Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
//
16:46 21 12 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei Horia Roman și Dobrogea ultimei lui redute

ro

13 Sep, 2024 17:00 7881 Marime text
 Horia Roman
Enciclopediile destinate personalităților românești sunt zgârcite în prezentarea lui Horia Roman.Născut în anul 1910 la Constanţa. Fiul lui Ioan Roman, primarul Constanţei, el însuşi ziarist şi poet. A debutat în literatură şi publicistică la vârsta de 17 ani. A fost colaborator şi redactor la publicaţiile Bilete de papagal, Adevărul, Dimineaţa, Stânga, Cuvântul liber şi Timpul. În 1942 a fost acreditat corespondent al Agenţiei de presă Rador la Roma. În acelaşi context a devenit şi ataşat de presă pe lângă Sfântul Scaun.
 
După 23 august 1944 a refuzat să mai revină în ţară. A intrat în colimatorul Securităţii la 13 martie 1952, când a fost semnalat ca redactor al Buletinului European, editat de Iosif Constantin Drăgan la Roma. Totodată, era membru al Mişcării Române pentru Unitatea Europei, înfiinţată şi finanţată de acelaşi om de afaceri începând cu 5 noiembrie 1949.
În urma unui conflict cu I.C. Drăgan, s-a transferat în funcţia de corespondent al postul de radio Europa Liberă la Roma. În 1969 a publicat volumul memorialistic „Cenuşa visărilor noastre”. A încetat din viaţă în 1982, în sanatoriul Sanatrix de la  Roma”.[1]
 

O tinerețe sub semnul de autoritate al tatălui

IN Roman cu fiul său Horia
În certificatul de naştere eliberat de Primăria municipiului Constanţa este scris că s-a născut la 9 decembrie 1910, ora 12, la casa părinţilor săi din str. Carol 121, copilul de sex masculin Ion Radu Horia, fiul lui Ioan N. Roman, de 45 de ani, de profesie avocat, şi al Ceciliei, fără ocupaţie, de 38 de ani. A fost cel mai mic copil al familiei Roman şi singurul băiat.
 
 La data aceea tatăl, I.N.Roman, cu o activitate prodigioasă în presa ieșeană, chemat la București  în 1892 ca prim-redactor al Adevărului, cu studii de drept și doctorat  în Belgia la Université Libre[2]. Întors în țară, Ioan N. Roman este numit la Judecătoria Curtea de Argeș, transferat puţin mai târziu la Judecătoria ocolului Medgidia, judeţul Constanța. Demisionează repede din magistratură şi este numit primar al comunei Medgidia.
 
Avea 33 de ani! În luna mai 1900 se stabilește la Constanța unde exercită profesia de avocat și se înscrie în lista definitivă de alegători ai acestei comune. Este ales consilier comunal în 1904, consilier judeţean, vice-președinte al Consiliului județean al județului Constanța în anii 1905-1907, apoi primar al Constanței, în anul 1910, în același timp decan al Consiliului de disciplină al corpului de avocaţi, preşedintele comitetului pentru ajutorarea veteranilor în Dobrogea.
 
Când i s-a născut fiul, I.N.Roman era președinte al comisiei interimare, adică primarul Constanței.
 Lui Horia ursitoarele i-au prezis o carieră jurnalistică, continuând-o pe cea a tatălui, pe care l-a avut de model. La moartea acestuia, în iulie 1931, tânărul Horia scria: „Pierdeam pe camaradul meu de jocuri, din copilărie, pierdeam pe cel mai tânăr, mai drag şi mai înţelegător prieten”.[3]
Horia Roman a făcut primii ani de şcoală la Gimnaziul constănțean, apoi la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, avându-l coleg de cameră pe Eugen Ionescu şi frecventând cu plăcere cenaclul lui Eugen Lovinescu.
Poezie olografă scrisă de Horia Roman 
La 17 ani a început să publice versuri şi proză literară, mai întâi la Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, dar urmând voinţa tatălui a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, deşi nu a profesat niciodată. Jurnalistica l-a acaparat până la capătul vieţii.
 
Lucrează în redacţia ziarelor Adevărul (unde tatăl său fusese prim-redactor) şi Dimineaţa, scrie pentru revistele Stânga şi Cuvântul liber, la care exercită şi funcţia de secretar general de redacţie (1932-1936), pentru ca mai apoi, timp de 5 ani (1937-1942), să fie angajat  la ziarul Timpul sub direcţia lui Grigore Gafencu.  Horia Roman are frecvente colaborări şi în diverse publicaţii dobrogene: Dacia, Dobrogea Jună, Revista dobrogeană.
În 1942 este trimis corespondent al Agenţiei naţionale de ştiri RADOR la Roma, iar legaţia României îl acreditează ca ataşat de presă pe lângă Sfântul Scaun.
 

Drumuri întrerupte

Perioada în care a avut aceste misiuni diplomatice aparține celui de-al Doilea Război Mondial. Italia lui Musolini își scria destinul.
 
Aflăm din presa vremii: „Ziaristul bucureștean Horia Roman, care fusese ținut un timp prizonier la Taormina, în Sicilia, a fost eliberat de aliați și se află la Roma de unde a scris familiei sale o lungă scrisoare asupra împrejurărilor în care fostul redactor al revistei „Stânga“ și colaborator constant al ziarelor democrate, descrie cum a putut fi înfățișat autorităților de ocupație ca... un om periculos pentru aliați! Horia Roman, care și-a câștigat un nume în presa bucureșteană, funcționa ca atașat de presă la Roma, și a refuzat, alături de ministrul nostru d. Grigorcea să urmeze guvernul ridicol al lui Mussolini.
El arată în scrisoarea sa că în Italia circulă foarte mulți legionari de ai noștri, unii, stabiliți acolo, alții fugiți de prin alte părți, — unii cu o activitate din cele mai dăunătoare. Horia Roman mai arată apoi că dorește să se reîntoarcă în țară cu prima cursă a motonavei „Transilvania“ care e așteptată la Neapole.
 
Ciudățeniile vieței: în urmă cu opt, nouă ani, Horia Roman — care e fiul regretatului fruntaș dobrogean Ioan Roman, era snopit în bătaie, împreună cu grupul de studenți cu care înființase un cerc de studii socialiste. „Nici nu mi s-au vindecat rănile de atunci — scrie el — și cei ce m-au bătut, sau tovarăși ai lor, mi-am înscenat toată chestiunea aceasta de la Taormina, desigur ca să nu fiu prezent în țară, unde voiam să vin de îndată ce armata pornise împotriva hitleriștilor. Probabil că-i incomoda memoria mea“.[4]
 
Revine totuși în țară dar pentru scurt timp. Se căsătorise în 1943 cu o italiancă, avea deja un copil, iar ce vedea că se întâmplă în scumpa lui țară având cizma sovietică pe grumaz îl determină să se stabilească definitiv în Italia. Îşi cumpără o căsuţă cochetă chiar în apropierea zidurilor Vaticanului.
 
Casa Roman din Via Santa Aurelia, unde a locuit până la sfârșitul vieții, întreţinea o atmosferă românească,  având pereţii plini cu cărţi ai clasicilor români, cu tablouri vechi din care zâmbeau domniţe şi prinţi valahi, cu scoarţe şi ştergare transilvane. În acest spaţiu de intimitate culturală poposeau adesea, printre alţii, Picasso, Fellini, Andre Malreaux, Eugenio Montale, Eugen Ionesco, Mircea Eliade.
 
Pe fila de gardă a celor mai multe din cărţile frumos rânduite în bibliotecă stă mărturie câte o însemnare de genul: „Lui Horia Roman, ca să-şi aducă aminte de Bucureşti, Paris, Roma…Cu vechea prietenie a lui Mircea Eliade, Roma, 8 septembrie 1981“.„Bien cordialement a vous, Emil Cioran“.
 

Cenuşa visărilor noastre

În 1968 publică Cenuşa visărilor noastre, subtitrată Amintirile unui ziarist profesionist, în care povesteşte aparent disparat despre tatăl său, despre oamenii de cultură pe care i-a cunoscut, despre sine. Este, după propriile mărturisiri, reproducerea unei causerii ţinută la Salsburg, care făcea parte dintr-un manuscris mai mare.
 
L-a pierdut la aeroportul din München, la întoarcerea din Austria. Textul publicat, ca şi fotografiile s-au salvat printr-o întâmplare, cealaltă parte s-a pierdut. Causeriile lui sunt un adevărat manual de jurnalism presărat cu memorialistică. Lecţii despre deontologie, date inedite despre oameni cunoscuţi şi fapte petrecute în câmpul politicii româneşti, necenzurate şi neprefăcute, ca cele de-acasă.
 
„Scriu mereu, în fiecare zi câte ceva. Din activitatea unui ziarist profesionist, 90 la sută din ceea ce scrie nu se semnează. Semnătura o pui când nu vrei să bagi la apă pe altcineva sau când trebuie să-ţi iei răspunderea unui punct de vedere cu care nu toată redacţia este de acord. Nuvela, romanul, eseul - nu-l privesc pe gazetar. E un rol pe care nu ştie să-l joace sau nu l-ar juca bine.
 
Ziariştii sunt cronicarii de fiecare zi ai epocii lor şi sunt - utili sau inutili - ca florile la butoniera hainei./…/Am cunoscut între colegii de redacţie scriitori de mare talent: Jean Bart, Paul Zarifopol, George Călinescu, Şerban Cioculescu, care ştiau când s-a născut, ce-a scris şi cum a gândit Dimitrie Cantemir, dar habar n-aveau cine era subsecretarul de stat la Ministerul Domeniilor.
 
Omul care cumpără gazeta o ia şi ca să afle „întâmplările din Capitală” sau noul mers al trenurilor şi nu numai peregrinările lui Petru Cercel, la Veneţia, acum patru sute de ani./…/Definiţia profesională a meseriei noastre o găsise, cred, Alexandru Mavrodi, preşedintele Sindicatului ziariştilor din Bucureşti, sindicat care respinsese, prin vot secret, primirea lui Stelian Popescu, directorul „Universului”, în rândul profesioniştilor: „Gazetar este acela despre care colegii lui afirmă că este”.
 
/…/ Un ziarist român a zburat peste cerul Odesei - apărată de o puternică artilerie antiaeriană - de dragul unui vers de Eminescu. Voia să-şi înceapă reportajul cu „Oda” în metru antic: „Nu credeam să ’nvăţ a muri vreodată”…Opera ziaristului trăieşte şi moare, ca efemeridele, de dimineaţă până seara. La dispariţia lui definitivă îi dispare şi numele şi amintirea. Şi totuşi el este - ca şi Dumneavoastră - un poet şi - un visător”.
 
Cartea, aflată în tiraj de buzunar - 99 de exemplare, numerotate, a fost trimisă prietenilor pe care exilul i-a risipit prin toate unghiurile lumii. Autorul a primit şaptezeci de scrisori, una mai cordială decât alta, pe care le-a păstrat în trei caiete. Citindu-le, simţi, printre rânduri, mistuitorul dor de ceea ce a fost (şi nu mai este) în ţara „cea bună“ prăbuşită sub „cortinele de fier“ ale istoriei şi ale unui crâncen destin, cum spune însuşi autorul.
 

„Eu sunt mai mult decât român, sunt dobrogean şi deci european”

În anul 1949, la Roma, omul de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, aflat în exil, a pus bazele Asociaţiei române pentru unitatea Europei, apoi a început să publice Buletinul european, în martie 1950. Publicația analiza problemele generale ale întregii Europe de după război. Erau și articole privind diverse aspecte ale vieţii româneşti, „proiectate” pe plan continental.
 
Acestea erau semnate de Horia Roman. Câteva titluri: Les Droits de l’Homme en Roumanie et en Hongrie, ianuarie 1950, La persécution de l’Eglise en Roumanie, februarie 1950, Les Roumains et l’idée européenne martie 1950, A la recherche de la paix perdue, decembrie 1959, Eminescu, august/septembrie 1964, Une seule frontière compte: la frontière européenne, august/septembrie 1965, De Gaulle et les Monts Oural, noiembrie 1965, La conspiration du silence, februarie 1966, L’inadmissible bonne foi, martie/aprilie 1966, Mircea Eliade: un coeur jeune, august/septembrie 1967, De Gaulle et le destin de la France, iunie 1968, Marcel Proust et les Roumains, noiembrie 1971 etc.
 
Deşi fiecare din temele dezbătute în revistă în decursul celor două decenii de activitate sunt străbătute de un strigăt de disperare faţă de ţară, ne vom opri asupra unuia singur, datat 1951. În România secătuită de război, de înrobitoarele despăgubiri materiale plătite către URSS se mai construia şi un jalnic canal Dunăre Marea Neagră.
 
Articolul Dobroudja, derniere Cendrillon... replică la un articol din „Pravda” şi reluat de Bulletin europeen. Reproducerea câtorva pasaje din amplul comentariu se impune: „Totul în Rusia este haos, mister şi moarte. Şi acelaşi mister se dezvoltă astăzi în teritoriile separate de restul Europei prin cortina de fier. Fiecare zi care trece le izolează periculos, le întreţine într-o promiscuitate unde se pierde tot mai mult controlul politic al liberului occident. Aşa se petrece şi pe malul european al Mării Negre. Către ce destinaţii a fost deportată pacifista populaţie a Dobrogei?
Dobrogea este teritoriu român care se întinde între braţul Dunării, Chilia la sud de Basarabia până la satul Ecrene care marchează vechea frontieră româno-bulgară. Este o regiune pentru care ruşii de la sosirea lor în august 1944 au arătat un interes particular. Situaţia strategică importantă judecând portul Constanţa a provocat ocuparea militară a provinciei şi pentru motive de securitate rusificarea sa a presupus transportul populaţiei rezidente de la Nistru într-o regiune care în cursul întregii sale istorii nu a cunoscut niciodată mijloace de infiltrare rusă. În acelaşi timp, o mare parte a populaţiei române a Dobrogei a fost deportată în Rusia.
 
Dintr-o zi în alta zeci de mii de familii au dispărut. Recentele comunicaţii – dificil de controlat - semnalează formarea unor colonii române la Norisk, la Igarsk, în Turabansk, şi câmpurile de muncă forţată din bazinul fluviului Ienisei. În fine, sunt trei ani şi astăzi din iniţiativă sovietică a început în Dobrogea construirea unui gigant canal destinat să unească Dunărea cu Marea Neagră. Munca este efectuată în condiţii umilitoare, inumane.
 
A munci la construcţia acestui canal echivalează cu o condamnare la moarte. Un mare număr de intelectuali români au fost adunaţi în cartierul de la Cernavoda şi cei mai mulţi dintre ei nu pot rezista regimului insuportabil la care sunt supuşi. Este acesta mijlocul prin care ruşii au putut  lichida clasa intelectualităţii române care le-a opus o puternică rezistenţă spirituală, căci alţii decât corifeii Kremlinului nu se acceptă să fie“.
 
Ziaristul Horia Roman, detaliind situaţia deosebit de grea a concetăţenilor săi  sugera europenilor în care credea şi soluţii pentru salvarea provinciei: „Poate că o anchetă a Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite în problema canalului Dunăre Marea Neagră ar putea fi abordată mai uşor în primul rând pentru că este de competenţă europeană şi în al doilea rând pentru că până acum şi categoric, România nu a fost încă încorporată URSS.
 
Este evident că problema Dobrogei din punct de vedere politic şi social este o problemă română şi devine una europeană. Este evident că nu se mai pot ţine ochii închişi şi trebuie formulat un protest vehement contra a ceea ce ruşii fac astăzi în inima Europei. Nu poate să pară aceste semnalări o problemă de sentimentalisme regionale. În realitate, problema pe care noi am vrut să o abordăm ne priveşte pe toţi căci pericolul colectivizării asiatice ameninţă Europa întreagă dacă nu chiar toate cele cinci continente.
 
Noi am semnalat cazul Dobrogei - un pământ în întregime impregnat de civilizaţia lumii latine pentru că noi am văzut acolo toată dramatica desfăşurare a unui eşantion de metode folosite de ruşi pentru a marca lumea instaurată la Kremlin şi a falsifica istoria. Într-o bună zi  o statistică indiscutabilă va demonstra lumii întregi că această regiune a fost din totdeauna locuită de ruşi şi că ea a aparţinut consecvent de fapt şi de drept Marii Uniuni Sovietice. Nimeni nu va mai crede că în urmă cu 3 sau 4 ani nici un picior de rus nu atinsese pământul Dobrogei”.[5]
 
Într-un astfel de registru sunt toate articolele scrise de Horia Roman şi publicate în Bulletin europeen. Ilustraţii care completează textul, titluri mari, să şocheze, fraze lungi, adumbrite de suferinţa autorului, aflat departe de ai săi, în imposibilitatea de a-i ajuta şi în alt fel.
 
În urma unui conflict cu I.C. Drăgan,  Horia Roman s-a transferat în funcţia de corespondent al postul de radio Europa Liberă la Roma. A murit la Roma în 1982. Nu a mai revenit în ţară niciodată.
 
Prietenia cu Mircea Eliade
A cunoscut şi a întreţinut prietenii cu mulţi oameni de seamă români şi străini dar cea mai caldă relaţie a avut-o cu Mircea Eliade. În august 1968 îi scria la Chicago: „Dragul meu, sunt ani de când ne cunoaştem şi poate e mai prudent să nu-i mai numărăm.
Scrisoarea lui Mircea Eliade adresată prietenului său Horia Roman 
După război ne-am revăzut la Paris, în februarie 1947, în zilele Conferinţei păcii: România se afla pe masa de operaţii. Erau acolo, dintre prietenii şi cunoscuţii noştri Grigore Gafencu, Alexandru Rosetti, Scarlat Lambrino, Ţuţubei Solacolu şi Eugen Ionescu. Iar dintre oamenii politici legaţi de dramaticul moment: Lucreţiu Coca Pătrăşcanu. Prăbuşirea ţării  era atât de profundă că tu te refugiaseşi în Eminescu, ca sub singurul adăpost care ne mai apăra de urgia furtunei.”[6]
 
Anii au trecut, prietenia s-a păstrat şi la 9 aprilie 1970 din California soţia lui Mircea Eliade, Cristinel, îi scria: „Dragă Horia, îţi scriu în grabă căteva rânduri ca să te rog să ne faci un serviciu. Nu mai îndrăznesc să apelez la Nina (n.n. Nina Battali, graficiană şi poetă română în exil) pe care o plictisesc deja cu apartamentul. Şi cum ştiu că eşti drăguţ şi sensibil a căzut păcatul pe mata. Iată despre ce este vorba: sora lui Mircea pe care dorim mult s-o aducem în Italia pentru câteva săptămâni, ca să obţie paşaportul are nevoie de o scrisoare de invitaţie (certificat d’hebergement) de la cineva de acolo.
 
Crezi că poţi să i-o trimiţi? Dacă da, atunci fă-o imediat, te rog. Mircea te sfătuieşte să te consulţi cu M.Popescu care a făcut sute deja, se pare. Suntem de o săptămână la Santa Barbara unde de câte ori venim ni se pare tot mai frumos. Cer de Capri, cald, flori, mii de păsări de tot felul şi miros de Sicilia. Din păcate fericirea se termină la 18 aprilie când ne întoarcem la Chicago”.
 

Horia Roman despre Marcel Proust și Anton Bibescu  

La Roma apărea, în 1972 , sub egida Societății academice Daco romana, secțiunea filologică, un articol inedit, scris în franceză, semnat de Horia Roman și intitulat: Opt pagini inedite scrise de Marcel Proust.
Copertă carte Proust 
Documentul ne-a fost oferit de Laura Basso, una dintre nepoatele jurnalistului.
Scrisoarea datată 27 august 1917 este adresată prințului Antoine Bibescu, completată cu desene de Nicolas Ciarletta. Cele opt pagini inedite prezintă un interes istoric, literar și, mai presus de toate uman.
 
Scurtul comentariu al lui Horia Roman, apărut pentru prima dată în noiembrie  1971 în revista italiană Dreapta (La Dresta) se referă la românii de la Paris cu care Marcel Proust a întreținut relații de prietenie profunde și durabile.
 
Bunăoară, pianista Rachel Brâncoveanu, mama poetei Anna de Noailles, îl inspiră și îi oferă modelul unui personaj feminin din roman. Cu Hélene Suţu a purtat corespondenţă până la sfârşitul vieţii și cu care se întâlnea la faimosul Hotel Ritz, unde prinţesa ocupa un apartament. Pe George Enescu romancierul îl ascultase executând sonata lui Franck. 
 
Marea prietenie a lui Marcel Proust a fost însă cu Anton Bibescu, pe care-l considera „una din inteligenţele cele mai minunate pe care a avut ocazia să le cunoască" şi cu fratele său Emmanuel. Bibeştii au reprezentat pentru el nu numai un mare prestigiu social care i-au alimentat snobismul, însă i-au stimulat şi creaţia. Emmanuel Bibescu „l-a îndrumat pe Marcel Proust în domeniul artelor frumoase", după cum singur recunoaște.
 
Anton Bibescu era în 1904 ataşat la Legaţia României de la Paris, apoi a fost transferat în acelaşi post la Londra, unde a dus o intensă luptă pentru cauza naţională a românilor din Transilvania, direcţie în care Marcel Proust l-a ajutat foarte mult.
 
O mărturiseşte chiar diplomatul: „În Anglia m-a ajutat să fac cunoscută cauza românească unor oameni care s-au legat cu folos de ea până în momentul în care pacea din 1919 fu semnată (Lordul Fitz Maurice, Wickham Steed, Seton Watson etc.). Marcel Proust şi cu mine am întemeiat Comitetul pentru apărarea raselor asuprite din Ungaria, a cărui hârtie de scrisori am găsit-o: Comité pour la défeuse des races opprimées de Hongrie... Câte scrisori a scris el directorilor ziarelor Figaro, Temps, Journal de Débats, ca să fie publicate aceste ”corespondenţe”, care vor lumina opinia publică asupra realităţii româneşti!"[7] 
Prima pagină Proust 
Textul-prezentare semnat de Horia Roman se referă la relațiile scriitorului Marcel Proust cu românii, așa cum rezultă dintr-o corespondență necunoscută mai bine de jumătate de secol. Ea poartă și o notă de culoare și de emoție completând marele mozaic elaborat de principesa Martha Bibescu și de prințul Anton Bibescu prin publicarea scrisorilor proustiene[8].
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Fotografiile fac parte din colecția personală Aurelia Lăpușan.

Citește și:
File de poveste - Horia, fiul „roman" al lui Ioan N. Roman
105 ani de la naşterea lui Horia Roman. Un destin românesc la poalele Vaticanului (galerie foto)
Horia Roman și continuarea moștenirii lăsate de tatăl lui, Ioan N. Roman
Inedită epistolă a memorialistului constănţean Horia Roman. 109 ani de la naştere
 
 

  1. Pelin, Mihai, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, Bucureşti, 2002, p. 285.
[2] Tribuna, XIV, 1897, nr. 156, p. 3.
  1. Roman, Horia, Cenuşa visărilor noastre, Societatea academică română, Roma, 1969, p.18.
[4]Semnalul, 9, nr. 1138, 5 februarie februarie 1946
  1. Roman Horia Dobroudja, dernière Cendrillon, Bulletin europeean, aprilie 1951, p. 1-6.
[6] Din corespondența pusă la dispoziție de dr. Cecilia Roman
[7] O excelentă lucrare despre Marcel Proust și românii a fost editată de Cornelia Ștefănescu sub titlul Destinul unei întâlniri. Marcel Proust și românii, 2001.http://www.romlit.ro/marcel_proust_i_romanii
[8] La bal cu Marcel Proust, Gallimard, 1928, și Scrisori ale lui Proust către Bibescu, Clairefontaine, 1949

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari