Istoria Dobrogei Pericle Martinescu - cronicarul timpului său

 
S-a născut la Viişoara de lângă Cobadin, sat de români aşezaţi, o comunitate unită, mândră, predominant mocănească, amprentând prin hărnicie civilizaţia locală. Pericle Martinescu are o operă demnă de a fi cercetată şi păstrată în panteonul cărţii româneşti şi nu numai.
 
Coleg de amfiteatru şi de dezbateri cu Cioran şi Nae Ionescu, autor al unor însemnate volume de proză, poezie, publicistică, Pericle Martinescu a trăit mult şi demn, iar această longevitate i-a favorizat creaţia, impulsionându-l în anii de după 90 să publice des, să-şi finalizeze Jurnalul, amintirile vieţii, să-şi reediteze primele opere, cel mai circulat fiind romanul „Adolescenţii din Braşov”, un best seller al perioadei interbelice.
 
 A avut luciditatea să escaladeze timpul şi timpurile fără poticneli. Pericle Martinescu s-a simţit mereu implicat în viaţa Cetăţii ca atunci când scria poezie de avangardă şi lansa eseuri filosofice incendiare printre studenţii universităţii bucureştene.
 
S-a născut la 11 februarie 1911 în satul Viişoara, judeţul Constanţa. Părinţii, ţărani originari din comuna Vişani (Râmnicul-Sărat), au venit în Dobrogea în 1896, fiind împroprietăriţi de stat.  

„După cum atestă mitrica bisericii din satul natal, Viişoara de Cobadin - am primit botezul vieţii în ziua de 11 februarie a anului 1911. Am văzut, deci, lumina zilei în cea mai friguroasă lună a iernii, când oamenii se închid în mica lor cochilie ermetică, fără expansivităţi exterioare - o lună a lucidităţii severe, a meditaţiilor grave şi a confruntărilor, la rece...Peisajul natal şi clima lui specifică mi-au determinat temperamentul şi caracterul, pe care le-am asemuit întotdeauna cu cele ale pământului acesta modest, original şi ciudat, aproape bizar.
 
Dobrogea nici nu te cheamă, nici nu te respinge. Te lasă s-o descoperi singur. Dar, după ce i-ai prins gustul, te acaparează cu o forţă tainică şi insinuantă, stârnindu-ţi curiozitatea şi interesul ca o corabie încărcată cu legende, eşuată la un ţărm auster şi fabulos. Ea e teritoriul gândirii sobre şi condensate (Gânditorul de la Hamangia nu e doar o metaforă a dicţionarului de arheologie) născută din încleştări şi frenezii ce se consumă în imploziile petrecute în galaxiile sale subterane, pe care nu le vede nimeni, dar le simte oricine...”

„M-am înscris, dus de mână de învăţătorul Vişoianu, în toamna lui 1924, la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, unde am dat examen de admitere şi am reuşit cam al 40-lea, din peste o sută de candidaţi admişi. A fost întâiul meu mare succes în viaţă...Nu numai ambianţa colegilor era frumoasă la Constanţa. Am avut acolo şi excelenţi profesori, cărora le păstrez - ca orice om care a fost cândva elev - neşterse amintiri şi minunate imagini în amintirile mele. Constanţa nu era un oraş oarecare.
 
Mi-a rămas cea mai dragă pentru frumuseţile ei naturale ca şi pentru varietatea aspectelor şi activităţilor sale cotidiene. Mai târziu aveam să consemnez toate acestea într-un reportaj literar intitulat „Constanţa - cetate de vis şi cochetărie”, publicat în „Vremea” din 11 septembrie 1936.”

„Prima mea carte, scrisă în 1933, ca student, a fost romanul „Adolescenţii de la Braşov”. În perspectiva timpului, cartea ar putea să pară astăzi ca o poveste despre nişte „tineri furioşi” din România, de la începutul anilor ’30. M-am hotărât pentru Filosofie, alegând ca disciplină principală de studiu Estetica filosofică. În aceeaşi toamnă, am obţinut, prin concurs, avându-l ca examinator pe Tudor Vianu, o bursă.
 
Am publicat poezii în „Vremea”, „Floarea de foc”, „Discobolul”, „România literară”. La „Vremea” am avut prilejul să-l cunosc şi, uneori, să mă împrietenesc cu numeroşi scriitori de notorietate ai timpului ca Felix Aderca, Mircea Eliade, Pompiliu Constantinescu, I. Arestin, Emil Cioran, Petru Comarnescu.”^[1]

„Licenţa mi-am luat-o în 1936. Ar fi trebuit să intru în învăţământ, dar nu mi-am descoperit nici vocaţia, nici aptitudini de profesor. Gazetăria e agitaţie şi informaţie imediată în opera de creaţie. Lucruri cu totul diferite. Gazetarul e absorbit de cotidian şi efemer. Scriitorul are o perspectivă mai întinsă asupra evenimentelor. Eu mă temeam că am să devin sclavul gazetăriei şi nu voiam să duc la ratare scriitorul care doream să fiu. De aceea am evitat-o”.

În 1941 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Între 1942-1944 face parte din conducerea publicaţiei „Dacia rediviva".
 
În vara anului 1944, la Câmpulung-Muscel scoate revista de divertisment literar „1944". Împreună cu Vlaicu Bârna, C. N. Negoiţă şi Rainer Biemel realizează cotidianul „Câmpia Libertăţii" (din care au apărut numai patru numere).
 
Dar, activitatea sa publicistică rămâne secundară faţă de cele două lucrări: romanul „Adolescenţii de la Braşov" consemnat şi de George Călinescu în monumentala „Istorie a literaturii române", roman scris „în cerdacul casei părinteşti, în sat dobrogean, la Viişoara", şi volumul „Sunt frate cu un fir de iarbă", o carte de meditaţie ce aminteşte de poemele lui Rabindranath Tagore.
 
După 1944 a colaborat la „Lumea" (direcţia G. Călinescu), „Flacăra", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Tribuna", „Steaua", „Secolul 20". Din 1949 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A făcut parte din diferite delegaţii ale scriitorilor români în Jugoslavia, Bulgaria, Rusia, Suedia şi Norvegia.
 
Aproape zece ani a fost secretar de presă la Direcţia Presei, iar pentru puţin timp a ocupat postul de secretar de redacţie la revista „Călăuza bibliotecarului".
Ulterior se consacră activităţii de traducător şi stilizator. Datorită lui cunoaştem producţiile literare ale scriitorilor Erskine Caldwell, Paul Feval, Nikos Kazantzakis. Artur Lundkvist, Kawabata Yasunari.
 

Dobrogea noastră - mereu altfel

„Dintre toate provinciile româneşti Dobrogea a fost cea mai terorizată din punct de vedere cultural. Toată mişcarea culturală de aici s-a redus întotdeauna la o formă sporadică şi nesemnificativă de manifestare literară antrenată şi de entuziasmul juvenil al câtorva elevi sau studenţi, rareori o colaborare cu condeiele gazetăreşti locale, atât de izolată însă de nervul adevăratei culturi româneşti şi atât de depărtată de adevăratele esenţe ale sufletului şi peisajului specific dobrogean încât aproape nici nu mai contează.
 
De la revista „Ovidiu”, scoasă de o generaţie de intelectuali cu entuziasm şi dragoste pentru Dobrogea, redactată de profesorul Vulcan, prin preajma anului 1900, şi până la revista „Analele Dobrogei” a emeritului profesor C. Brătescu, Dobrogea n-a cunoscut decât o serie de fiţuici, câteva foi puse mai mult în serviciul intereselor personale ale celor ce le redactau şi câteva încercări mai serioase de promovare a unei literaturi dobrogene - acestea însă prin simplul fapt că erau „mai serioase”, trebuind să dispară imediat ce se năşteau.
 
Dacă Dobrogea a dat vreodată oameni de talent în literatură, printr-o întâmplare inexplicabilă, ei au părăsit întotdeauna Dobrogea dezinteresându-se complet de soarta unei culturi dobrogene, ba ignorând, uneori, chiar şi faptul că s-au născut şi sunt fiii acestei provincii.
 
Şi dacă Dobrogea există, de bine de rău, în literatura românească, în felul în care există, faptul se datoreşte numai celor care, străini de ea, vizitând-o, au rămas surprinşi de câtă bogăţie de material epic, poetic şi plastic conţine ea. Scriitorii, poeţii şi pictorii care au vorbit de Dobrogea în opera lor sunt, aproape în unanimitatea lor, străini de pământul şi sufletul acestei provincii fabuloase. Şi de aceea ei, neînţelegând-o perfect, necunoscând-o decât fragmentar, superficial şi întâmplător, în mod fatal au falsificat Dobrogea, creând despre ea o imagine convenţională.
 
Un dobrogean veritabil nu se regăseşte în niciun tablou, în nicio poezie, în nicio pagină de proză scrisă de aceia care au trecut prin Dobrogea - şi nu se regăseşte nici pe el, nici mediul, nici împrejurările ciudate şi originale sub semnul cărora se desfăşoară viaţa lui. Deoarece, încă odată, toţi cei care au trecut prin Dobrogea nu au luat din ea decât convenţionalul, autenticul rămânând străin ochiului şi sufletului său. Iar dintre dobrogeni, foarte puţini s-au găsit până acum care să integreze această provincie culturii româneşti.
 
Poate singur Ioan N. Roman a făcut pentru Dobrogea ceea ce nici poeţii, nici pictorii, nici politicienii de astăzi nu isbutesc să facă la un loc. Dobrogea nu are nevoie de prea mulţi admiratori, ea are nevoie de câţiva oameni cu stare, care să o înţeleagă şi iubească cu adevărat.
 
Poate că generaţiile viitoare şi poate chiar tineretul dobrogean de astăzi să simtă această imensă lacună a provinciei lor şi să caute a o înlătura imediat. E păcat şi e inadmisibil ca o provincie cu o bogăţie folcloristică atât de mare, cu trăsături pitoreşti atât de singulare, cu un conţinut sufletesc atât de original şi virgin, să rămână anonimă într-o cultură românească viitoare. În Dobrogea, fiecare pas îţi prezintă ceva nou, fiecare cărare îţi spune o poveste, fiecare movilă închide în ea o legendă de aur; chiar şi fiecare copac are parcă ceva de spus în singurătatea câmpului şi sub soarele arzător al Dobrogei.
 
E adevărat că dobrogenii sunt prea obişnuiţi cu toate miturile şi miracolele pământului lor, dar nu trebuie să se depărteze de ele. Cred că cel mai frumos compartiment al culturii noastre de mâine l-ar putea constitui elementul dobrogean autentic dezvoltat în lirică, în epică şi în plastică, însă cu o înţelegere desăvârşită, ca o mărturie veritabilă a etnicului dobrogean. Dobrogea, bătrâna şi bizara noastră provincie, n-a avut până acum nici un fiu care să-i facă portretul sau să vorbească despre ea cu dragoste filială. Nu trebuie să uităm lucrul acesta, nu trebuie să ne depărtăm de Dobrogea!”^[2]

„Dobrogea te lasă s-o descoperi singur”

„N-aş putea să spun dacă satul copilăriei mele arată trist sau alt fel, deoarece în amintirea mea el apare ca într-un tablou idilic a cărui policromie nostalgică se potenţează pe măsură ce anii se scurg. Pot spune însă că, în comparaţie cu alte sate, într-adevăr triste din Dobrogea de altă dată, unde diverse reminiscenţe orientale îşi menţineau amprenta lor vizibilă, Viişoara se înfăţişa ca o aşezare profund românească, deoarece populaţia ei era formată din oameni proveniţi din toate regiunile ţării (Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia sau Moldova, câţiva din Bucovina).
 
Fiind un sat relativ "nou", cum se zicea - în orice caz, construit pe vatră proprie, netributară altor moşteniri, vechiul cătun turcesc rămăsese în afara perimetrului său. Era format după un plan de sistematizare bine chibzuit: uliţe drepte și paralele simetric întretăiate, curţi parcelate egal și uniform, frumos îngrădite, case aspectuoase (nu exista niciun bordei) și acest aspect nu l-am mai găsit în niciun alt sat dobrogean din acea vreme. Era un sat de plugari harnici și gospodari, robi ai unui pământ arid și ai arşitelor.
 
Numele îi venea de la viişoarele pe care locuitorii le plantaseră pe un "ceair" de la marginea comunei. Desigur, o întâlnire mai profundă cu satul Viişoara de azi nu numai că m-ar emoţiona, dar mi-ar răsturna complet imaginea pe care o păstrez despre satul meu natal. O asemenea întâlnire mi-ar tulbura de asemeni, întreaga viziune asupra universului copilăriei, prin contactul cu schimbările mari intervenite de-a lungul anilor. Nu aş mai regăsi nimic sau aproape nimic din ceea ce ştiam.
 
Când trec prin Viişoara - și o fac mai în fiecare vară - ţin să mă opresc și la cimitir pentru a mă reculege câteva clipe în faţa crucii unde se află osemintele părinţilor mei. Este locul care mă leagă cel mai strâns de acest pământ. Schimbările pot să le admir în toate celelalte părţi ale ţării.»[3]

Constanţa celui de-al Doilea Război Mondial

„12 iulie 1941. M-am apropiat de Constanţa cu o emoţie nemaiîntâlnită: voi descinde într-un oraş distrus, ori tot în vesela, cocheta urbe de pe malul mării, pe care o cunosc ca în palmă. Primele semne ale Războiului le-am văzut la intrarea în gara Palas. Mai întâi, un balcon mare, alb, ridicat în văzduh, în dreptul comunei Brătianu.
 
Patrulează, probabil, scrutează zările, spre mare, să dea de veste dacă observă vreo navă sau vreun avion venind de la răsărit. În gara Palas, câteva vagoane cisternă - vreo 40 - erau distruse de bombe. Unele răsturnate pe linii, cu roţile în sus, altele turtite, cele mai multe ciuruite ca nişte site, cu cazanele plesnite, ca şi cum ar fi făcute cu piele de burduf, nu din fier. Toate zac în băltoace negre de păcură sau de petrol.
 
La intrarea în Constanţa, m-am uitat mai întâi spre centru: turnul Primăriei e în picioare, intact, minaretul geamiei de asemenea, Tribunalul, Curtea de Apel, Prefectura sunt neatinse. La fel şi celelalte clădiri din faţa gării: hotelul Regal, Poşta, casele de pe strada Carol. Oraşul are totuşi un aspect trist (în luna iulie, când era numai veselie şi tinereţe, în toiul sezonului).
 
 Pe stradă nu se văd decât bărbaţi, nicio femeie, câteva maşini, în genere nemţeşti, din când în când câte o trăsură trecând în sus sau în jos. Lungul şir de birje ce te întâmpinau totdeauna la coborârea scărilor din strada Scarlat Varnav, nu mai există. Parcă n-au fost niciodată. Atmosferă de restrişte, cu un cer sumbru, acoperit de nori şi am impresia că e o zi de octombrie, când oraşul se pregăteşte de hibernare, după exuberanţa şi frenezia unui sezon acum mort de-a binelea.
 
Primele două ceasuri am colindat partea de jos a oraşului, unde bombardamentele au lăsat urme adânci. Străzile sunt absolut pustii, casele părăsite, ici-colo grămezi de moloz, multe clădiri distruse. Ferestrele sunt toate, fără nicio excepţie, sparte, ca şi cum cineva ar fi trecut într-o noapte pe-aici şi a spart cu ciomagul fiecare geam.
 
Trotuarele sunt pline de ţăndări de sticlă, care scrâşnesc strident sub tălpi, iar uşile şi ferestrele sunt închise cu scânduri sau cu rogojini bătute în cuie, ca să nu se vadă ce este înăuntru. Vitrinele mari, ale cafenelelor în special, au rămas descoperite, astfel că din stradă vezi tot ce-i înăuntru: mesele de biliard abandonate cu postavul verde înălbit de praf.
 
Am impresia că mă plimb într-un oraş unde sunt singurul om venit să vadă ce este. Şi de fapt, prin cartierul de deasupra plajei Duduia, sunt chiar singurul trecător aventurat pe acolo. Numai pe strada Carol mai e puţină circulaţie, dar când văd o femeie, prezenţa ei mi se pare anormală în acest oraş. Restaurantele sunt închise, în afară de două-trei, şi acestea cam goale. [...] Câinii umblă hămesiţi pe străzi, intră prin curţile şi casele părăsite, dorm pe sub scări sau te imploră din ochi să le dai ceva. Dar şi mai jalnică e prezenţa pisicilor. Sunt foarte multe şi foarte leşinate.
 
31 decembrie 1941. Sfârşesc anul 1941 la Constanţa, unde am rămas să fac revelionul. E frumos, un cer senin şi o lună aproape plină luminează oraşul întunecat, răspândind multă poezie peste lume. Oamenii nu prea petrec şi nu le arde de petrecere. Ici colo câţiva copii colindă cu pluguşorul, parcă dintr-o obligaţie faţă de tradiţie. Nu este animaţie pe stradă, nu sunt prăvălii pline de cumpărături, nu vezi oameni cu braţele încărcate de pachete îndreptându-se spre casă. [...] Un revelion modest, sobru, potolit. [...]
 
Am ieşit la malul mării, fiindcă dacă nu aş fi văzut marea în seara asta, aş fi fost trist în noaptea revelionului; [...] hoinăreala mi-a răscolit o mulţime de amintiri şi nostalgii, într-un oraş aproape pustiu, unde nu mai vedeam niciuna din figurile pe care le întâlneam la asemenea prilejuri.
 
15 septembrie 1942 (marţi). Duminică şi luni, fiind două zile de sărbătoare, m-am dus la Constanţa [...]. Adevărul e că - surpriză! - la Constanța n-a căzut nicio bombă. [...] La Constanța sună alarmele, cum ar șuera sirenele vapoarelor care intră în port. Ieri, luni, eram la Mamaia, pe plajă, când am auzit iarăși un zbârnâit de avion și câteva rafale de antiaeriene, cu explozia obuzelor pe cerul senin de deasupra mării. Puținii spectatori de pe plajă s-au retras spre Cazino, dar nu s-a speriat nimeni. Era totuși frumos, în ziua aceasta de toamnă, pe plaja aproape pustie, să vezi cei 10-12 sezoniști întârziați privind o luptă aeriană, mai mult imaginară. Căci avioanele care vin zilnic la Constanța, de peste mare, zboară foarte sus, nu se pot vedea cu ochiul liber, dar se aud distinct. [...]
 
Toamna aceasta am inaugurat-o în parcul din spatele Cazinoului de la Mamaia. Parcul acela, de pe malul lacului, cu stejari înalți și deși, era pustiu, inundat de soarele dulce al toamnei. Mesele și scaunele de răchită erau părăsite și printre ele, frunzele galbene începuseră să aștearnă covoare mici de poezie.^[4]

Iulie 1945. Am abandonat aceste caiete şi îmi pare rău. N-am mai continuat jurnalul meu tocmai în anii când ar fi fost cel mai palpitant, 1943-1944, deoarece în acești doi ani am trăit foarte intens, am cunoscut foarte mulţi oameni, am trecut prin evenimente capitale, ce-au adus schimbări profunde atât în viaţa ţării, cât şi în viaţa mea personală. Păcat! Păcat! Păcat! Dacă aş fi continuat să scriu aici, aş fi avut înregistrat un material de viaţă enorm şi extrem de interesant.
 
17 decembrie 1950. Astăzi, duminică, am trecut cu trenul spre Constanţa, de-a lungul lucrărilor Canalului Dunăre - Marea Neagră. Lucrările avansează cu adevărat, de la lună la lună. Escavatoarele sapă mereu, şanţul se adânceşte, se creează noi gări, barăcile se înmulţesc.
Ceea ce am observat astăzi - duminică - erau detaşamentele de deţinuţi care săpau la Canal. Le-am recunoscut, mai întâi, după santinelele care stăteau cu puşca întinsă din distanţă în distanţă, şi apoi după uniforma de deţinuţi. Şi cu siguranţă că aceştia nu erau deţinuţi politici, ci oameni ridicaţi noaptea de acasă fără motiv şi trimişi acolo pentru te miri ce bănuială neîntemeiată. E aşa uşor să ajungi la Canal ! Este destul, de pildă, ca cineva să afle că scriu în acest carnet aceste însemnări, pentru a nimeri şi eu acolo. Căci dacă aceste însemnări ar cădea în mâna Securităţii, n-aş mai vedea nici canalul, nici Dunărea, nici Marea Neagră - ci Marea Tăcere. Aşa vrea regimul de libertate, democraţie şi progres!
 
25 martie 1951. Duminică. Am fost la Constanţa s-o văd pe mama şi pe cei de acolo. Trăiesc o viaţă groaznică. N-au ce mânca, stau într-un subsol, hainele pe copii sunt rupte, nimeni nu se ocupă de ei, mama e bolnavă - în sfârşit, o dramă întreagă.
 
În oraş nu se găseşte nimic de-ale mâncării, încât toată ziua am răbdat de foame. Ei se plâng că în afară de fasole n-au altceva - nici măcar cartofi: şapte persoane care rabdă de foame...
Călătoria la Constanţa m-a făcut să văd şi altceva: suntem în preajma războiului. Am văzut trenuri cu armata rusă, în unele gări, câte două garnituri, pline cu maşini, furgoane, soldaţi, material de război, îndreptându-se spre sud. Aceeaşi atmosferă o mai văzusem prin gările noastre în preajma lui 1941, când armatele germane se îndreptau tot spre sud, către Bulgaria şi Grecia. Războiul este inevitabil şi bate la uşă, cu toate că în lume se agită ideea încheierii unui „Pact al Păcii” între cele patru mari puteri... „Pact al Păcii”! Războiul nici n-a început încă şi lumea vrea pace. După ce va izbucni el, ce va mai dori? Probabil, moartea, ca să scape de atrocităţile „fericirii”de a trăi.
 
6 aprilie 1952. De patru luni n-am mai ieşit din Bucureşti. Iarnă. Am inaugurat primăvara printr-o călătorie la Constanţa. [...] Casele ţărăneşti din Dobrogea - care constituiau altădată argumentul cel mai concret despre înapoierea noastră economică şi socială - par acum nişte palate pe lângă noile „construcţii” ale socialismului.
 
Mai încolo, în inima Bărăganului, se văd la orizont aşezări omeneşti noi. Sunt bordeiele sutelor şi miilor de familii scoase din căminele şi gospodăriile lor, din Banat şi din alte părţi ale ţării, şi surghiunite aici, în mijlocul câmpului şi în bătaia vânturilor [...] condamnate să trăiască în cea mai cruntă mizerie, ilustrând cea mai mare nedreptate şi ruşine a secolului. Oamenii se încăpăţânează să trăiască totuşi, însufleţiţi de nădejdea că tragedia lor e trecătoare.
Gările Bărăganului sunt însoţite de portrete ce-ţi produc scârbă şi dispreţ, de lozinci ce-ţi răscolesc revolta şi de panouri uriaşe închinate păcii şi socialismului[...].
 
Am trecut în Dobrogea. Pitorescul milenar al acestei ţări bătrâne este şi el distrus de vana şi inutila strădanie a constructorilor Canalului. Dragaline, excavatoare, vagoane încărcate cu pământ şi piatră se mişcă într-o parte şi în alta, răscolind arhaicul sol al provinciei şi distrugând atâtea amintiri şi colţuri pitoreşti. Apare şi omul. Dar ce jalnic e!
 
Dobrogea este astăzi cea mai usturătoare rană deschisă pe trupul ţării. S-ar putea ca acest Canal să devină util, să constituie cândva un prilej de mândrie şi admiraţie pentru generaţiile viitoare, dar nu trebuie să se uite niciodată că fundul şi pereţii lui sunt căptuşiţi cu schelete de oameni nevinovaţi şi că pe albia lui curge sânge, nu apă. Veacuri întregi nu vor spăla de sânge această albie blestemată de întregul popor român.
 
Am ajuns la Constanţa. [...] Ţăranii sunt persecutaţi, n-au voie să iasă din sate, sunt arestaţi fiindcă nu mai au cu ce şi nu mai au cum să-şi lucreze ogoarele, satele se părăginesc, gospodăriile se pustiesc. Viaţa înfloritoare a Dobrogei s-a transformat într-un infern astăzi, la 75 de ani de la alipirea ei la trupul ţării.^[5]