Istoria Dobrogei George Emil Palade - unul dintre cei mai de seamă români ai secolului XX și Dobrogea

 
Știe oricine că savantul George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași – d. 8 octombrie 2008) a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în anul 1974 al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”. Dar puțini sunt cei care cunosc legăturile acestuia cu Dobrogea.
 

George Emil Palade și Constanța

„ Am fost onorat de decizia Facultăţii de Medicină din Constanţa de a-mi decerna un titlu de Doctor Honoris Causa. Regret numai că nu pot fi prezent de faţă cu această ocazie unică şi memorabilă.
 
Mă leagă de Constanţa numeroase amintiri nostalgice. Am petrecut la Constanţa sau în vecinătatea Constanţei aproape fiecare vacanţă de vară ca student şi elev. Iar cu ajutorul personalului de la Staţiunea de Cercetări Maritime Agigea am colectat materialul necesar lucrării mele de teză care se referea la organizarea nefronului la un mamifer acvatic, delfinul.
 
Doresc  studenţilor, profesorilor şi conducerii Facultăţii de Medicină din Constanţa o activitate rodnică care să ducă la recunoaşterea acesteia  în toată lumea. Aveţi toate mulţumirile mele şi toate urările pentru un viitor strălucit“.

George Emil Palade la Stațiunea maritimă Agigea

„L-am vizitat de trei ori pe savant când era la Universitatea  mare din San Diego. Într-una din întâlniri i-am înmânat  titlul de Doctor Honoris Causa conferit de  Universitatea „Ovidius” şi a fost foarte mişcat de decizia  noastră. Ne-a permis să  vizităm laboratoarele de biologie celulară în care lucra, am văzut microscoapele, am stat îndelung de vorbă. Savantul Palade a rămas  foarte deschis către orice colaborare venită din România.
 
Chiar atunci când l-am vizitat noi erau prezenţi pentru studii şi patru doctoranzi români, trei din Bucureşti şi unul din Cluj. Vorbind despre ţară i-am cerut să-mi amintească lucruri legate de Constanţa. Ne-a povestit cu lux de amănunte despre perioada în care a lucrat la Staţiunea maritimă Agigea, despre aşezarea modestă cu oameni săraci, în contrast cu locul elegant în care se desfăşurau cercetările ştiinţifice.
La Staţiunea maritimă el a studiat mult timp biologia celulară la alge și delfini. Am vorbit despre Emil Racoviţă şi expediţia acestuia cu Belgica, la Polul Nord, despre relaţiile universităţii noastre cu instituţii de învăţământ superior din Brazilia, Venezuela, America. Generos, a invitat întreaga delegaţie de constănţeni la masă la restaurantul universităţii. Avea bune relaţii cu comunitatea românească din San Diego, unii din ei erau constănţeni, printre care şi cântăreţul de operă Iosif Buibaş.”

„Îşi făcuse teza de doctorat la Constanţa, am putea, deci, să spunem că la formarea lui George Emil Palade a contribuit indirect şi centrul de algologie de la Agigea. Aici a strălucit Maria Celan, cunoscută în întreaga lume pentru cercetările sale algologice.

Această româncă, împreună cu înaintaşii săi, au reuşit să creeze un mic centru de cercetări pe malul Mării Negre, la Agigea, care poate fi considerat părintele Institutului de Cercetări Marine. Maria Celan era cunoscută la Academia Franceză, în cercurile înalte ale biologilor de peste hotare. Acest institut a constituit ţinta cercetărilor ştiinţifice ale lui Emil Palade şi ale profesorului său, Francisc Rainer, alături de câţiva colegi din anturajul său.

Aici, la Constanţa, pornind practic de la Agigea, Emil Palade şi-a făcut cercetările în care a studiat rinichiul şi nefronul de la delfin. La Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davilla, din Bucureşti, se găseşte acest rinichi de delfin disecat pentru studiu. Emil Palade era pe atunci cadru didactic în România.

La şcoala de biologie celulară a lui Palade s-au format cercetători din întreaga lume, din care o parte au luat şi ei Premiul Nobel. Am asistat în America la un atelier de lucru în care s-au întâlnit urmaşii lui Palade, cei care au preluat ideile sale ştiinţifice şi care provin din Japonia, SUA, Franţa.

În România, aceste idei se regăsesc în pregătirea unor personalităţi de excepţie, precum Maya şi Nicolae Simionescu, care au devenit discipolii lui Palade, au stat mulţi ani alături de el şi au predat la universităţi din America. Palade s-a purtat ca un adevărat părinte cu aceşti doi cercetători, fiind convins de sentimentele sale naţionale deosebite şi a urmărit evoluţia fiinţei naţionale şi a poporului din care provenea.

Profesorul avea un zâmbet cuceritor, era extrem de civilizat. În primul moment al întâlnirii, a venit să ne întâmpine şi nu a stat la biroul său, ci ne-am aşezat cu toţii pe scaune, ca un mic grup de români, în mijlocul căruia s-a integrat imediat. Profesorul răspândea o aură. Avea un chip luminos, privirea sa era înălţătoare. M-au uimit informaţiile foarte actuale pe care le deţinea despre România, ştia ce se întâmplă în ţară şi o judeca în ansamblu. Ne-a spus să fim încrezători în faţa schimbării regimului, se aştepta, însă, după revoluţie ca materia cenuşie din ţară să fie mai rapid apreciată, la adevărata valoare.

Palade s-a oferit să ne ajute, dorea să facem schimb de profesori şi să trimitem acolo, pentru perioade mai lungi, tineri care să deprindă metodele de laborator, tehnologia, etica cercetării şi modul în care să lucreze cu aparatura sofisticată. Cu o bunătate ieşită din comun, Palade a invitat la San Diego profesori de la „Ovidius”. Din nefericire, în acea perioadă, Facultatea de Medicină avea multe probleme cu propria acreditare şi cu laboratoarele sale”.

La pescuit de delfini

„Am participat cu George Palade la pescuitul delfinilor...A fost și profesorul Rainer cu noi. Parcă-l văd cum ședea așezat lângă catarg. Marea era liniștită și profesorul nostru, mare iubitor de cultură, recita plin de avânt din „Odiseea”. Cred că Palade a învățat extrem de mult de la Rainer. Atunci, pe mare, eu eram pe postul de vânător”.

„Am plecat cu el pe Marea Neagră, la cea de a doua vânătoare de delfini și apoi am petrecut lângă el luni întregi, ajutându-l la munca extrem de dificilă, de migăloasă la microscop, de realizare a tezei sale excepționale care trata despre tubul urinifer al delfinului. Foarte bun prieten cu Emil Palade a fost, alături de mine, Juvara. Juvara și Palade erau, practic, nedespărțiți. „Frații siamezi”, așa le spuneam. Ne-am simțit foarte bine împreună.
La Ecrene Palade se simțea minunat și-mi amintesc că, deseori, îi plăcea să scandeze rânduri întregi din „Memorialele” lui Pârvan, care se refereau la lumea antică. Era, de altminteri, foarte simplu atunci să-ți închipui, să zicem, că Balcicul era Dionisopolisul de pe vremuri. Fiindcă plaja era parcă de veacuri, fiindcă pădurea de aproape părea și ea de la începutul lumii, ca și toată frumusețea din jurul nostru. Aveam senzația, foarte vie, că putem să trăim în urmă cu 2 000 de ani. O, Doamne, ce seri am petrecut acolo, mai ales când era lună plină...”^[2]

„Teza sa de doctorat, elaborată sub conducerea lui Francisc I. Rainer și susținută în 1940, a fost o „lucrare inaugurală" neobișnuită pentru o facultate de medicină umană, deoarece se ocupa de structura tubului urinifer la... delfin. Și mai puțin obișnuită era însă temeinicia tratării subiectului: minuțioase observații microscopice erau completate cu investigații histochimice aprofundate, totul servind argumentația fiziologică și fiind raportat la anatomia și fiziologia rinichiului uman. Dar trebuie să mărturisesc că teza lui Palade m-a impresionat și prin succinta relatare despre vânătorile de delfini organizate în largul Mangaliei sau al localității Tauc-Liman din Turcia. Astfel, tânărul savant mi se înfățișa pe atunci aproape ca un romantic vânător de balene din mările sudului...”^[3]

„Eu am  perseverat în a studia rinichiul de delfin. Am făcut un protocol de lucru cu profesorul Rainer şi am trecut la acţiune. „Acţiunea” a început cu o vânătoare de delfini pe Marea Neagră. Am plecat la Constanţa după ce profesorul, prin relaţiile lui, a obţinut ajutorul Staţiunii de cercetări marine de la Agigea, condusă pe atunci de Popovici, un zoolog care mai târziu a emigrat în America de Sud. Expediţia noastră îl avea în frunte pe însuşi profesorul Rainer şi din ea mai făcea parte şi colegul şi prietenul meu apropiat Cuti Juvara - distinsul chirurg de mai târziu./…/Prelucrarea materialelor a durat, după aprecierile prietenilor şi mai ales ale familiei mele un timp imens/…/Toată munca asta a durat mai bine de doi ani.”[4]

Staţiunea maritimă de la Agigea

Repere biografice

La primirea Premiului Nobel, savantul român își prezintă în alocuțiune date biografice: „M-am născut în noiembrie, 1912, în Iaşi, vechea capitală a Moldovei, o provincie din estul României. Acolo mi-am început educaţia, iar examenul de Bacalaureat l-am luat la Liceul „Al. Haşdeu”, din Buzău. Tatăl meu, Emil Palade, a fost profesor de filosofie, iar mama,  Constanţa Cantemir-Palade, a fost institutoare.
 
Mediul familial din care provin explică respectul meu pentru carte şi educaţie, pe care l-am dobândit de copil. Tata spera să îl urmez şi să studiez filosofia la facultate, dar eu am preferat să tratez lucruri tangibile şi, influenţat de rude apropiate vârstei mele, am optat pentru Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti în 1930.
 
În primii ani ai studenţiei am devenit foarte interesat de ştiinţele biomedicale de bază, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi André Boivin, profesori de Anatomie, respectiv, Biochimie. Drept urmare, am început să lucrez în laboratorul de anatomie încă de pe vremea când eram student. Am făcut, fără îndoială, şi şase ani de pregătire în spital, în special în medicină internă, dar teza de doctorat a avut ca temă anatomia microscopică pe un subiect mai neobişnuit pentru un medic: nefronul delfinului. A fost o încercare de a înţelege structura acestuia în ceea ce priveşte adaptarea funcţională a mamiferului la viaţa marină.
 
Am absolvit în 1940 şi, după o scurtă perioadă în care am fost asistent în medicină internă, m-am întors către anatomie, întrucât discrepanţa dintre cunoştinţele deţinute şi aşteptate de la medicii acelor vremuri m-au făcut să mă simt oarecum neliniştit, stânjenit.
 
În timpul celui de-al doilea război mondial, am făcut parte din corpul medical al Armatei Române şi după război, încurajat de succesorul lui Rainer, Grigore Popa, am plecat în 1946 în Statele Unite, pentru a-mi continua studiile. Câteva luni am lucrat în Laboratorul de Biologie al lui Robert Chambers, de la Universitatea din New York şi în timpul şederii mele acolo, l-am întâlnit pe Albert Claude, care venise să ţină un seminar despre microscopia electronică.
 
Am fost fascinat de perspectivele pe care descoperirile sale le deschideau  şi extrem de fericit când, după o scurtă discuţie purtată la sfârşitul unui seminar, acesta mi-a cerut să lucrez alături de el la Institutul de Cercetări Medicale Rockefeller, în toamna acelui an. Această perspectivă a fost foarte potrivită.
 
Încă din liceu m-a pasionat istoria, în special istoria României, un subiect despre care am citit foarte mult. Limba latină asociată acestui interes m-a ajutat mult atunci când a trebuit să generez câţiva termeni şi nume pentru biologia celulară”.
 
În 1953, Palade a reușit să pună în evidență niște particule, numite mai târziu ribozomi, la nivelul cărora se realizează biosinteza de proteine. În onoarea celui care i-a descoperit, ribozomii au fost numiți „granulele lui Palade". În 1954, omul de știință român a avut o altă realizare importantă: împreună cu un alt cercetător de la Rockefeller, Keith Porter, a descris reticulul endoplasmatic, explicând funcțiile acestuia. Doi ani mai târziu, Palade a devenit profesor de biologie celulară la Universitatea Rockefeller, iar în 1961, șeful departamentului de biologie celulară al reputatului institut de cercetare. În 1973 a plecat de la Institutul Rockefeller la o altă instituție de prestigiu în domeniul cercetării: Yale.
 
În 1974, George Emil Palade, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve au primit premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie, ca o recunoaștere a „descoperirilor privind organizarea structurală și funcțională a celulei". Cei trei laureați au revoluționat biologia celulară prin cercetările din acest domeniu.
 
George Emil Palade a fost de mai multe ori în România, a conferențiat la universitățile din Iași și București și a fost primit cu onoruri de soții Ceaușescu în speranța că-l vor determina să revină în țară.
 

O iubire purtătoare de noroc