Istoria Dobrogei Kemal Karpat - Un locaş sfânt, Dobrogea mea

 
Kemal Karpat, dobrogeanul care a reușit o strălucită carieră de profesor și cercetător la mari universităţi din S.U.A., Turcia şi Franţa, devenind una dintre cele mai strălucite autorităţi în istoria Orientului, consultant a doi președinți ai SUA: Jimmy Carter și Ronald Reagan. O copleșitoare personalitate a culturii lumii. Doctor Honoris Causa al Universității Ovidius și apoi al Universității Babeș Bolyai din Cluj. Prezent cu varii ocazii la Constanța, la Cluj, Medgidia, unde a fost distins cu titlul cetățean de onoare al orașului, Kemal Karpat s-a născut la 15 februarie 1925 și a murit la 20 februarie 2019.
 

„Pentru mine, Dobrogea înseamnă acasă“

„M-am născut într-un sătuc de lângă Babadag, Armutlia sau Armutlu se cheamă. Dacă închid ochii, îl văd aievea.“[1]

„Era în 1958 şi am mers în sat să caut moara, grădina părintească. Nu mai rămăsese nimic. Regimul comunist, care introdusese colhozul şi colectivizarea, distrusese tot. Am vrut să mai găsesc un pic din fericire, din trecut, dar n-am găsit decât distrugere şi moarte.
Oamenii cu care crescusem fuseseră prigoniţi, bătuţi, prăpădiţi. Ai mei, fratele, mama, trei surori cu familiile lor, toţi au rămas în România. Eu am plecat singur, la 18-19 ani, cu un geamantan. Restul familiei a venit în Turcia în 1967. Este o trăsătură personală a mea, mă ataşez de locurile unde am făcut sau am trăit ceva. Ataşamentul faţă de Dobrogea este puternic. Aş fi vrut să am casa mea la Babadag, unde să stau o lună, două pe an…“, regretă profesorul.

 „Mi-am luat numele după Munții Carpați. Deși să vă spun drept, până atunci nu văzusem Carpații, am creat Carpații în mine. Am creat Carpații mei. Și am devenit un fel de munte”.[2]

Un model demn de urmat şi pentru seminariile din Turcia

Seminarul musulman (medrese) din  Dobrogea are o istorie  deosebită. Mai întâi a funcţionat la Babadag, ca instituţie şcolară a comunităţii musulmane, înfiinţată în anul 1610. Generalul Gazi Ali Pasa, comandant al corpului de armată, a donat, pentru întreţinerea lui, moşia sa din satul Zebil, de circa 10 000 de hectare.
 
În 1837, cu sprijinul sultanului Mahmut al II-lea, s-a construit o nouă clădire pentru seminarul ce va funcţiona până în 1901, cu o întrerupere între anii 1877-1889.
Primele modificări aduse în structura instituţională au fost făcute în 1889, când Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin ministrul Petre Poni, şi prin strădania revizorului şcolar al Dobrogei, Ion Bănescu, în baza articolului 21 al Legii de organizare a Dobrogei, din 9 martie 1880, au redeschis Seminarul ca instituţie a statului român, pentru „a forma capii moscheilor” şi a se preda tineretului „principiile religiunii musulmane”.
 
În 1895, ministrul Tache Ionescu a înfiinţat catedra de limba română, titularul acesteia fiind desemnat  dascălul Alexandru Alecu care cunoştea bine limba şi cultura turcă, numit director administrativ în 1902. Director de studii clericale a fost o perioadă Ali Hagi Mustafa.
La începutul secolului, ministrul Spiru Haret avea să-l trimită pe directorul şcolii, Alexandru Alecu, în două rânduri la Constantinopol pentru a studia la faţa locului organizarea Seminariilor  musulmane din Turcia[3]. 
 
Noul regulament va fi făcut pe baza legii organice a Dobrogei, la alcătuirea lui avându-se în vedere armonizarea intereselor de stat ale ţării. Regulamentul a fost realizat de către directorul Al. Alecu, din însărcinarea ministrului Spiru Haret, și cuprinde 36 de articole în care sunt dispoziții referitoare la condițiile de admitere în seminar, structura anului școlar, examenele de absolvire, încadrarea în rândul clerului și în învățământ a absolvenților, programele disciplinelor studiate (în română și arabă) de-a lungul celor opt ani de studiu, uniforma elevilor, administrația școlară, angajarea profesorilor.
 
Unii dinte absolvenții seminarului musulman, care și-au definitivat studiile în Istanbul, au devenit muftii, președinți de tribunale mahomedane, confesori în armată, profesori ai seminarului.
 
Programa şcolară a Seminarului, care din 1901 s-a mutat în Medgidia, cuprindea limbile turcă, persană şi arabă, interpretarea Coranului, legislaţia musulmană, istoria religiei musulmane, limba română ca şi parcurgerea în limba română a unor discipline cum ar fi: cultura pomilor şi a zarzavaturilor, agricultura, medicina populară, higiena, drept administrativ şi constituţional, pedagogia, caligrafia, gimnastica, istoria, geografia, matematica, muzica vocală şi religioasă.
 
Prestigiul acestei instituţii de învăţământ a depăşit hotarele ţării, programa Seminarului fiind solicitată de către Seminarul musulman din Constantinopol, iar direcţia ziarului „Aksam” (Seara) îl considera, în 1914, un model demn de urmat şi pentru seminariile din Turcia.
 
Din 17 august 1904, noul regulament al Seminarului musulman stabilea durata studiilor la 8 ani, cu examen de absolvire, pentru a obţine diploma de capacitate, în fața unei comisii speciale. În 1907, Seminarul a primit şi un internat, astfel că pe lângă elevii externi erau şi 70 de elevi interni, veniţi din toate colţurile Dobrogei. Din personalul Seminarului făceau parte pedagogi, secretari, personal de aprovizionare şi întreţinere, bucătari, paznici.
 
În 1914 Seminarul avea 11 cadre didactice din care 6 profesori musulmani şi 5 profesori romani.
 
În 1911 se constituise  „Asociaţia absolvenţilor Seminarului” al cărui scop de bază a fost „ridicarea nivelului moral, infiltrarea şi cimentarea sentimentului patriotic al populaţiei musulmane din Dobrogea”, ca şi „lupta contra fanatismului şi analfabetismului”.
După reforma comunistă a învăţământului din 1948, Seminarul musulman a fost marginalizat, şi după o funcţionare intermitentă, şi-a închis definitiv porţile în 1965.
 
Unii absolvenţi şi-au continuat studiile, au ajuns medici, economişti, ingineri, literaţi, publicişti, cadre didactice. Printre absolvenţii şi profesorii Seminarului se află, între alţii, poetul, publicistul şi profesorul Mehmed Niyazi, inginerul, diplomat în construcţii, prolificul poet şi scriitor, autor de dicţionare şi manuale şcolare, folcloristul şi imamul Ismail Ziyaeddin, doctorul Ibrahim Themo, poetul si publicistul Iusuf Isa Halim, liderul spiritual al comunităţii tătare din perioada 1935 – 1948, Negip Hagi Fazal, ctitorul Uniunii Culturale Tătare din Azaplar (1933), autor al unor poezii şi piese de teatru, erou-martir, victimă a represiunilor staliniste pentru convingerile sale, muftiul Osman Negeat, şi mulţi, mulţi alţii.[4]
Kemal Karpat își aducea aminte în romanul autobiografic:

„În 1935 am început Seminarul Teologic din Medgidia. Partea cea mai frumoasă a seminarului era biblioteca. În cadrul bibliotecii erau aproximativ o mie de volume, iar eu am avut șansa să citesc aceste cărți.
 
La Seminarul Musulman, în fiecare an se organizau serbări. Se jucau piese de teatru, se cânta, se spuneau poezii. Eu am jucat un rol important în organizarea acestora. După un timp, împreună cu câţiva prieteni, am stat şi ne-am gândit: «Noi facem toate acestea, dar oare nu putem să transformăm aceste piese, cântece, în ceva mai practic?». În Medgidia exista o şcoală turcă. Era o clădire în stare proastă, cu geamurile sparte.
 
Am vorbit cu colegii şi am stabilit să punem în scenă o piesă de teatru la care intrarea să fie contra cost, iar banii obţinuţi să îi folosim pentru repararea şcolii turce. Aşa am pus în scenă două piese“, notează profesorul în biografia sa. „Vorbeam perfect, fără accent, româna. Eram la curent cu tot ce se petrecea, eram foarte iniţiat în literatura română. Citisem toate operele literare principale din România – nuvele, schiţe, romane. Sadoveanu, Rebreanu, Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Topîrceanu.
 
Pe de altă parte, societatea românească de atunci şi chiar de azi făcea deosebiri etnice… Fiecare era turc, rus, bulgar, grec. Aşa era şi pe timpul otomanilor, greutatea era pe originea etnică. Eu mă consider un individ, în primul rând. Sunt un om, înainte de toate. Alte denumiri sunt de o valoare secundară. Acesta nu este un mod de gândire în România sau Turcia, unde încă omul aparţine unei comunităţi sau unei religii. Ceea ce facem, facem ca indivizi“.

 

„Am trăit satisfacţia curiozităţii”

„Nu m-am gândit niciodată că voi pleca din Dobrogea și România. Nici acum nu-mi pot explica de ce am plecat. Poate dorința de a învăța ceva m-a adus în Turcia. Poate dorința de a-mi demonstra că pot să stau singur pe picioare fără ajutorul familiei... La început mă gândeam că mă voi întoarce într-un an sau doi în România însă am putut face acest lucru abia în 1958, ca și profesor, la 16 ani după plecare. Primii ani în Turcia au fost foarte grei. Munceam zi și noapte pentru a putea înțelege cursurile. În România aveam totul, familia, prietenii, însă în Turcia nu aveam nimic, eram singur. Pentru a trăi și a reuși trebuia să muncesc zi și noapte”.[5]

„Eu am fost întâi cunoscut în America. În prima mea carte, „Istoria democraţiei în Turcia“, descriam societatea turcă, și cartea avea să devină o lucrare de căpătâi pentru lumea musulmană. Erau 600 de pagini de analiză amănunţită, iar cartea a reușit să schimbe concepţiile Occidentului despre misterele Orientului.

 S-a spus că este prima carte care descifrează enigma politicii interne turceşti. Că aşa era socotită – o enigmă. Acea bombă m-a lansat. Am fost pus pe lista neagră. Din fericire, eram deja profesor universitar în America, aveam o poziţie solidă, nu mă puteau atinge decât când eram în Turcia.”
 

„Erau acolo 14 specialişti, pe care îi cunoşteam. Carter, cel mai puternic preşedinte al lumii, preşedintele Americii, a intrat în cameră şi ne-a spus următoarele: «Noi nu ştim ce se întâmplă în lumea islamică şi în mod special în Iran. Nu prea putem înţelege. Dar noi vrem să întâmpinăm aceste schimbări cu stăpânire de sine. Nu vrem să ne certăm cu lumea islamică, nu avem astfel de intenţii, vrem doar să înţelegem, de aceea v-am invitat.»

„În viaţa mea am avut o mare idee: să înfăptuiesc ideile.  Am trăit satisfacţia curiozităţii. Să vezi locuri noi, să cunoşti oameni care vorbesc o altă limbă, să afli o altă cultură. Să-ţi dai seama că, deşi avem diferenţe de culoare, identitate, etnie, religie, suntem, de fapt, la bază, la fel! Chiar dacă venim din China, Mongolia, România sau Franţa. Este important să împărtăşeşti umanitatea, omenia, oriunde ai fi, orice limbă ai vorbi. Eu, unul, nu mă simt străin nicăieri.“

„Am fost decorat pentru «servicii aduse în cunoaşterea istoriei României»“.

„Eu le-am spus românilor: «Statul otoman nu a alipit niciodată Ţara Românească şi Moldova. În Balcani, Dobrogea a fost teritoriu otoman. În Moldova şi Ţara Românească, chiar dacă existau funcţionari otomani sau paşă, conduceau domnitorii aleşi de către boierii locali. (...) De aceea le-am spus că românii trebuie să îşi cunoască mai bine istoria. S-au publicat articole pe acest subiect, iar românii au fost foarte mulţumiţi. Au declarat că «am aflat din gura unui turc adevărata istorie a României» şi m-au decorat. Am fost decorat de două ori pentru «servicii aduse în cunoaşterea istoriei României»“.

• „Idei politice şi sociale în Orientul Mijlociu contemporan”, New York 1968, reeditată în 1971, ediţie revizuită şi lărgită în 1982; Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, 1969;
• „Schimbări sociale şi politice în Turcia”, 1973; „Cercetări asupra bazei sociale a naţionalismului în Statul Otoman”, 1973;
• „Statul Otoman şi locul său în istoria universală”, 1974; „Migraţia rurală şi urbanizarea”, 1976;
• „Populaţia otomană, 1830-1914, caracteristici demografice şi sociale”, 1985;
• „Enciclopedia islamică, 1990-1996”, (prof. Kemal Karpat fiind autorul secţiunii rezervate Balcanilor, României şi fenomenului migraţiei);
• „Politica externă a Turciei. Descoperiri recente”, 1996 etc.

„Vorbesc româneşte, vorbesc româna pe care am învăţat-o acum 70-80 de ani, când probabil se vorbea mai altfel, dar m-am silit să păstrez limba aceasta, deşi am avut ocazii rare. Este o limbă frumoasă şi mi-e drag să o vorbesc. Mi-am luat cunoştinţele de bază în România, în primul rând în satul meu natal./.../
 
Am creat Carpaţii mei. Am păstrat limba română oriunde m-am dus. Dobrogea este un locaş sfânt. În camera mea de lucru atârnă pe perete harta Dobrogei. Zilnic revăd astfel locurile natale dragi mie“,  declara el pentru ziarul „Adevărul“.        

Galerie foto: