Istoria Dobrogei I.N. Roman - „Dobrogea dobrogenilor”

Cel mai mare jurnalist al Dobrogei, I.N. Roman, a fost şi unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai provinciei începutului de secol. Pe umerii lui au fost puse multe din poverile sociale şi politice ale dobrogenilor.
 
Repere biografice
I.N. Roman face parte dintr-o familie de oieri din Săliştea Sibiului. S-a născut la 20 iulie 1866, în comuna Tropocio din judeţul Ismail, probabil locul în care se aflau ai lui cu turmele la păşunat. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Naţional din Iaşi.
 
A debutat în Botoşani, în anul 1882, cu eseuri încredinţate  „Albinei“, condusă de Gheorghe din Moldova, urmat de debutul literar la „Familia“ lui Iosif Vulcan. În Iaşi, desfăşoară o intensă şi polemică activitate publicistică în „Liberalul”, şi „Drapelul” al cărui conducător, redactor şi director devine, dar şi la „Convorbiri literare”. Frecventează şedinţele „Junimii” fiind remarcat de Titu Maiorescu. Polemizează cu C. Dobrogeanu Gherea. Îl cunoscuse pe Eminescu, stătuse la masă cu el într-un restaurant şi convorbirea este reprodusă succint de fiul său Horia Roman în cartea apărută la Roma, în 1968, cu titlul împrumutat dintr-un poem arghezian, „Cenuşa visărilor noastre”.
 
În 1892 se stabileşte la Bucureşti şi devine prim redactor la „Adevărul”, cel mai apropiat colaborator al lui Alex. Beldiman. Fondează suplimentul de cultură cu apariţie duminicală „Adevărul literar”, în paginile căruia i-a publicat, printre alţii pe Şt. O. Iosif şi Traian Demetrescu.
I.N.Roman publică poezii în „Convorbiri literare”, „Munca”, „Literatură şi ştiinţă”, „Viaţa” pe care le strânge apoi în volumul de versuri numit „Poezii” şi apărut în 1895. Critica literară este rezervată, îl acuză de epigonism, găsind prea multe asemănări cu versurile eminesciene.
 


A plecat să-şi ia doctoratul în Drept la Facultatea de drept de la Bruxelles, iar înaltul titlu de doctor în drept îl va obţine „avec distinction”. La Bruxelles, I.N.Roman este preşedintele Ligii culturale române, secţia Belgia. Asemenea secţiuni mai fiinţau la acea dată în Berlin, Halle, München, Austria, Italia, Spania.
 
Desfășoară o activitate publicistică remarcabilă. Publică articole în  „L’Independence Belge”, „La Reforme”, „L’Etoile Belge”, „Le Precurseur” s.a. Publică, în numele Ligii culturale, documentul intitulat „Progresul românilor din Transilvania şi Ungaria împotriva opresiunii maghiare”,  protest răspândit în mii de exemplare, cu mare ecou în rândurile opiniei publice şi ale cercurilor jurnalistice europene. În ziua începerii procesului de la Cluj „L’Independence Belge” publică, la insistenţele lui I.N. Roman,  un lung rezumat al textului Memorandumului – text reprodus şi de celelalte ziare -, iar în zilele următoare a dat publicităţii numeroase informaţii asupra  desfăşurării procesului.
 


La chemarea memorandistului Ion Raţiu consimte, însă, să întrerupă un an studiile juridice din capitala Belgiei pentru a susține în „Tribuna” din Sibiu drepturile naţionale ale românilor transilvăneni.
 
Din corespondenţa cu Constantin Graur, directorul publicației „Adevărul”, păstrată în original de nepoata sa dr. Cecilia Roman, în Italia, şi ale cărei copii le deţinem în exclusivitate, articolul îl trimite cu scopul mărturisit de a fi publicat şi în presa centrală:
 
„Constanţa, 7 iunie 1930. Frate Graur, Îţi trimit două exemplare din ziarul local „Dobrogea Jună” cu un articol despre Ion Raţiu şi cu o îndreptare manuscrisă în margină - un adaos sărit din greşeală. Te rog ceteşte-l şi dacă crezi că ar putea înfăţişa pentru cetitorii ziarelor d-tale, - mai ales pentru cei din Ardeal, - fă cu el întrebuinţarea ce vei crede, mai ales că în „Dobrogea Jună” tot inedit rămâne pentru ţară. Îţi scriu aceasta pentru că şi Dta ai scris câteva frumoase articole despre oameni şi amintiri şi m-ai sfătuit să scriu şi eu, ocazional, câte ceva în acest gen. Altădată, îţi voi trimite, fireşte, manuscrise.”
 
Pentru excepţionala valoare documentară a articolului despre Ion Raţiu reproducem în rândurile de mai jos mai multe pasaje:
 
Un an întreg am lucrat cu ei la „Tribuna” – poate anul cel mai frumos din viaţa mea – şi îmi aduc şi astăzi cu drag aminte  de entuziasmul care ne încălzea pe toţi deopotrivă şi ne înfrăţea. Dar ceea ce cu deosebire făcea farmecul acelei neuitate vremi erau clipele trăite în societatea „Unchiului”, cum îi spuneam noi bătrânului Raţiu, şi a „Măicuţei”, cum îi spuneam acelei sfinte femei, Elena Raţiu, care a fost tovarăşa lui credincioasă de viaţă.
 


Stăteam mai în fiecare zi, uneori şi serile, ceasuri întregi cu ei de vorbă. „Unchiul” ne povestea din vremi de demult, episoade din timpul revoluţiei dela 1848; amintiri din viaţa lui de avocat; […]cărora baronul Apor le confiscase tot avutul, case şi teren de cultură, cu ajutorul Justiţiei şi-i evacuase din vechile lor aşezări în toiul unei ierne cumplite; amintiri din luptele politice la care luase parte… Şi povestea aşa de frumos!...Iar „Măicuţa” adăuga şi ea câte un detaliu asupra întâmplărilor de la 1880 încoace, pe care le cunoştea, fiindcă le trăise şi ea, şi le avea pe toate însemnate cu îngrijire. Fusese chiar vorba ca eu să scriu, sub dictarea „Unchiului”, memoriile sale.[1]
 
Pentru Dobrogea ca pentru țară
Ministerul Justiţiei îl numeşte, în 1897, ajutor de judecător de Ocol la Curtea de Argeş, un an mai târziu ajunge în Dobrogea, la Medgidia.
Fără a fi cunoscute motivele, demisionează din magistratură şi astfel Ioan N. Roman este numit, prin adresa 948 din 15.I.1899 a Ministerului de Interne, în funcția de primar al comunei Medgidia.
Nu stă aici decât puține luni căci în același an, 1899, obţine autorizaţia de a profesa avocatura şi anul următor se transferă la Constanţa. Din acel timp, de numele lui se leagă construirea bisericii de la Medgidia, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. La intrarea în biserică se poate citi şi astăzi următoarea pisanie: „Sub domnia glorioasă a Majestăţii Sale Regele Carol l, ridicatu-se din temelii acest dumnezeiesc locaş în urba Medgidia, judeţul Constanţa, în anul 1890, şi sfinţindu-se de către însuşi P. S. Episcop Eparhiot D. D. Dr. Partenie S. Clinceni, în anul mântuirii 1899, în ziua de 25 martie, în onoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prin ajutorul înaltului Guvern şi al pioşilor creştini ai acestei urbe. Preşedinte al Consiliului de Miniştri fiind Domnul Dimitrie Sturza, prefect al judeţului domnul Luca Ionescu, protoiereu Gheorghe Rădulescu, primar al urbei, dl. I. N. Roman, iar paroh al bisericii, preot ec. Cristache Georgescu.”
 
La Constanţa este ales consilier comunal, apoi judeţean, vicepreşedinte al Consiliului judeţean, al corpului de avocaţi, preşedintele comitetului „Pro Eminescu”, primar al Constanţei, preşedintele organizaţiei liberale locale.
 


Deviza lui: „Dobrogea dobrogenilor”! A fost, în repetate rânduri, deputat și senator al județului Constanța. Un certificat purtând data de 18 mai 1914, eliberat de președintele biroului electoral al colegiului I de Cameră din județul Constanța, constată că Ioan N. Roman a întrunit majoritatea absolută din numărul alegătorilor votanți, fiind proclamat deputat ales al Colegiului I din județul Constanța. S-a scris despre el: „E cea mai populară şi iubită figură dobrogeană. Scrisul său a dat nevoilor şi creierului dobrogean o puternică gândire. Spiritul, sufletul, inima, sentimentele şi elocvenţa sa au contribuit să inspire şi să călăuzească întreaga viaţă publică, literară şi socială a românismului dobrogean.”
 
Timp de 32 de ani, I. N. Roman a luat parte la toate marile acţiuni iniţiate de Dobrogea, fiind un ferment al culturii, preocupat de emanciparea socială şi culturală a românilor din această parte a ţării. Contribuţia lui a fost hotărâtoare în mai toate domeniile vieţii publice. A luptat pentru desfiinţarea regimului excepţional al acestei provincii şi întronarea drepturilor constituţionale, fiind adeptul reformei agrare, al introducerii votului universal, apărător al drepturilor dobrogenilor, dar şi ale românilor transilvăneni. Fire prietenoasă, sociabilă, delicată, Roman a fost prieten cu Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea, Tonitza, Șt. O. Iosif.
 
Primul război mondial, o redută pe care a luptat din convingere
Scria reportajul evacuării Constanței în primele zile de ocupație într-o corespondență către un prieten politic: Constanţa a fost evacuată de autorităţi şi populaţie în ziua de 9 octombrie 1916. Fiecare locuitor român îngrozit de apucăturile de fiară sălbatică mai ales ale bulgarilor care nu cruţau nimic în calea lor a plecat la voia întâmplării spre Brăila, Galaţi, duşmanii pe mulţi i-au ajuns de pe urmă, au masacrat tot ce au întâlnit pe drum, prea puţini care nu au fost omorâţi în bătăi şi schingiuiţi au fost aduşi înapoi în oraş, unde tot timpul au fost supuşi la cele mai crude vexaţiuni şi înjosiri.
 
Avutul cetăţenilor era la dispoziţia bunului plac al armatelor duşmane. Din bogăţiile alimentare au făcut pradă de război, iar din bogăţiile mobile aflate în case şi prăvălii pradă particulară a celui dintâi acaparator. Bulgarii, care au intrat cei dintâi în oraş, au declarat deposedat de avutul lor pe toţi românii. Au pus în vedere tuturor bulgarilor din judeţ că sunt liberi să se facă stăpâni pe avutul românilor şi oricare din ei va ocupa o clădire cât de mare a unui român este şi va rămâne de veci proprietar al acelui imobil.
 
Prin această măsură orice haimana sau brută a intrat în casele comercianţilor de vază din oraş. Au luat tot ce au găsit în prăvălie, s-au ocupat de proprietăţile unde locuiau fruntaşii oraşului şi le-au stăpânit unii trei luni, alţii până la alungarea lor de către trupele franceze. Clădirile cartierului românesc şi cele din tot cuprinsul oraşului au fost distruse făcându-le nelocuibile. Numai o parte au putut fi salvate fiind ocupate de refugiaţi ce li se distrusese avutul la primul asalt al oraşului.
 
Sunt circa 1000 de construcţii distruse în aceste cartiere. Pentru fiecare s-au făcut cereri de despăgubiri la Administraţia Financiară Constanţa. De altfel, bulgarii au distrus sistematic toate satele româneşti din judeţ pentru ca să facă dovada că românii nu au drept şi nu au existat în Dobrogea[2].
 
În frământatul an 1918, deputatul constănţean este unul dintre puţinii patrioţi români care aveau să desfăşoare o remarcabilă activitate în favoarea intereselor naţionale ale Dobrogei, regiune pe care România, conform tratatului silit încheiat cu Puterile Centrale, trebuia să o cedeze acestora.
 
Referindu-se la acele momente tragice, Nicolae Iorga face o remarcă concludentă: În rămăşița de deputaţi de la Iaşi, puţini ca Delavrancea, acum prea bolnav…, ori apărătorul devotat al drepturilor dobrogene, I. N. Roman, ardelean de naştere, avem îndrăzneala unei opinii, subt presiunea crescândă a Centralilor”. Cu această ocazie, I. N. Roman, într-un memoriu adresat lui Alexandru Marghiloman, scria: „Nu putem trece sub tăcere durerea cea mai mare, aceea de a se fi pierdut colţul de ţară în care unii ne-am născut şi alţii am trăit o viaţă întreagă...
 
În toamna aceluiaşi an, când pe frontul de vest victoria aliaţilor va schimba datele problemei în favoarea României, I. C. Brătianu – prim-ministru, însărcinează pe I. N. Roman cu redactarea unui memoriu asupra drepturilor noastre în Dobrogea, document folosit de delegaţia noastră la Conferinţa de pace de la Paris.
 
Întreaga acţiune patriotică întreprinsă de I. N. Roman denotă o activitate febrilă, profund ataşată idealului naţional, desfăşurată de un pătimaş apărător al integrităţii şi drepturilor naţionale ale statului român.
 
Nu în van, întâlnindu-l pe culoarele Parlamentului, I. C. Brătianu îi va zice: Acolo, la Iaşi, în vremuri de restrişte, ne-am verificat sentimentele faţă de ţara aceasta. Nu voi uita niciodată fapta dumitale. Dobrogea îţi va fi de-a pururi recunoscătoare.
Sau Nicolae Iorga, care l-a socotit sufletul mişcării dobrogenilor refugiaţi la Iaşi, ce a avut ca obiectiv împiedicarea cedării Dobrogei.
 
O publicistică militantă pentru cauza Dobrogei
Publicația Farul, avându-i fondatori pe Ioan N. Roman şi Marcel R.Opreanu, fiul primului prefect al Dobrogei, Remus Opreanu, tratează cu multă consecvenţă problemele refacerii Dobrogei după război, susţine necesitatea reparării podului lui Anghel Saligny, bombardat de trupele române pentru a împiedica trecerea inamicului spre restul ţării, refacerea localităţilor distruse de ocupantul inamic, ridică problema modernizării portului Constanţa, şi a litoralului.
 
Are o atitudine proliberală şi antiaverescană, iar în alegerile din 1921 susţine candidaţii Partidului Conservator Democrat. Evită polemicile, răspunde sobru polemicilor celorlalte publicaţii din opoziţie. A acordat spaţiu larg problemelor economice, edilitare ca şi celor culturale, mai ales că I. N. Roman era preşedintele Ligii culturale, filiala Constanţa. În publicaţie I. N. Roman semnează editorialele politice dar şi poezii, sub pseudonimul Ioan Ramură.
 
În 1920 se înfiinţează la Constanţa, sub conducerea profesorului Constantin Brătescu şi a avocatului Ioan N. Roman, „Societatea culturală dobrogeană“, din care făceau parte profesori, ingineri, medici ş.a. Scopul societăţii era cercetarea trecutului istoric al Dobrogei, studii ştiinţifice asupra climei, florei, faunei dobrogene şi de studii socio-economice privind dezvoltarea satelor, mişcarea populaţiei, obiceiurile, portul şi manifestările culturale ale localnicilor.
 
Programul societăţii culturale prevedea editarea unei reviste, organizarea de conferinţe, şezători şi excursii documentare, înfiinţarea unor biblioteci şi fondarea Muzeului regional dobrogean. Apariţia revistei Analele Dobrogei îndeplineşte primul punct al programului. De fapt, Analele Dobrogei este continuatoarea revistei Arhiva Dobrogei, care apăruse la Bucureşti în 1916, sub auspiciile Casei Şcoalelor şi sub direcţia lui Constantin Moisil, căruia i se alătură Constantin Brătescu.
 
Fondatorii ei consideră că este absolut necesar ca revista să apară în chiar metropola Dobrogei, cu program de activitate lărgit care să îmbrăţişeze, pe lângă comoara scumpă a cunoştinţelor despre trecut, şi însuşi prezentul, actualitatea vie, cu nesfârşita ei varietate de probleme şi curente.[3]
 
În cei 19 ani de apariţie, Analele Dobrogei a însumat 65 de numere în 32 de volume cu un total de 6724 de pagini. Din 1924 redacţia funcţionează în paralel la Cernăuţi, unde Constantin Brătescu este profesor universitar, şi Constanţa, girată de Ioan N. Roman, din partea Societăţii culturale dobrogene.
 
Scrieri (selectiv) semnate I. N. Roman: „Poezii“ - Bucureşti, 1895; „În contra direcţiunei literare de la «Contemporanul»“, Iaşi, 1887; „Un răspuns domnului Ioan Gherea“, Iaşi, 1889; „Dobrogea şi drepturile politice ale locuitorilor ei“, Constanţa, 1905; „Studiu asupra proprietăţii rurale din Dobrogea“, Constanţa, 1907; „La question roumaine en Hongrie“, Constanţa, 1915; „Pagini din istoria culturii româneşti în Dobrogea înainte de 1877“, Constanţa, 1920.
 
Eminescu adus la malul mării
Un monument lui M. Eminescu la Constanţa. După Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Dumbrăveni, Cluj, Banat, Cernăuţi, iată acum la Constanţa – deşi puţin cam târziu – aprinzând tămâia adoraţiei în faţa marelui poet al întreg neamului românesc. Iniţiativa de a ridica un bust lui Mihail Eminescu lângă malul mării – sugerată de altfel de mult cititorilor duioasei poezii „Mai am un singur dor” - este vrednică de toată lauda şi dă dovadă de mare înălţime sufletească. Acest nou monument la marginea dintre ape a pământului românesc capătă şi o valoare simbolică. El ne apare ca încă un stâlp de hotar sufletesc, aşa precum, pe vremuri, strămoşeştii bouri marcau hotarele materiale ale voevodatului lui Ştefan Vodă.
 
S-a adunat în localul Liceului „Mircea cel Bătrân”, în vederea acestui scop, un număr de intelectuali constituind în 1930  un comitet de acţiune. Liga culturală, secţia Constanţa, a votat un prim fond bănesc pentru înfăptuirea acestei opere: băncile populare din judeţ vor contribui şi ele cu sume diferite. Se vor pune în vânzare fotografii ale Poetului; se va apela la contribuţii benevole. Primăria municipiului va dărui un loc potrivit pe malul mării, de unde bustul nemuritorului va putea privi „cum ale apei valuri trec, călătorind spre dânsul”.
 
[…] Alegerea ca preşedinte al comitetului în persoana dlui I.N. Roman ar fi garanţie de conducere echilibrată. Alegerea dlui G. Coriolan în calitatea de casier ar fi o altă garanţie pentru păstrarea şi buna administrare a fondurilor. Alegerea dlui N. Chirescu, preşedintele Ligii culturale, ca membru, ar oferi posibilităţi de mai grabnică înfăptuire”.
 
Autorizată de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale No. 73535 din 30 decembrie 1930, lista de subscripţie cu nr. 16, vizată de prefect şi încredinţată oficial lui I. N. Roman, îl avea pe el însuşi cap de serie cu cea mai mare sumă dotată – 1.000 lei, ca şi Scipio Vulcan – fiul lui Petru Vulcan. Cu 500 lei, pe listă erau trecuţi, printre alţii, D. Vasiliu, G. Duma, Horia Grigorescu, primar, Emanoil Maier ş.a.
 
În Comitetul de iniţiativă şi organizare „Pro Eminescu” erau incluşi, alături de I. N. Roman, N.D. Chirescu – avocat, preşedintele Secţiei Constanţa a Ligii culturale, profesoara Zoe Verbiceanu, avocatul Horia P. Grigorescu, profesorul Gh. Coriolan, directorul Liceului „Mircea cel Bătrân”, avocatul Aurel Vulpe, ajutor de primar, judecătorul Valerian Petrescu, secretar al comitetului.[4]
 
Ziarul „Marea Noastră” publică sub semnătura Remus Philipp o cronică la conferinţa organizată de Comitetul „Pro Eminescu” în folosul strângerii fondurilor pentru statuie. Întrunirea s-a desfăşurat la Cazino iar disertaţia „Mihai Eminescu şi Marea” a fost susţinută de Valerian Petrescu, secretarul comitetului. „O selectă asistenţă compusă din înalţi magistraţi, ofiţeri superiori, avocaţi de marcă, profesori cu renume şi tot ce avem ca pioneri ai elitei de cărturari, a fost ţinută cu atenţia încordată mai bine de două ore. Conferenţiarul a tratat cu atâta viaţă, căldură şi variate expresii încât orele au părut minute”.[5]
 
Lista de subscripţii continuă. Dau fonduri pentru statuie Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Elena Văcărescu, Leca Morariu, Hortensia Papadat Bengescu, I. Răducanu, Cincinat Pavelescu, Aurel Vulpe, Valerian Petrescu.      În „Scrisori către Tudor Vianu”[6] figurează şi următoarea: Ioan N. Roman, avocat, Constanţa, str.Carol I, telefon 6713, Constanţa, 28 martie 1931. Mult stimate dle Vianu, Am spus dlui secretar al comitetului nostru să nu uite să vă înştiinţeze din timp, cum aţi dorit, relativ la măsurile luate în vederea conferinţei dvs. Desigur, dsa va face-o. Vă înştiinţez şi eu că toate măsurile s-au luat. Veţi ţine conferinţa dimineaţa.
 
După amiază aş dori să convoc câţiva membri ai comitetului ca să vorbim despre propunerea dlui Han. Dvs., desigur, ne veţi mai da şi alte detalii. Noi vă mulţumim pentru interesul ce puneţi în vederea realizării monumentului proiectat. Drumul pentru dvs. şi d-ta ne priveşte pe noi. Am reţinut o cameră la „Grand Hotel”. E un hotel central şi curat şi are jos şi restaurant. Până la revedere, cu distinse salutări, Ioan N. Roman.
 
Probabil că atunci când Tudor Vianu a ajuns la Constanţa, I.N. Roman i-a cerut să-i recomande artistul plastic cel mai potrivit a-i face chipul Poetului. Pe gura, ochii şi pe fruntea celui mai mare poet al neamului nostru nu voi putea îngădui să se preumble vulgare degetele oricărui ipsosar analfabet. Ar fi un sacrilegiu. Chipul lui Eminescu se cuvine să fie modelat, cu evlavie adâncă şi cu excepţională înţelegere, de mâna celui mai mare sculptor al României contemporane. Pe acest sculptor îl voi alege eu, şi eu singur îmi voi lua întreaga răspundere a alegerii”.
În colecţia Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa se păstrează, expusă public, în original Convenţiunea între I.N. Roman şi Oscar Han pentru ridicare statuii lui Mihai Eminescu. Încheiată între I. N. Roman, preşedintele Comitetului „Pro Eminescu”, domiciliat în Constanţa, str. Carol 115, şi G. Coriolan, directorul Liceului „Mircea cel Bătrân”, casierul Comitetului „Pro Eminescu”, şi sculptorul Oscar Han, domiciliat în Bucureşti, str. Dr. Capşa nr. 12, pentru bustul în bronz al poetului, de 1,50 m, reprezentând figura lui Mihai Eminescu tânăr, şi figura simbolică reprezentând „Elegia”, în înălţime de 2,10 m.
 
Strângerea banilor pentru monument era treabă anevoioasă, deşi, potrivit relatării lui Nicolae Tonitza, înflăcăratul I.N. Roman spusese: Domnule Han, domnule Tudor Vianu, monumentele nu se fac cu bani, se fac cu entuziasm. Uite, vino dumneata cu macheta monumentului aici şi-i strâng eu de gât pe toţi bogătaşii ăştia, pe toate lighioanele astea care s-au strâns aici, la Constanţa. Scot eu bani. Dar adă dumneata macheta lui Eminescu[7].
 
În „Marea noastră”[8], o ştire sub titlul „Pro Eminescu” confirma: Comitetul „Pro Eminescu” a luat iniţiativa de a-şi extinde activitatea şi în celelalte oraşe din judeţ. Începutul s-a făcut la Cernavodă, unde dl. Aurel Vulpe a conferenţiat despre voinţa şi opera literară a poetului dobrogean Panait Cerna cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea sa. Comandorul Cristescu şi Sever Cărpinişanu au citit apoi câteva din cele mai alese bucăţi ale lui Panait Cerna (1881-1913). Şezătoarea a avut deplin succes.”
 
Un liberal printre liberali
Pentru mişcarea liberală locală s-a dăruit de la început. Fusese dezamăgit, apoi, spre sfârşitul vieţii se autoexclusese din rândurile ei, dar acţionase toată viaţa în cel mai curat stil şi program liberal. Scrisoarea către fostul ministru este o dovadă testamentară a sentimentelor şi convingerilor politice ale lui I.N.Roman. Din convingere curată şi cinstită m-am botezat şi eu, la Iaşi, în apele liberalismului: şi fără a fi prezumţios pot afirma că am fost la vârsta  şi cu temperamentul meu unul din combatanţii care i-au adus servicii”, scria unui prieten cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice, în 1930. „Organizaţia liberală de la Constanţa eu am întemeiat-o cu concursul câtorva prieteni - înainte chiar de a ni se da drepturi politice.(…)  Pot spune că atât ca membru devotat al partidului cât şi ca parlamentar m-am bucurat de stima neuitatului Ion I. C. Brătianu, achitându-mă conştiincios de unele însărcinări  cu care m-a onorat.
I.N.Roman nu a fost doar întemeietorul organizaţiei judeţene ci și liderul ei de necontestat.
 
Trăiască Dobrogea românească, la semicentenarul său!
Semicentenarul provinciei realipite a fost una din marile sărbători care a cuprins într-o stare de extaz şi efuziune patriotică întreaga populaţie. Era octombrie 1928. Mai mult decât pentru guvernaţii de la Bucureşti, sărbătoarea Dobrogei a fost una numai a ei, impresionantă prin cota de participare individuală, prin spontaneitatea manifestărilor, creând mai presus de toate un spirit al locului, inconfundabil, inalienabil.
Seria conferinţelor despre Dobrogea le deschide Ioan N. Roman.
 
Cu conştiinţa împăcată pentru datoria îndeplinită în trecut şi neclintită credinţă în viitor, sărbătorim, aşadar, la Constanţa, prima jumătate de veac de la alipirea Dobrogei la Patria Mumă, care a fost şi primul pas spre întregirea unităţii noastre naţionale atât de adânc săpată în suflet: Trăiască Dobrogea românească!
 
În 23 octombrie, sub auspiciile Societăţii culturale „Astra dobrogeană“, în prezenţa unui auditoriu „alcătuit din tot ce are Constanţa mai select“, Ioan N. Roman , marele publicist şi om politic, a dezvoltat în sala Teatrului „Regal“ conferinţa „Dobrogea şi drepturile românilor asupra acestei provincii“.
 
Timp de două ore ilustrul fruntaş al vieţii dobrogene, scrie cronicarul „Daciei“ – bazat pe date istorice, geografice şi etnografice – a demonstrat cu verva-i bine cunoscută drepturile ce le avem asupra acestui ţinut, combatând, punct cu punct, pretenţiile absurde ale vecinilor noştri de la miazăzi. I.N.Roman a fost recompensat prin aplauzele îndelungate ale auditoriului.
 
Două zile mai târziu, în „Dobrogea Jună“, acelaşi Ioan N. Roman scria: Sărbătorim astăzi cei 50 de ani ai reanexării Dobrogei. De la unirea Munteniei cu Moldova în 1859, această reanexare din 1878 e cel mai important act pe care istoria românilor îl înregistrează şi cel dintâi pas spre întregirea neamului. A fost un act mare şi cu urmări decisive pentru dezvoltarea de mai târziu a regatului, deoarece fiica regăsită după veacuri de înstrăinare aduce patriei-mume gurile Dunării şi ţărmurile Mării Negre şi o pune în legătură cu lumea pe căile nesfârşite ale apelor.
 
Sărbătoarea semicentenarului ni-i scumpă, pentru că Dobrogea ni-i scumpă. Şi cum nu ne-ar fi scumpă când unii dintre noi în ea ne-am născut, iar alţii în ea ne-am trăit anii cei mai frumoşi ai vieţii? Încinsă de două părţi de colanul marelui fluviu şi scăldată la răsărit de valurile mării, noi iubim seşurile ei ondulate şi presărate de tumuli misterioşi, după cum iubim înălţimile ei împădurire de la miazănoapte şi miazăzi. Le iubim pentru că sunt ale noastre şi pentru consţiinţa clară a drepturilor ce avem la stăpânirea lor.“[9]
 
A murit la 12 iulie 1931 şi a fost înmormântat în cimitirul din Constanţa.
Moartea publicistului în plină putere creatoare a luat prin surprindere pe toţi cei care l-au cunoscut, oficiali, colegi, cetăţenii urbei. În iulie 1931, un necrolog în revista Tomis a eparhiei de Constanţa[10]:
 
Stăm lângă trupul său rece şi-l privim plini de evlavie şi cu pioase sentimente de veneraţie, ca în faţa unui monument istoric, la care au avut loc evenimente mari, aducem un cult omului superior care a fost Ioan Roman, preamărindu-i înălţimea lui sufletească. Biserica dobrogeană plânge şi slăveşte totodată pe un bun fiu al său, care a plecat mai aproape de Cel ce este bunătatea veşnică, pentru că Ioan Roman a slujit cu dragoste şi bisericii sale./…/Intrat în parlamentul bisericesc al acestei eparhii, în anul 1925, a fost întotdeauna autoritatea care cu o deosebită clarviziune deslega toate chestiunile ce necesitau cunoştinţe, dar şi multă pătrundere. Cunoscător al istoriei bisericeşti, da o interpretare vie şi cu totul nouă evenimentelor, din care era nevoie să scoatem actuale pilduiri. Cu Ioan N. Roman Constanţa culturală pierde pe cel mai cuprinzător, mai ager şi mai fin reprezentant al ei; Dobrogea... pe unul dintre cei mai valoroşi apărători ai intereselor sale naţionale şi politice; Ţara întreagă pierde un fruntaş, al cărui loc de cinste este asigurat în istoria culturii noastre[11].
 
Contemporanii îi vor ridica un bust, datorat sculptorului I. C. Dimitriu Bîrlad. Dezvelirea monumentului, la 25 septembrie 1932, este socotită de presa dobrogeană „o mare sărbătoare”.
 
La această pioasă solemnitate a participat aproape tot oraşul şi judeţul, reprezentate prin numeroase delegaţiuni de cetăţeni din toate cartierele oraşului, fiecare comună din judeţ trimiţând delegaţii ei, întrucât neuitatul I. N. Roman este cunoscut şi iubit nu numai în oraşul său de reşedinţă, dar chiar dincolo de limitele judeţului nostru, pentru că ilustrul dispărut nu era numai un constănţean, ci aparţinea întregii Dobrogi, căreia i-a închinat cea mai mare parte din activitatea sa politică, socială şi intelectuală….
 
Ca jurist, I. N. Roman „a făcut strălucirea corpului de avocaţi. Cunoscător profund al principiilor care guvernează dreptul şi ajutat de o inteligenţă şi cultură superioară, pe lângă un simţ juridic deosebit, I. N. Roman îşi pregătea procesele cu o rară conştiinţă şi le pleda cu măiestrie şi convingere”, ne lasă mărturie un contemporan al său.
 
„Pentru tineri el va rămâne o pildă vie; pentru cei de-o seamă cu el, Roman va fi icoana la care orice avocat trebuie să râvnească”, va spune la catafalcul său decanul Baroului constănţean, C. Irimiescu.
 
Memoria lui I. N. Roman avea să fie prezentă în viaţa culturală dobrogeană şi prin instituirea de către familie a două premii „care vor încununa opere literare, culturale şi artistice privitoare la Dobrogea, de care a fost legată aproape întreaga viaţă a lui Ioan N. Roman”. Este vorba de Premiul pentru poezie „Ioan N. Roman”, care va fi decernat în 1934 poeţilor Grigore Sălceanu şi Vasile Voiculescu, şi Premiul cultural dobrogean „Ioan N. Roman” acordat în 1939 prozatorului George Banea şi lui C.D. Constantinescu Mirceşti.
 
În 1996 publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, au primit la Universitatea Tuscia din Viterbo, în Italia, premiul „I.N.Roman”  pentru întreaga activitate culturală desfăşurată, manifestare iniţiată de nepoata „Ilustrului”, trăitoare la Roma, dr. Cecilia Roman, şi susţinută de secţiunea română a Centrului pentru studii Centrul şi periferia din cadrul Universităţii Tuscia- Viterbo, Italia.
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:
Dobrogeanul Nicolae Georgescu Roegen - un savant printre savanți, un economist printre economiști
Nicolae Sever Cărpinișan - vocea conștiinței dobrogenilor (GALERIE FOTO)
Constantin Brătescu - „Populația Dobrogei - un muzeu etnografic viu
 
 
         
 

---