#Invitațielateatru Liviu Manolache, actorul stăpânit de beția sfântă a teatrului (GALERIE FOTO+VIDEO)

 
Se poate vorbi despre dinastia Manolache: Aurel, Gelu, Vali, astăzi Liviu. Oameni „născuți” pe scândura scenei, legați organic de teatru, de spiritul lui, de gloria pe care a cunoscut-o orașul nostru prin cultură.
 
Liviu Manolache a continuat tot ceea ce au creat ai lui. Este actorul complet, jucând orice gen, de la comedie la dramă, de la vodevil la păpuși, compune muzică, „se joacă” cu pianul, chitara, tobele, face regie, conduce singur, cu aplomb și inteligență, emoțiile unei săli arhipline. A colaborat cu teatre de elită din Anglia, Turcia,  dar și din țară. A pregătit mai multe promoții de studenți, acum îi convinge pe elevii școlilor de provincie cum trebuie să-i iubească pe Alecsandri și Eminescu într-o „Oră de teatru”.

De ce teatru? „Așa am simțit. Nu am intrat de prima oară la facultate. Mi-am dorit să fac această facultate Crescând în Teatrul „Fantasio” am învățat foarte multe lucruri: de la Oleg Danovski, de la tata, de la Nicușor Constantinescu, părintele revistei românești, de la Gelu, de la Jean Constantin. De la toți am învățat câte ceva. Tata mă lua la repetiții câteodată să văd cu face el. Se mândrea să-mi arate ce face. Stăteam de regulă în loja B. Stăteam cuminte și  mă uitam la repetiții. Mai veneau mătușile mele, Vali Manolache, ceilalți care erau apropiați de familia mea.
 
Mama a cochetat cu meseria de artist doar după terminarea liceului: a fost în cor, în ansamblul folcloric de la Galați. Ne-am mutat la Constanța când eu aveam 3 ani și atunci a revenit la meseria ei de bază, cea de contabil. Dar fiind contabil la ARIA avea contact cu lumea artistică din toată țara”.
 
Liviu Manolache a crescut în spiritul teatrului aflat în plină dezvoltare. Îi evocă cu nostalgie pe Jean Ionescu, directorul, pe Mireille Savopol, pe Fănică Lupu. Jean Constantin îl provoca să râdă, să se simtă bine. Gelu îl alinta... Așa a încolțit în copilul mângâiat pe creștet de vedetele orașului sămânța teatrului academic. Tata ar fi vrut să fie stomatolog sau măcar tehnician dentar, se câștiga bine, era o meserie sigură.
 
Dar Liviu a dat la Institutul de teatru și  prima dată a picat. Primul sub linie. 10 locuri și 300 de candidați. „Tatii i-a dat de gândit. A înțeles că acolo ar fi rostul meu. M-a încredințat actorului Petrică Gheorghiu de la „Bulandra” care m-a pregătit. În primul am am căzut din nou.
 
Dar Petrică s-a ambiționat, m-a cunoscut  și m-a luat în „familia” Bulandra, la repetițiile lui Liviu Ciulei cu „Pescărușul”, cu Adrian Pintea. Stăteam pe lângă marii actori ai țării. Ei veneau în teatru cu patru ore înainte de spectacol, jucau table, se simțeau bine, intrau în atmosfera  teatrului. Acesta era existență, spirit și suflet, ceea ce astăzi găsești foarte rar. Datorită lui Ciulei la Bulandra se făcea un altfel de teatru, modern, personajele se realizau într-un alt mod”.
 
În 1981 Liviu Manolache a terminat Institutul  de teatru cu media 10, a făcut o mică haltă la Bârlad, apoi cu greu a ajuns la Constanța. Odată cu el veneau Dominic Dembinski și Mirela Atanasiu.
 
A fost primit cu reticență, fiind fiul tatălui și nepotul unchiului și favoritul lui Jean etc, etc. A trebuit să demonstreze că nu este „băiatul lui tătuțu”. A  debutat într-un spectacol festiv, ceea ce nu învățase la facultate. Dar încă funcționa legea bunului simț. Tânărului absolvent trebuia să-i dai șansa să-și arate valoarea Și este distribuit într-un rol principal, în „Beția sfântă”, avându-i parteneri pe Diana Cheregi și pe Romel Sănciugel.
 
„La premieră, când volumul meu scenic a atins maximum s-a spart becul unui proiector. „Beția sfântă”, un spectacol  de Paul Everac, pus în scenă de Dembinski, aflat și el la debut, a fost un spectacol bun, criticul Valentin Silvestru ne-a lăudat, profesorul Ion Toboșaru la fel, în stilu-i caracteristic ”drăguță, ești un histrion cu patalama”. Dar a contat mult și faptul că Vasile Cojocaru și cu Eugen Mazilu mi-au spus „Bine ai venit la noi”. De atunci am format echipa cu care am mers mai departe, piesă după piesă. Ion Maximilian mi-a dat curajul să compun muzica pentru scenă la „Piatra din casă”. Prima încercare fusese la facultate. Apoi am continuat.
 
La Teatrul din Constanța s-au adunat, dintr-o dată, niște tineri care erau alături de alți tineri: Diana Cheregi, Eugen Mazilu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor, cu ceilalți care reprezentau grosul teatrului. Și au început performanțele. „Turnee, peste turnee, eram cunoscuți în țară,  colaboram cu „Fantasio”, cu Opera. Turneele ne-au unit, ne-au făcut mai puternici. Serile de teatru antic, deplasările prin stațiuni, apoi a venit momentul decembrie 1989. Pe noi ne-au împins în față”...
 
Liviu Manolache este un actor complex: joacă, compune muzică, face regie. Zecilor de roluri jucate li se alături și activitățile conexe actoriei:  a compus muzica originală și a regizat spectacolele „Sînziana și Pepelea", „Piatra din casă", „Regele Cerb", „O călătorie fără egal", „Paparudele" ș.a.
 
A compus muzica spectacolelor „Crazy Cats", „Troia în flăcări, „Oedip", „Constantin cel Mare", „Păstorița și hornarul", „Scufița Roșie", „Prafurile Vrăjitoarei", „Făt-Frumos cel urât"  la Teatrul „Ariel" din Tg. Mureș.
 
Într-un ambițios proiect internațional de mare succes a compus muzica originală a spectacolelor „Cu dragoste, Nicolae" prezentat pe scena Teatrului Bristol Old Vic din Marea Britanie, și „Micuța Violeta și Îngerul" la Theatre Centre - U.K.
 
A semnat regia spectacolelor „Operă de trei parale", „Cușca de hârtie", „Rămășagul" ș.a.
A organizat și condus workshopuri în Anglia, cu elevii Colegiului din Bristol, cu actorii tineri ai Teatrului Național din Ankara, dar și cu elevii constănțeni, fiind timp de cinci ani coordonator al programului Art School-Art Ecolle la Constanța.
 
În perioada 1994 - 1997 a participat la Theatre workshops în colaborare cu Clear Day Production din Londra, iar din 1999 este membru al Fundației „Menthor" participând la „Working with metaphor" - alături de Chrissie Tyller de la Teatrul Național din Londra.
 
După succesul înregistrat de aceste spectacole, Liviu  Manolache a fost primit în Uniunea artiștilor din țara lui Shakespeare (UNITER -ul lor). A  fost Pepelea – „Sânziana și Pepelea” , Botard – „Rinocerii” , Rică Venturiano – „O noapte furtunoasă” , Paul Brater – „Desculț în parc” , Biff – „Moartea unui comis-voiajor”, Kiss – „Unde-i revolverul?” , Dembinski, „Revizorul”  - ca să numim doar câteva roluri dintr-o lungă listă.
 
N-a refuzat nici colaborarea cu Opera Constanța, care l-a solicitat pentru Celestin - Florindo din opereta Mam’zelle Nitouche”  sau cu Teatrul „Fantasio” , unde a pus în scenă, împreună cu Dominic Dembinski, un reușit muzical pentru copii – „Cioc-boc, hai la joc!” . O altă „chemare”  a sa a fost Teatrul de păpuși, pe care l-a coordonat în perioada 1993-1999.
 
În 2000 a devenit membru în programul „Play Against Violence-Art For Social Change" al Fundației Cultural Europene.
 
Din 1991 este membru al Uniunii Teatrale din România. Liviu Manolache a apărut și pe genericul unor producții cinematografice. Într-o simplă enumerare:

 
În anul 2014, Liviu Manolache, actor și regizor, director general al Festivalului de Creație și Interpretare „Mamaia Copiilor”, a primit de la președintele României Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria F - „Promovarea culturii”. Decorarea a fost făcută la propunerea Uniunii Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România și a Forumului Muzical Român.
 
Este unul dintre cei mai activi actori ai Teatrului de Stat Constanța, distribuit în aproape toate producțiile, dintre care amintim: „Desculț în parc”, spectacol pe care l-a și regizat, „Cea mai frumoasă soție”, „Lasă-mă să intru”, „Memoria apei”, „Doi tineri din Verona” și „Eutopia”, „ Ziua z” , regia Bobi Pricop. Printre cele mai recente apariții pe scena Teatrului de Stat amintim spectacolele „Goi Pușcă”, regia Vlad Cristache, „A douăsprezecea noapte”, în regia lui Andrei Șerban, „Incendii” de Wajdi Mouawad.
 

Ne povestește cu plăcere despre anii de glorie ai teatrului, despre familia sa, despre momentele care i-au marcat existența și cariera. „Am jucat foarte mult. Am avut și 400 de spectacole într-un an. Nu ne-am plâns niciodată.
 
A venit acel moment în care am zis noi să ne apărăm teatrul. Eu numesc lovitură de stat, nu revoluție, cu toate că are formele aparente ale unei revoluții. O revoltă populară transformată în altceva. Noi fiind cunoscuți, ne-au pus în față, chiar ne-au împins în față. Pe mine, pe Lică Gherghilescu, pe Eugen Mazilu și pe Andrei Mihalache. Ne-am trezit vorbind la balcon. Nu am să uit doi tineri care-mi spuneau la ureche: țineți-i de vorbă. Dar de ce să-i ținem de vorbă? Să-i ținem acolo pe oameni.
 
Mai târziu am realizat ce-a fost. Noi nu făcusem revoluție. Am făcut pentru că unii ne rugaseră să facem ceva. Noi strigam aici și atunci: Vrem teatru național! Și lumea striga: Vrem teatru național. Era o stare emoțională  foarte puternică. Mulți colegi de-ai mei din alte orașe mari s-au trezit puși în față. Unii s-au trezit revoluționari. Noi nu suntem.  Ei poate au știut. Dar noi nu am știut. Noi ne-am dus dintr-o dorință de eliberare. A venit apoi, ca peste tot, un soi de dezinteres pentru oamenii de cultură, care au fost în toate orașele împinși în față”.
 
În toți anii de după 1989 a jucat implicându-se în tot ce ținea de imaginea instituției în țară și străinătate. A fost răsplătit cu mai multe premii în cadrul festivalurilor la care participa an după an teatrul constănțean, a fost declarat Om al anului de către publicația „Cuget liber”. A primit Premiul de Onoare al Orașului  Denizli - Turcia în 2002 după ce primise premiul festivalului de teatru care se desfășurase în această localitate în anii 1996 și 1997, culminând cu Trofeul Festivalului de la Alacati - Turcia pentru spectacolul „Paparudele" în 2006.
 

Cu un acut simț civic și profesional, Liviu Manolache se adresează celor care trebuie să-l asculte cu un „Memoriu pentru un spaţiu cultural  în Constanţa”. Este pledoaria omului de cultură care privește consternat la „oraşul cu cele mai ponosite aşezăminte de cultură din România şi multe din ele în pragul distrugerii”, în timp ce „toate judeţele şi oraşele mari ale României şi-au redefinit gândul şi spiritul pentru refacerea spaţiului şi a patrimoniului cultural.
 
Dacă Iaşiul, Sibiul, Craiova, ori Clujul s-au grăbit în punerea valorilor culturale în evidenţă naţională pentru a recâştiga identitatea locului, Constanţa, ca mare oraş şi spaţiu de civilizaţie străveche, a rămas ultimul şi, din păcate, este etichetat pe nedrept ca «lipsit de spirit şi cultură»”. El cere autorităților locale  să se implice în redefinirea ca prioritate a conceptului legat de instituţiile de cultură, o refacere temeinică a clădirilor culturale reprezentative ale oraşului şi judeţului  cu referire și la Casa de Cultură Constanţa, care trebuie sprijinită în efortul de a redeveni spaţiu cultural, ca şi la tot ceea ce defineşte istoric şi unic acest loc din ţară.
 
Considerând că este momentul să treacă la fapte, el a înmânat un „Memoriu pentru un spaţiu cultural Constanţa”, edililor din fostul mandat.

Plecând de la „oraşul cu cele mai ponosite aşezăminte de cultură din România şi multe din ele în pragul distrugerii”, consacratul actor mărturiseşte că a „aşteptat ca mulţi oameni de cultură ai oraşului şi judeţului să spună, să combată, să se implice, dar, din diverse motive, nu au făcut pasul înţelepciunii decât foarte puţini”. 

Asta în timp ce „toate judeţele şi oraşele mari ale României şi-au redefinit gândul şi spiritul pentru refacerea spaţiului şi a patrimoniului cultural. Dacă Iaşiul, Sibiul, Craiova, ori Clujul s-au grăbit în punerea valorilor culturale în evidenţă naţională pentru a recâştiga identitatea locului, Constanţa, ca mare oraş şi spaţiu de civilizaţie străveche, a rămas ultimul şi, din păcate, este etichetat pe nedrept ca «lipsit de spirit şi cultură»”. 
 
Liviu Manolache propune „ca prioritate pe planul culturii, necesitatea reintroducerii în patrimoniul cultural din România a grădinilor de spectacole din Mamaia şi Neptun, ca şi renovarea în totalitate a teatrelor constănţene.
 
Reamenajarea ori, mai bine precizat, renovarea şi modernizarea sălilor de vară Perla din Mamaia ori Neptun, ar putea oferi posibilitatea ca acest spaţiu să devină pentru trei luni capitală culturală a României”. De asemenea „cer, cu respect şi speranţă, redefinirea ca prioritate a conceptului legat de instituţiile de cultură, o refacere temeinică a clădirilor culturale reprezentative ale oraşului şi judeţului - mă gândesc şi la Casa de Cultură Constanţa, care trebuie sprijinită în efortul de a fi spaţiu cultural, ca şi la tot ceea ce defineşte istoric şi unic acest loc din ţară. 

Dacă nu s-a putut avea «Teatrul Naţional Dobrogea», fiind unicul teritoriu românesc care nu a dobândit o astfel de instituţie, măcar să redevenim spaţiu de cultură reală, prin promovarea valorilor locale, programe de turism cultural, prin acapararea de noi resurse umane, valorice şi materiale pentru dezvoltarea Constanţei ca loc de stabilitate, nu de trecere.
 
Ca oameni politici ori ca specialişti în domenii diverse, sunt sigur că puteţi găsi soluţii pentru dezvoltarea culturii locului ca formă de mândrie locală, naţională, dar şi internaţională”. 
Retoric întrebăm: cine îi poate susține acest memoriu și ce sorți de izbândă ar avea?
 

 
 

Sursa foto: Fondul documentar ZIUA de Constanța
Citește și:
Impresii de spectator. Premiera spectacolului Casa Bernardei Alba la Teatrul de Stat Constanța (GALERIE FOTO)
 
Maestrul Liviu Manolache la ceas aniversar. „A călcat cu dreptul pe urmele părinților”
 
Medalia „Jean Ionescu“ şi placheta CJC #RespectTeatru, pentru actorul Liviu Manolache