârșit notele, pe care nu vreau să le las în josul paginilor.”

„Ca s-o public ( cu tot luxul cuvenit, adică cu hartă, cu desene și fotografii, texte muzicale) m-am gândit s-o dau Academiei. Dar mă tem că vor zăbovi-o sau mi-ar impune condiții. S-o public eu, nu pot. Din nefericire sunt sărac și acum, deși-s licențiat în litere, îndur chiar mai multă lipsă decât pe vremea când eram student (atunci eram bursierul statului) și când în loc să pun bani de-o parte, cheltuiam bursa pe lunile de vară cumpărând fonograf, tuburi și cărți și colindând Dobrogea cu harabaua. Dacă ziceți că lucrarea merită vreo atenție, mi-ați putea înlesni publicarea recomandând-o dlui Bianu etc.
Eu tare m-am săturat umbând zadarnic pentru alte lucruri și neavând pretutindeni alt stăruitor decât pe mine însumi.
Manuscrisul vă rog să mi-l trimiteți pe adresa: P. Pârvescu, Hârșova, Dobrogea, unde stau până la 8 ianuar.”

Fonograful lui Pârvescu

C.M.Cordoneanu – autorul partiturilor la Hora din Cartal

„...un popor care nu-și iubește muzica este întocmai ca o armată care pleacă capul rușinată în faţa inamicului plin de vigoare și curaj, produs de muzica lui naţională patriotică.” Sau cu alt prilej: „A desconsidera muzica unui popor înseamnă a nu preţui piatra de aur. A voi să însufleţești pe un popor pentru o muzică străină caracterului său înseamnă a-i încălzi inima cu gheaţă.”

Dobrogea lui Pârvescu

Prima atestare documentară a satului Cartal o găsim în lucrarea Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), de Dimitrie Cantemir, apărută în limba latină în perioada 1714-1716: „Cartal, așezat pe Dunăre, la vărsarea Ialpuhului, față în față cu Isaccea, o cetate fără însemnătate" . Denumirea satului provine din limba tătară și înseamnă vultur (șoim).

„Hora din Cartal, scria autorul lucrării, cuprinde „danţurile dintr-o parte a Dobrogei și aproape toată literatura folclorică ce s-a creat în jurul horelor noastre. Deși e foarte mică legătura, am adaos o povestire despre o nuntă ţărănească, numai pentru că în ea sunt oarecari amănunte particulare ţinutului acestuia dintre Dunăre și Mare. În afară de capitolul acesta, am strâns tot ce am găsit în credinţele și datinile poporului, cu privire la jocuri.”

„De sus, din umbra dumbrăvilor Topologului, până devale, pe dealurile din spatele Medgidiei, coborând albiile văilor spre dunga de oţel a apelor Dunării sau înaintând spre soare, până în șesurile de la Tariverde și în preajma nisipurilor mării, se rotesc aproape aceleași hori și ai să vezi că se frământă aproape aceleași brâie. Sunt câteva deosebiri. La Seimeni, Boașcic, prin satele de lângă baltă, o să mai găsim căzăceasca, jucată domol, în horă de fete. O să vedem romanul, ciurdelul învârtit iute, ca o ciubotărească de flăcăi. O să auzim frânturi de ceardaș, mișcat însă ușor ca o horă domoală. Colo sus, la Dăeni, se joacă polca în șapte pași și se învârte hora săltată ca un fârlicundac bulgăresc. La Tortoman se rotește ciocârlia, iar mai devale, pe lângă surpăturile Cavargicului, se mișcă în fugă valul furios ca o ţigănească. Şi mai devale, pe o uliţă a Caramuratului, o să vezi cum se joacă un padecatru ori o craiţpolcă și un padepatiner. Şi în tot mijlocul acesta al Dobrogei cam a treia parte din lungimea ei, o să dai peste o grădină de jocuri, din care fiece horă de flăcăi o să rupă ce-i place.

În Cartal se cântă peste 30 de hori și aproape 15 învîrtite. Dar dacă în partea de răsărit, flăcăii îndrăgesc horele și polcile, băltăreţilor le place să se legene numai în hori și să tropăie numai în brâuri. De aceea, la Boascic, Seimeni, Dăeni învîrtitele se mulţămesc numai cu cinci-șase melodii, așa că nu-i de mirare să găsim pe lângă Dunăre oiţa jucată ca o horă, iar la Cartal o să vedem șovăind între gustul de a se învârti lin-încetișor sau de a aprinde vânt în pași de polcă. Sau s-auzim ţânţărașul îngăduind pe lângă Baltă rotiri domoale de horă...

Alături de adaptarea împrumuturilor din satele vecine, observăm desnaționalizarea jocurilor străine. În hori au pătruns câteva jocuri bulgare: propca, șirimboiul și paidușca. Paidușca și șirimboiul sunt învârtite. Tropca se clatină în vers de horă în toată Dobrogea, până la Dunăre, în valea Seimenilor. Dar același lucru se întâmplă și cu jocurile noastre, când se adăpostesc în horile bulgarilor. Alături de fîrlicundac și grețcă se joacă haiduceasca și moldovanscata, însă încet, de-abia picăind pământul, iar prin satele bulgărești din preajma Mării, pe unde românii la număr stau ca o slabă piatră de hotar a neamului nostru, în Râmnic, de pildă, ai să vezi feciori de români prinzându-se alături de bulgăroaice cu faţa ca floarea de mușeţel. Sigulca o să îngâne în ison de țânțar o melodie slabă, leșinată și ai să crezi că ai a face cu niște umbre, așa o să se clatine roata de încet și fără zgomot. N-ai să vezi decât braţe încrucișate prinse de brâuri late ori de șurţe scurte învâstrate frumos, cu roșu, și legate ușor de mijloc. Şi n-ai să vezi decât picioare albe, curate, lepăind scurt sub fruntea neagră a papucilor. Şi doar rar de tot dacă se va trezi unul din amorțeală, va sări odată în sus și va striga pe românește: Foaie verde și-o lalea, Şi la dreapta iar așa.

Jocuri românești se întind și în satele bulgărești de peste Dunăre. Iar devale, în Macedonia se întâlnește același obiceiu de adaptare a jocurilor străine. Învârtita se joacă în unele locuri în horă sau în șir desfăcut. În alte părți, pe unde bunăoară epopeea haiducească este așa de puternică, încât este pusă la contribuție de vecini, aceștia vor fi făcând împrumuturi însemnate și din choreutica aromânilor. În genere, însă, tradiția macedonenilor suferă o năvală de obiceiuri din partea popoarelor vecine./…/

Jocurile în favoare în Dobrogea sunt: horele, brâurile și învârtitele. Mâna și Lelița Ioana, tot se mai joacă. Pe când horele și polcile se schimbă de câte șapte-opt ori într-o sărbătoare, Mâna și Lelila Ioana se cântă de cel mult două ori. Dar Mușamaua nu se mai aude în Cartal. În călătoriile mele dintr-o vară am văzut-o numai la Seimeni: prin Tortoman, Răhman, Cavergic etc, flăcăii nu mai știu cum se fac pașii, cu toate că unii dintre ei au jucat-o cu vreo doi ani în urmă. N-are să mai treacă mult și melodia o să rămână și ea un document de choreutică populară.

Danţurile se răspândesc prin flăcăi sau lăutari. La Saragea venise la treierat într-o vară o companie de soldați. După o lună am găsit romanul. Prin bâlciuri, dacă a trecut vremea prânzului și oamenii au mântuit de târguit și de văzut, se strâng toate rubedeniile de prin atâtea sate împrăștiate și după un pahar, două de vin, strigă lăutarii... La cazarmă, prin ungherele regimentelor, flăcăii își împrumută unul altuia jocurile satelor lăsate departe în calea dorului...Așa au deprins unii să învârtească Paidușca.

Dar cei care poartă teșila încărcată cu danțuri și cu cântece sunt lăutarii. La Saragea am găsit un Țigan care cântase vreo doi ani în Cartal. În fiecare an se deschide odată cu cel dintâiu vânt de toamnă panairul din marginea Hârșovei. Atunci, vreo câteva duminici de-a rândul satele de prinprejur rămân fără horă. Şi de pe unde nu vin Țiganii? Se coboară unii de prin coastele acoperite cu crânguri ale Făgărașului, sau vin de departe de pe drumul Siretului...Şi cu toții tăbărăsc ca o armată printre dughene, așteaptă, își dreg arcușurile, își împărtășesc amintirile și pe dată se trezesc cu cântece noi învățate. Apoi, târziu, când au prins cei dintâi fulgi să joace în aer, coboară toți pe la sate, trec pe la cârciumi încărcați stup cu cântece noi, sau așteptă nerăbdători primăvara să încerce o polcă proaspătă.

Așa s-a întâmplat că la un Paște în Cartal am găsit  odată șapte cântece străine: o sârbă, o învârtită, Hora Plevnei, Curelușa, Paidușca, Grivița și Olteanca.

Şi în fiecare an ca niște petale se scutură prin sate bogăția de hori și polci. Brâurile își primenesc cântecele mai  greu, de  aceea melodiile  lor nici nu trec cu mult peste zece. Însă celorlalte tipuri de jocuri li se adaptează foarte lesne cântecele de dragoste, mai ales acelea care se prezintă cu o fizionomie ștearsă, fără nicio însemnătate.

După ce a început să se facă uz de instrumente muzicale, cântecele  de  danţuri  și-au  pierdut valoarea. Cea mai mare parte s-a uitat și n-au mai rămas din ele decât versuri singuratice, cari în răstimpuri plutesc ca un chiot pe deasupra horelor și îmbie picioarele în fierbinţeala ropotului“,

nota cu acribie profesorul Pompiliu Pârvescu, în cartea prin care a rămas primul etnograf al Dobrogei și primul din seria celor care au cules și înregistrat cu mijloacele vremii dansuri și tradiții dobrogene.

În larga prefață, Pompiliu Pârvescu mai preciza, printre altele:

„Dar horele sunt adunate numai din mijlocul acelei provincii-bucata de pământ desemnată pe hartă. Pe motive bugetare nu mi-am putut întinde mai departe călătoriile. De altfel locurile acestea le cunoșteam și mai bine și n-am avut să sufăr zăboviri din partea lăutarilor sau țăranilor. Căci oamenii aștia sinceri și buni sunt foarte bănuitori./…/ Dar cum spun, eu n-am avut să mă tem atâta de neîncrederea oamenilor. Crescut în mijlocul lor, trăind prin părțile acelea, mă cunoșteau ei, dacă nu știam eu de unde să-I iau. Melodiile le-am strâns cu fonograful. Când m-a văzut lea Silica Săcuiului din Cartalul desfăcând cutia și așezând pâlnia, s-a uitat lung la mine cu mâna sub bărbie./.../”