Istoria Dobrogei Valerian Petrescu, sufletul comitetului ProEminescu

Publicist, prozator și pasionat vânător. A publicat articole în „Universul”, „Adevărul”, „Neamul românesc” și „Revista vânătorilor”. A semnat volumul „Kinegeticos” (1937). A fost secretar al Comitetului ”ProEminescu”.
 
Valerian Petrescu  s-a născut la 20 noiembrie 1898, în comuna Ştefăneşti, judeţul Ilfov,  și a decedat la 30 iunie 1969, la Bucureşti. Fiul Elenei Constanţa Hristea Ilie şi al lui Enache Petrescu – preot. Cei doi s-au căsătorit în 1880 şi au avut 10 copii, dintre care au trăit 2 fete şi 3 băieţi.
 
Valerian este mezinul familiei. Acesta s-a căsătorit cu Maria Florica Găliceanu - născută la Călăraşi, pe 3 aprilie 1902 -, care deși a fost casnică a avut preocupări literare: a scris un volum de proză, un altul de poezii, patru piese de teatru, nepublicate. Împreună, au avut un singur băiat, Tiberiu-Arcadiu Petrescu, medic neurolog.
 
A făcut şcoala primară în comuna Ştefăneşti (1906-1911), apoi a urmat cursurile Şcolii pedagogice şi ale Gimnaziului „Gheorghe Şincai” din Bucureşti şi Silistra. Nu a putut termina școala căci a început Primul Război Mondial, când a luptat ca voluntar în armata română în Moldova. După război și-a continuat studiile absolvind Facultatea de drept. A profesat ca judecător substitut de procuror la Tribunalul Durostor (1924-1925). După puțin timp este numit ajutor de judecător la Judecătoria Hârșova din județul Constanța,[1] judecător la Constanţa (1929-1941) - dar şi preşedinte al Tribunalului (1938-1939,) procuror de secţie la Parchetul general[2],  procuror şi consilier la Curtea de Apel de la Babadag (1941-1943). A revenit la Constanţa în 1943, dar colaborând și la Bucureşti (1942-1948) până când a fost epurat din magistratură lucrând funcţionar şi jurisconsult la Constanţa şi Hârşova (1948-1949), apoi la Constanţa şi, din nou, Bucureşti. A fost pensionat în 1959.
 
Arestat în februarie 1951, din gara Palas, unde se urca în trenul spre București, trimis în interes de serviciu. Arestarea a fost făcută fără mandat și fără motiv; fusese socotit un „element periculos”, un reprezentant al „magistraturii burgheze, element de opresiune a clasei muncitoare”. Detenția a fost de trei ani, la Cernavodă, Coasta Galeșu și Poarta Albă, de unde a fost eliberat, la 19 ianuarie 1954. S-a stabilit la București. A murit la 30 iunie 1969, în București.[3]
 

Pentru un monument al lui Eminescu la malul mării

„Aici, în urbea din preajma întinselor ape, vom înălţa un chip de bronz Poetului“... Era în 1930. Atunci s-a iscat scânteia. S-au stârnit, fireşte, entuziasme, iar în cumpăna lor s-au manifestat îndoieli. Ideea era prea semeață, dar gândul bun a izbândit. Curând, Roman s-a călătorit fără întoarcere. A rămas însă — cum se spune oficial — Comitetul (...).Eu am fost ales secretar. Statul nu găsea bani pentru monumentul Eminescu... N-avea a face. Ne-am propus să-i adunăm noi, prin propriile mijloace. Astfel s-au ţinut o serie destul de mare de conferinţe şi s-au publicat şi studii despre Poet. Trei ani în şir s-a activat, divers. Azi mă înfior când mă gândesc la strădania celor de atunci (...) Dar sunt fericit că, astfel, s-a ajuns la prima realizare de artă a vrerii celui ce a șoptit: „Mai am un singur dor...”[4]

Omagiul Poetului

 „Mulţumită harnicului secretar al comitetului, care a adaos la munca brută şi o colaborare repetată a condeiului, vom admira concepţia ideoplastică a sculptorului Han, în reproduceri excelente, închinarea augustă a M. S. Reginei Maria, inscripţia lapidară a d-lui prof. N. Iorga şi o serie de distinse ralieri la omagiile intelectualilor constănţeni. In fruntea cărţii, un număr de valoroşi străini au ţinut să răspundă fără precupeţire, invitaţiei de a sărbători un spirit mare, universal prin formaţiune culturală, românesc în substanţă.
 
Astfel abatele Dr. Metodiu Zavoral. filoromân nu de ocazie, dar de afinităţi elective, ne transmite un cuvânt simplu, duhovnicesc, pătrunzător ca o binecuvântare, în limba noastră pe care o foloseşte fără greş. De pe tărâmul ceţos al Britaniei Mari, ne ajung două pagini de vibrant ditiramb, semnate E. Sylvia Pankhurst, care mărturisesc o cercetare însufleţită a literaturii eminesciene, o admiraţie familiarizată cu ipostazele şi incarnaţiile poetului pe care l-a tradus în volum.
 
Traducătorul lui Eminescu în limba franceză, abatele Barrai, a îngăduit reproducerea unei tălmăciri din cartea d-sale (Poèmes Choisis de M.Eminesco,Paris, Gabalda 1934) precedând-o cu o scrisoare unde lasă a crede că, prin mijlocirea unei traduceri bune, Eminescu nu va întârzia să ocupe locul ce i se cuvine în literatura europeană.
 
De altă părere e însă domnișoara Elena Văcărescu, al cărei cuvânt ne e deosebit de preţios. « Pelerina pasionată » a lirismului de pretutindeni, « de la Keats la Victor Hugo, până la Anna de Noailles, de la Goethe la Shelley, până la Edgar Poe, la Baudelaire, la Mallarmé, la Valéry », îl situează pe Eminescu pe acelaşi plan cu precedenţii, dar îl socoteşte intraductibil.
 
Eminescu «va intra în circulaţia europeană  numai atunci « când neamul nostru se va impune străinilor cu destulă forţă pentru ca aceştia să consimtă a ne învăţa limba ». Ne onorăm de a fi exact de aceeaşi părere”[6].

Sylvia Pankhurst la Constanța

«Este pentru mine o adânc simțită emoțiune de a fi alături de dv cu ocazia aducerii acestui omagiu de recunoștință lui Mihail Eminescu. Eminescu a fost o forță creatoare în literatura română, unind și modelând diversele sale elemente, făcând pentru ea ceea ce marile figuri literare — Spencer, Shakespeare și Milton — au făcut pentru limba engleză. European cult, era profund cunoscător al clasicilor, chiar al sanscritei, ca și al culturii franceze și germane.
 
A fost elev al marilor universități europene, fiind la curent cu tot ceea ce se gândea pe continent în timpul său și, cu marea energie ce avea, a cules și turnat în bronz legende ale popoarelor transmise posterității, îmbrăcate în frumosul său vers, iluminate de o gândire profundă. /.../  E. Sylvia Pankhurst și-a exprimat și în alte manifestări prilejuite de vizita sa, toată admirația pentru poporul român, impresionată adânc de ținuta mândră a femeilor și frumusețea lor naturală. La plecare mi-a dăruit un porumbel cu aripile strânse, în email alb, cu numărul 778324. Ca orice porumbel misionar purta un ineluș, iar eu aveam misiunea să leg alte nume de aceeași verigă ce se numea «Cruciada internațională pentru pace», a cărei membră devenisem, la Londra, pe neștiute. Verigile s-au legat una de alta de la om la om, și porumbelul alb zboară astăzi pretutindeni cu aripile întinse în toată lumea.
 
 În drumul de întoarcere, după ce a vizitat Dobrogea cu vestigiile de la Istria și Adamclisi, s-a oprit la Vălenii de Munte invitată de prof. N. Iorga. Reîntoarsă la Londra, a organizat un festival Eminescu în ziua de 17 ianuarie 1935, la care ea însăși a recitat «Strigoii» și «Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie» în traducere proprie — programul fiind alcătuit și din muzică populară românească, interpretată la vioară, și alte cîntece pe versuri de M. Eminescu/.../.[7]
Curând, E. Sylvia Pankhurst se expatria din Anglia spre a se stabili definitiv în Etiopia, unde avea să-şi continuie activitatea politică, socială şi literar-artistică. A închis ochii la Addis-Abeba în 1960, lăsând în urma ei, printre alte hîrtii, o traducere engleză a „Sărmanului Dionis”.

Scriitorul Valerian Petrescu