Istoria Dobrogei Dobrogeanul Nicolae Georgescu Roegen - un savant printre savanți, un economist printre economiști
11 Oct, 2024 17:00
11 Oct, 2024 17:00
11 Oct, 2024 17:00
ZIUA de Constanta
6873
Marime text
„Ca fiu al Dobrogei, care s-a jucat cu arșicele în vie, căci sunt din cartierul Viile Noi din Constanța - mă bucur să văd eforturile care se fac pentru progresul Dobrogei pe baze științifice.”
„Dragostea mea față de neamul românesc are rădăcini adânci în ceea ce sunt și voi fi mereu.”
„Cunosc diferite situații pentru fiecare dintre cele trei Românii; de fapt e una singură: România eternă, și eu de aceasta mă simt legat până la moarte.”
Nicolae Georgescu Roegen este considerat una dinte cele mai strălucite minți pe care le-a dat poporul român de-a lungul istoriei sale. A urmat studii de matematică la București, studii de statistică în Italia și Franța (Sorbona), a fost profesor la Harvard apoi la Vanderbilt University din Nashville (S.U.A). A fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru Economie, dar după cum menționează chiar el, nu a avut susținerea necesară pentru a obține acest premiu.
Lucrarea sa de referință care a produs o „revoluție” în gândirea economică se numește „Legea entropiei și procesele economice”. Este fondatorul unei noi științe, „Bioeconomia,” care pledează pentru raționalitatea folosirii resurselor naturale. Este ales Doctor Honoris Causa al mai multor universități: Universitatea din Stratsbourg (1973), Universitatea din Florența (1980), University of South, Universitatea Ovidius din Constanța (1994).
A scris peste 225 de articole, studii și cărți, publicate în decurs de mai bine de 60 de ani, în care au fost puse în discuție probleme fundamentale de natură economică ce s-au ivit în fața societății omenești. Paul Samuelson (laureat al Premiului Nobel pentru economie) afirma despre cercetătorul român: „Avem în Nicolae Georgescu Roegen un savant printre savanți, un economist printre economiști.”
La sărbătorirea lui N. Georgescu Roegen, cu ocazia ieșirii sale la pensie, Universitatea Vanderbilt a organizat un colocviu științific la care au prezentat comunicări șapte autori, dintre care patru laureați ai Premiului Nobel.
Confesiuni
S-a născut la data de 4 februarie 1906 în Constanța, în cartierul Viile Noi, într-o familie de greci. Tatăl său se numea Stavros, iar pe bunicul paternal George Athanasiu. Numele de familie, Georgescu, provine de la prenumele bunicului său, George. A fost înregistrat în clasa întâi cu numele de Nicholas.
Se va simți toată viața legat de aceste locuri considerându-se „fiu al Dobrogei, care s-a jucat cu arșicele în vii”. A murit pe 30 octombrie 1994 în Statele Unite, la Nashville (Tennesse), la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu în sectorul academicienilor.
Numele de „Roegen” și l-a adăugat singur, fiind, de fapt, o anagramă formată din „Ne” de la Nicolae și „Geor” de la Georgescu. A recurs la această anagramă din dorința de a nu fi confundat cu alte persoane care poartă acest nume, destul de comun.
Amintirile profesorului Nicholas Georgescu-Roegen - membru de onoare al Academiei Române, au apărut în reputata revistă economică italienă Quarterly Review (martie 1988), editată în limba engleză de Banca Nazionale del Lavoro. În traducerea lui Dinu Dragomirescu, găzduită în 1990, în publicația România literară, sunt primele informații despre copilăria lui Nicolae Georgescu Roegen petrecută la Constanța. Mai târziu, Banca Națională a României îi editează cartea „Omul și opera”.
Se va simți toată viața legat de aceste locuri considerându-se „fiu al Dobrogei, care s-a jucat cu arșicele în vii”. A murit pe 30 octombrie 1994 în Statele Unite, la Nashville (Tennesse), la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu în sectorul academicienilor.
Numele de „Roegen” și l-a adăugat singur, fiind, de fapt, o anagramă formată din „Ne” de la Nicolae și „Geor” de la Georgescu. A recurs la această anagramă din dorința de a nu fi confundat cu alte persoane care poartă acest nume, destul de comun.
Amintirile profesorului Nicholas Georgescu-Roegen - membru de onoare al Academiei Române, au apărut în reputata revistă economică italienă Quarterly Review (martie 1988), editată în limba engleză de Banca Nazionale del Lavoro. În traducerea lui Dinu Dragomirescu, găzduită în 1990, în publicația România literară, sunt primele informații despre copilăria lui Nicolae Georgescu Roegen petrecută la Constanța. Mai târziu, Banca Națională a României îi editează cartea „Omul și opera”.
„Am crescut şi am trăit mulţi ani în locuri şi printre oameni care nu erau cunoscuţi în afara graniţelor lor în acel timp. Istoria le-a modificat pe toate făcându-le de nerecunoscut. Desigur, copiii din România nu se mai joacă, aşa cum făceam eu, cu monede antice adunate din aproape toate excavaţiile oraşului copilăriei mele. Fiind unul din martorii acelei lumi vechi de acum şaptezeci, şaizeci sau chiar patruzeci de ani, am considerat că fie şi numai câteva detalii ale trecutului meu ar trebui să-şi aibă locul în această relatare.
Aş fi vrut să pot, dar nu pot, să încep cu introducerea tipică menţionând faptele notabile ale unor străbuni. Nu i-am cunoscut pe bunicii mei din partea tatălui, căci au murit înainte de a mă naşte eu, nici n-am aflat exact cu ce s-au ocupat în viaţă.
Mama mea provenea dintr-o familie modestă: mama ei şi trei din cei cinci copii ai ei erau analfabeţi. Bunica mea din partea mamei locuia împreună cu fiica ei cea nemăritată într-un bordei situat sub nivelul solului, un model tradiţional care era şi ieftin şi eficient din punct de vedere termic. Stătea încă în picioare ca o relicvă singuratică, când am vizitat Bucureştiul acum douăzeci de ani.
Constanţa, oraşul în care m-am născut în 1906, avea atunci numai 25 000 de locuitori (acum are peste 300 000). Pe atunci era un mozaic etnic de români, greci (dintre care unii puteau fi descendenţii direcţi ai locuitorilor vechiului oraş comercial grecesc Tomis), germani, evrei, armeni, turci, tătari şi câţiva bulgari.
Fiecare naţionalitate trăia potrivit propriilor sale precepte despre fericire, dar niciodată nu a existat nici cea mai mică dispută rasială. Aveam colegi de clasă care purtau fes şi se întorceau spre sud în timpul rugăciunii de dimineaţă. Deoarece mediul copilăriei mele a fost într-adevăr cosmopolit, ethosul meu a rămas şi el mereu aşa de atunci.
Părinţii mei aveau un venit decent, totuşi neîndestulător în multe privinţe. Prietenii mei occidentali rămân adesea uluiţi când află că eu nu ştiu să merg pe bicicletă. Dar pentru venitul părinţilor mei o bicicletă însemna un Cadillac de aur. Ei nu puteau să-mi cumpere nici măcar pantofi cu şireturi care erau cu un leu (atunci exact 20 de cenţi) mai scumpi decât cei cu capse, deşi eu tânjeam după cei dintâi. Mama mea, o uimitoare împătimită a muncii, a predat lucrul manual într-o şcoală comercială de fete până în anii '30. Tata era căpitan în armată când m-am născut eu. Câţiva ani mai târziu s-a întâmplat să dea peste un ofiţer cu un grad mai înalt care subtiliza nişte carne din raţia soldaţilor. În altercaţia care a urmat tata l-a lovit.
Pentru lovirea unui superior tata ar fi putut fi trimis în faţa curţii marţiale, dar dat fiind caracterul neplăcut al situaţiei a fost numai presat să se pensioneze, un procedeu tipic al birocraţiei pentru a ieşi cu faţa curată. A avut astfel timp să se îndrepte spre mine pentru a-mi orienta dezvoltarea cu o imensă dragoste şi răbdătoare înţelegere.
Am învăţat fără efort să scriu şi să citesc când aveam patru ani. Cea mai veche ocupaţie a mea era să scriu şirul numerelor de la 1 la 99 pe orice bucată de hârtie puteam găsi (un semn de înclinaţie în devenire spre matematică, potrivit lordului C. P. Snow).
Prima mea descoperire matematică a fost cum se scrie „o sută“, 100, şi mai departe. A doua mea descoperire matematică de care îmi amintesc, legată de zîmbetul fericit al tatălui meu, a fost ciurul lui Eratostene! Aveam opt ani când a murit şi mi-a lipsit nu numai ca tată, dar şi ca bărbat care să mă pregătească să mă arunc în viaţa aspră care urma. În 1913 am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu războiul.
Trupele române au fost trimise în Bulgaria să pună capăt unui episod prelungit al războiului balcanic. Nu s-a tras nici un foc de armă, dar soldaţii care s-au întors au adus cu ei două ameninţări. Una era holera, destulă. Acesta era motivul, mi s-a explicat, pentru care trebuia să fierbem apa. Pe cealaltă, care era politică, am înțeles-o mult mai târziu prin intermediul studiilor mele economice despre România. /…/
Nimic deosebit nu s-a întâmplat în timpul primilor mei ani de şcoală. Doar că aveam mai puţin timp să mă joc în jurul sarcofagelor romane excavate din vechiul Tomis. Eram exasperat să am mereu mâinile pătate cu cerneală din cauza călimării pe care trebuia s-o duc la şcoală. În clasa a treia a venit un învăţător nou, Gheorghe Rădulescu, care avea să influenţeze profund dezvoltarea mea. El se străduia să stimuleze copiii de zece sau unsprezece ani, ca mine, cu probleme care de obicei cer algebră. Iată doar un exemplu: „Bună dimineaţa o sută de gâşte“. „Dar noi nu suntem o sută“, a obiectat gâscanul. „Noi am fi o sută dacă am fi de două ori mai multe, cu un sfert mai multe plus o gâscă“.
Aptitudinea matematică înnăscută pe care o aveam nu era remarcabilă, dar acea pregătire timpurie mi-a dezvoltat o afecţiune durabilă pentru matematică. În vremea aceea exista un liceu militar nou înfiinţat extrem de solicitat pentru calitatea sa cu totul deosebită. Admiterea se făcea în baza unor examene.
Potrivit unui principiu general din acel timp referitor la alocarea fondurilor pentru învăţământul public, numai copiii părinţilor cu mijloace modeste puteau participa la examenul pentru burse, care erau în număr de 23; examenul pentru cele 30 de locuri pentru care se plăteau taxe se ţinea separat. Rădulescu a insistat să mă pregătească pentru a încerca să obţin o bursă, spunând că dacă reuşesc, tot ce vroia el era o damigeană cu unul din faimoasele vinuri din regiune.
Pentru examene m-am dus cu mama la Bucureşti. Concurenţa pentru burse era teribilă, peste 900 de elevi. Pentru testele scrise, mesele erau aranjate într-un mare manej. Am aflat că am obţinut bursa a 23-a (ultima), când s-au anunţat rezultatele, şi asta chiar în ziua în care România a intrat în război contra Puterilor Centrale (27 august 1916). La întoarcerea noastră la Constanţa am văzut numele profesorului meu pe una din primele liste cu cei „ucişi în misiune“.
Sufletul meu de copil a început să fie terorizat de gândul dacă nu cumva ca într-o veche legendă românească viaţa lui n-a trebuit să fie preţul plătit pentru succesul meu. Nu peste mult timp, atacaţi din toate părţile, a trebuit să părăsim Constanţa în cea mai mare grabă cu ultimul tren de refugiaţi.
Am petrecut următorii doi ani în Bucureşti sub ocupaţia germană, locuind mai întâi la bunica mea, în casa ei veche. După ce au început şcolile, obligaţiile mele şcolare au fost dijmuite din cauza cozilor de la miezul nopţii şi până în zori pentru raţia de pâine şi a nevoii de a câştiga ceva bani vânzând ziare pe stradă, cărând molozul de la construcţiile întrerupte sau chiar meditând oameni în toată firea. Oricând aveam puţin timp liber, citeam câţiva autori cunoscuţi, dar fiindcă mă limitam la ediţii broşate de mâna a doua, puteam prea puţin beneficia de opţiunile mele.
Din cărţi am învăţat şi şah, dar puteam numai să rejoc partide vechi de unul singur. Dragostea pentru şah nu m-a părăsit niciodată, deşi nu am avut nici un talent deosebit pentru el. Nu trebuie să omit să menţionez o traumă de durată provocată la acea vârstă fragedă de vederea sângelui care şiroia din răniţii muribunzi îngrămădiţi ca sardelele în căruţele care nu conteneau să vină de pe front la un spital de peste drum. Era mai rău decât dacă, fiind adult, m-aş fi aflat pe linia frontului.
După încetarea ostilităţilor spre sfârşitul lui 1918, liceul militar a revenit din zona neocupată la vechiul său loc. O notiţă într-un ziar anunţa pe elevii care rămăseseră în zona ocupată să se întoarcă la şcoală. Din nişte resturi de lemn, cu un fierăstrău vechi ruginit mi-am făcut o lădiţă pentru lucrurile mele.
Mama şi cu fratele meu mai mic m-au condus la gară într-o trăsură închiriată. N-a avut loc nici una din obişnuitele scene emoţionale de la o despărţire; consideram că doi ani ca refugiat sub ocupaţia germană m-au călit destul pentru o realitate necunoscută şi confuză”.[1]
O carieră sub semnul marilor idealuri ale omenirii
A urmat cursurile Liceului Militar „Mănăstirea Dealu” în calitate de bursier, perioada în care s-a remarcat ca un bun colaborator al revistei Gazeta Matematică. În anul 1926 obține diploma universitară la Universitatea din București.
Revine la Constanța în 1927, când timp de doi ani, Nicolas Georgescu Roegen a fost profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân”. Este drept, doar profesor suplinitor, ținând locul profesorului N. Zagoicea. În anul 1928 intră în concediu de studii pentru pregătirea doctoratului la Paris.
Pe toată perioada studiilor doctorale de la Paris și a studiilor postdoctorale de la Londra va figura în evidențele Liceului ca detașat la studii. Va rămâne în organigrama liceului până la data de 1 ianuarie 1932, când va fi detașat la București.
În anul 1930 devine doctor în statistică la Sorbona. A urmat cursuri postdoctorale la Universitatea din Londra sub conducerea celebrului statistician Karl Pearson.
Deși la Universitatea Harvard i se deschidea oportunitatea către cercetare, la cel mai înalt nivel academic, Georgescu-Roegen decide să se întoarcă în țară în anul 1937. Este cooptat în comitetul de redacție al Enciclopedieie României alături de Mircea Vulcănescu, Dan Botta, ing. N. Arcadian, Al. Băluță, Constantin Enescu, D. C. Georgescu, Constantin Moisil și C. C. Giurescu.
Își amintea:
Revine la Constanța în 1927, când timp de doi ani, Nicolas Georgescu Roegen a fost profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân”. Este drept, doar profesor suplinitor, ținând locul profesorului N. Zagoicea. În anul 1928 intră în concediu de studii pentru pregătirea doctoratului la Paris.
Pe toată perioada studiilor doctorale de la Paris și a studiilor postdoctorale de la Londra va figura în evidențele Liceului ca detașat la studii. Va rămâne în organigrama liceului până la data de 1 ianuarie 1932, când va fi detașat la București.
În anul 1930 devine doctor în statistică la Sorbona. A urmat cursuri postdoctorale la Universitatea din Londra sub conducerea celebrului statistician Karl Pearson.
Deși la Universitatea Harvard i se deschidea oportunitatea către cercetare, la cel mai înalt nivel academic, Georgescu-Roegen decide să se întoarcă în țară în anul 1937. Este cooptat în comitetul de redacție al Enciclopedieie României alături de Mircea Vulcănescu, Dan Botta, ing. N. Arcadian, Al. Băluță, Constantin Enescu, D. C. Georgescu, Constantin Moisil și C. C. Giurescu.
Își amintea:
„Făcând parte din grupul de redactori ai Enciclopediei României, lucrând, puţin ce-i drept, cu Dimitrie Gusti, am observat şi m-a preocupat problema sărăcirii pământurilor. Îmi amintesc şi acum vijelioasele ape ale Oltului care veneau şi luau cu ele pâinea noastră pentru acel an. Toate aceste fenomene au generat în mine o serie de frământări intelectuale. Mi-am pus întrebări și am încercat răspunsuri. Am observat că în economia politică modernă nu se acordă nici o importanță resurselor naturale. Or, nu a existat nici un război mare care să nu fi avut drept cauză resursele naturale.”[2]
Va ocupa, până în anul 1946, postul de secretar al Institutului de Statistică Generală a Statului şi, concomitent, postul de profesor de statistică teoretică la Şcoala de Statistică. În 1939 Georgescu-Roegen a fost numit secretar general al Comisiei de Armistițiu, responsabil pentru negocierea condițiilor de pace cu puterea de ocupație în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Având acces la o serie documente, inclusiv la plângerile oficialilor români din teritoriu cu privire la modul în care se comporta armata sovietică, Roegen a informat reprezentanțele diplomatice ale SUA și Marii Britanii de la București despre abuzurile existente, pentru a le face cunoscute Înaltei Comisii Aliate de Control, din care acestea făceau parte alături de URSS. Inevitabil, el a fost considerat un dușman de către comuniști.
În cele din urmă, Georgescu-Roegen, împreună cu soţia, Otilia, au făcut rost de pașapoarte false şi au reuşit să scape, îmbarcându-se clandestin pe un vapor turcesc, plin cu contrabandiști, obţinând azil politic în Turcia. Aici, i se comunică vestea că a fost angajat la Universitatea Harvard, ceea ce i-a permis să primească o viză de imigrant în SUA.
Predă timp de un an la Facultatea Harvard, apoi primește o ofertă de la Universitatea Vanderbilt din Nashville (Tennessee) pentru un post de profesor permanent, pe care o acceptă. Predă economia până la când iese la pensie, în anul 1976.
În anul 1971 publică cea mai importantă lucrare a sa Entropy Law and Economic Process, în care, pornid de la legile termodinamicii, formulează ipoteza conform căreia toate resursele naturale sunt degradate ireversibil în cadrul proceselor economice. Prin intermediul acestei cărți, crează o nouă direcție, prin care economia ecologică devine subdisciplină în cadrul economiei. Toate aceste idei pe care le-a formulat au fundamentat concepția sa, care poartă denumirea de bioeconomie.
Anticipând viitorul de astăzi
El este primul economist profesionist şi practic singurul de la Malthus[3] încoace care a pus în mod serios problema economiei speciei umane, într-un context ecologic global, adică la scara planetară a vieţii pe Terra. Şi a pus această problemă de viaţă şi de moarte pentru omenire, de o manieră pe cât de profundă, pe atât de limpede,” îl caracteriza profesorul Jacques Grinevald.
„Or, spune în esenţă Nicolas Georgescu-Roegen „creştere înseamnă a produce mai mult, dezvoltare, a produce altfel”. Ce poate fi mai limpede? Este transpunerea în planul economiei politice a dihotomiei ontologice dintre a avea şi a fi. Dominată de ideea acumulării perpetue, omenirea s-a aflat secole la rând şi se mai află încă, într-o continuă goană pentru acest „mai mult”, fără să înţeleagă adevărul că, de fapt, scopul sau natural este acela de „a fi” într-un context calitativ – material şi moral – superior,” aprecia profesorul de statistică Vergil Voineagu.
Nicolas Georgescu-Roegen revine în țară într-o vizită oficială și este primit de Ceaușescu la 27 iunie 1978. Cu acest prilej, a avut loc o discuție în care au fost abordate problemele energetice ale lumii de azi și folosirea rațională a surselor de energie în interesul dezvoltării tuturor popoarelor, iar întrevederea s-a desfășurat într-o ambianță cordială, prietenească, după cum suna comunicatul de presă.[4]
Ordinatorul
Într-un interviu din 1978 despre ordinator, Nicolae Georgescu Roegen declara reporterului:
„Ordinatorul poate să facă cu o viteză neînchipuit de mare ceea ce omului i-ar cere un timp îndelungat. Dar numai atât. El nu poate descoperi, nu poate inova. Dacă totuşi inovează, este pentru că în programul său a fost ceva la care programatorul nu s-a gândit. El poate deci să atragă atenţia omului la ce nu s-a gândit. Ordinatorul, oricât ar fi de perfecţionat, nu poate proceda dialectic, el nu poate opera nici cu infinitul.
Apoi, nici o maşină n-ar fi putut descoperi legea, procedeul de calcul al numărului pi. Leibniz a descoperit seria, ordinatorul o poate calcula. Dar dacă Leibniz ar fi încercat să calculeze un milion de zecimale i-ar fi trebuit, pare-se, 30 000 de ani. Ordinatorul o face într-o zi.
Ceea ce atinge infinitul, cred eu, nu poate fi făcut de nici un ordinator.
O asemenea maşină nu poate exista decât, cel mult, teoretic. Dar, fireşte, ordinatorul este foarte util omului, el permite calcularea rapidă a unor soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale, integro-diferenţiale dintre cele mai complexe. Este o prelungire a creierului, fără a fi creier, după cum avionul este o prelungire a posibilităţilor omului de a zbura fără a fi aripi propriu-zise.
Eu insist asupra necesităţii colaborării dintre oamenii de ştiinţă, între cercetătorii din diferite domenii ale ştiinţei. Nu cred că specializarea prea limitată poate duce departe. Îmi amintesc că am întâlnit odată un inginer aeronautic care nu cunoştea foarte bine decât felul în care se construiesc elicele. Era specialist în elice. Atât. Or, eu sunt convins că pentru a cunoaşte mai mult sunt absolut necesare investigaţiile interdisciplinare.
Nu există o colaborare strânsă între economişti, sociologi, biologi despre utilitatea căreia cred că nu se îndoieşte totuşi nimeni. De altfel, voi lăsa o sumă de bani Universităţii Vanderbildt pentru un premiu Georgescu-Roegen acordat celei mai bune lucrări interdisciplinare. Împreună, specialiştii din diverse domenii ale ştiinţei pot rezolva mult mai bine probleme complexe sau de perspectivă.
La rândul ei, colaborarea internaţională este necesară şi ea pentru că fiecare popor are un specific al său, un spirit, un geniu. Chiar în matematici, să spunem, unii sunt mai buni în algebră, alţii în geometrie. Cât priveşte colaborarea dintre domenii diferite duce la ceea ce se numeşte cross-fertilization — fertilizare prin încrucişare.[5]
Căruciorul de golf
La ce visa savantul? La un plan minimal care începea de la dezarmarea totală, încetarea producerii oricărui fel de armament care consumă o foarte mare cantitate de materie şi energie, ce ar putea fi folosită în alte scopuri, căci înarmarea nu poate duce decât la o confruntare faustiană. Apoi, ţările dezvoltate industrial, folosind forţele productive actuale, să accepte necesitatea de a ajuta bine intenţionat ţările subdezvoltate pentru a ajunge la un nivel de viaţă decent.
Reducerea consumului unde este foarte ridicat, S.U.A. deţin 30—35% din tot consumul de rezerve naturale şi reprezintă numai 6% din populaţie. În al patrulea rând, să se facă economie în toate direcţiile şi să se renunţe la mamuţii industriali, la construirea de tot felul de dispozitive extravagante. Eu invoc aici argumentul „căruciorului de golf“ ca unul dintre cele mai absurde lucruri la care s-a ajuns astăzi în această direcţie. Ca să se „destindă“ oamenii joacă golf, dar s-a construit un cărucior care consumă energie electrică sau benzină şi merg cu el după minge.
Putem merge mai departe, nu-i aşa ? Să se facă şi o crosă electronică, oricum ea poate lovi mingea mai bine ca omul. Sau, mai departe, să se conceapă un aparat de control şi atunci omul nici nu mai are nevoie să meargă pe teren, apasă doar pe nişte butoane şi lasă să se „destindă“ crosa şi căruciorul, în aceeaşi ordine de idei, propun renunţarea la „modă“.
Economistul italian Abbot Fernando Galliani observa că preţurile variază în funcţie de modă, această adevărată boală a minţii omeneşti, despre care Oscar Wilde spunea că trebuie să fie ceva foarte rău din moment ce se schimbă la fiecare şase luni. În sfârşit, un alt punct este renunţarea la ceea ce eu numesc „circumdromul (sindrom circular) maşinii de ras“. Adică, omul se bărbiereşte dimineaţa repede pentru a avea timp să conceapă o maşină de ras rapidă, pentru ca să se bărbierească şi mai repede, să se poată gândi mai mult la o maşină de ras şi mai rapidă ş.a.m.d. E absurd.”[6]
Cinstit de Ovidius
A treia etapă „constănțeană” a savantului este reprezentată de recunoașterea de care se bucură pe plan local. Nicolae Georgescu Roegen este Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța din 1994. Există un amfiteatru în cadrul Universității care poartă numele marelui savant. Biblioteca Universității deține câteva din operele acestuia în limbile română și engleză. În anul 2010, în luna februarie, Revista Universității „Ovidius” Constanța, „Ovidianum”, a fost dedicată în totalitate savantului, tot atunci având loc și vernisajul expoziției de carte „Opera unui savant economist”. Personalitatea ilustrului profesor a fost serbată în cadrul Colegiului „Mircea” cu prilejul centenarului (1906-2006) nașterii acestuia. Ca o recunoaștere a faptului că a fost profesor în această instituție, un laborator îi poartă numele.
Este unanim recunoscut faptul că opera și personalitatea marelui economist sunt mai mult cunoscute în străinătate decât în țară. Aceste rânduri își propun să aducă în atenție valoarea științifică a operei acestuia, să lărgească cercul susținătorilor operei roengeniene, să disemineze conținutul acesteia în rândul românilor și, îndeosebi, al dobrogenilor.
Citește și:
Destinul american al unui savant constănţean. 113 ani de la naşterea lui Nicholas Georgescu-Roegen
Nicholas Georgescu-Roegen. Matematician, născut în Constanța, părintele teoriei bioeconomice
„Ordinatorul poate să facă cu o viteză neînchipuit de mare ceea ce omului i-ar cere un timp îndelungat. Dar numai atât. El nu poate descoperi, nu poate inova. Dacă totuşi inovează, este pentru că în programul său a fost ceva la care programatorul nu s-a gândit. El poate deci să atragă atenţia omului la ce nu s-a gândit. Ordinatorul, oricât ar fi de perfecţionat, nu poate proceda dialectic, el nu poate opera nici cu infinitul.
Apoi, nici o maşină n-ar fi putut descoperi legea, procedeul de calcul al numărului pi. Leibniz a descoperit seria, ordinatorul o poate calcula. Dar dacă Leibniz ar fi încercat să calculeze un milion de zecimale i-ar fi trebuit, pare-se, 30 000 de ani. Ordinatorul o face într-o zi.
Ceea ce atinge infinitul, cred eu, nu poate fi făcut de nici un ordinator.
O asemenea maşină nu poate exista decât, cel mult, teoretic. Dar, fireşte, ordinatorul este foarte util omului, el permite calcularea rapidă a unor soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale, integro-diferenţiale dintre cele mai complexe. Este o prelungire a creierului, fără a fi creier, după cum avionul este o prelungire a posibilităţilor omului de a zbura fără a fi aripi propriu-zise.
Eu insist asupra necesităţii colaborării dintre oamenii de ştiinţă, între cercetătorii din diferite domenii ale ştiinţei. Nu cred că specializarea prea limitată poate duce departe. Îmi amintesc că am întâlnit odată un inginer aeronautic care nu cunoştea foarte bine decât felul în care se construiesc elicele. Era specialist în elice. Atât. Or, eu sunt convins că pentru a cunoaşte mai mult sunt absolut necesare investigaţiile interdisciplinare.
Nu există o colaborare strânsă între economişti, sociologi, biologi despre utilitatea căreia cred că nu se îndoieşte totuşi nimeni. De altfel, voi lăsa o sumă de bani Universităţii Vanderbildt pentru un premiu Georgescu-Roegen acordat celei mai bune lucrări interdisciplinare. Împreună, specialiştii din diverse domenii ale ştiinţei pot rezolva mult mai bine probleme complexe sau de perspectivă.
La rândul ei, colaborarea internaţională este necesară şi ea pentru că fiecare popor are un specific al său, un spirit, un geniu. Chiar în matematici, să spunem, unii sunt mai buni în algebră, alţii în geometrie. Cât priveşte colaborarea dintre domenii diferite duce la ceea ce se numeşte cross-fertilization — fertilizare prin încrucişare.[5]
Căruciorul de golf
La ce visa savantul? La un plan minimal care începea de la dezarmarea totală, încetarea producerii oricărui fel de armament care consumă o foarte mare cantitate de materie şi energie, ce ar putea fi folosită în alte scopuri, căci înarmarea nu poate duce decât la o confruntare faustiană. Apoi, ţările dezvoltate industrial, folosind forţele productive actuale, să accepte necesitatea de a ajuta bine intenţionat ţările subdezvoltate pentru a ajunge la un nivel de viaţă decent.
Reducerea consumului unde este foarte ridicat, S.U.A. deţin 30—35% din tot consumul de rezerve naturale şi reprezintă numai 6% din populaţie. În al patrulea rând, să se facă economie în toate direcţiile şi să se renunţe la mamuţii industriali, la construirea de tot felul de dispozitive extravagante. Eu invoc aici argumentul „căruciorului de golf“ ca unul dintre cele mai absurde lucruri la care s-a ajuns astăzi în această direcţie. Ca să se „destindă“ oamenii joacă golf, dar s-a construit un cărucior care consumă energie electrică sau benzină şi merg cu el după minge.
Putem merge mai departe, nu-i aşa ? Să se facă şi o crosă electronică, oricum ea poate lovi mingea mai bine ca omul. Sau, mai departe, să se conceapă un aparat de control şi atunci omul nici nu mai are nevoie să meargă pe teren, apasă doar pe nişte butoane şi lasă să se „destindă“ crosa şi căruciorul, în aceeaşi ordine de idei, propun renunţarea la „modă“.
Economistul italian Abbot Fernando Galliani observa că preţurile variază în funcţie de modă, această adevărată boală a minţii omeneşti, despre care Oscar Wilde spunea că trebuie să fie ceva foarte rău din moment ce se schimbă la fiecare şase luni. În sfârşit, un alt punct este renunţarea la ceea ce eu numesc „circumdromul (sindrom circular) maşinii de ras“. Adică, omul se bărbiereşte dimineaţa repede pentru a avea timp să conceapă o maşină de ras rapidă, pentru ca să se bărbierească şi mai repede, să se poată gândi mai mult la o maşină de ras şi mai rapidă ş.a.m.d. E absurd.”[6]
Cinstit de Ovidius
A treia etapă „constănțeană” a savantului este reprezentată de recunoașterea de care se bucură pe plan local. Nicolae Georgescu Roegen este Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța din 1994. Există un amfiteatru în cadrul Universității care poartă numele marelui savant. Biblioteca Universității deține câteva din operele acestuia în limbile română și engleză. În anul 2010, în luna februarie, Revista Universității „Ovidius” Constanța, „Ovidianum”, a fost dedicată în totalitate savantului, tot atunci având loc și vernisajul expoziției de carte „Opera unui savant economist”. Personalitatea ilustrului profesor a fost serbată în cadrul Colegiului „Mircea” cu prilejul centenarului (1906-2006) nașterii acestuia. Ca o recunoaștere a faptului că a fost profesor în această instituție, un laborator îi poartă numele.
Este unanim recunoscut faptul că opera și personalitatea marelui economist sunt mai mult cunoscute în străinătate decât în țară. Aceste rânduri își propun să aducă în atenție valoarea științifică a operei acestuia, să lărgească cercul susținătorilor operei roengeniene, să disemineze conținutul acesteia în rândul românilor și, îndeosebi, al dobrogenilor.
Citește și:
Destinul american al unui savant constănţean. 113 ani de la naşterea lui Nicholas Georgescu-Roegen
Nicholas Georgescu-Roegen. Matematician, născut în Constanța, părintele teoriei bioeconomice
[1] România literară, 23, nr. 38, 29 septembrie 1990
[2] Interviu cu savantul Nicolae Georgescu Roegen, Contemporanul, nr.32, 11 august 1978
[3] Thomas Robert Malthus - teoretician economist englez, fondatorul teoriei care îi poartă numele conform căreia populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică.
[4] Buletinul Oficial, 14, partea a 3, ianuarie-iunie 1978, Partea 3, nr. 122
[5] Interviu cu savantul Nicolae Georgescu Roegen, Contemporanul, nr.32, 11 august 1978
[6] Interviu cu savantul Nicolae Georgescu Roegen, Contemporanul, nr.32, 11 august 1978
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii