Istoria Dobrogei Marin Ionescu-Dobrogeanu - un enciclopedist autodidact

 
„Ca să stăpâneşti un ţinut prin puterea armelor, mi se pare cu mult mai lesnicios, decât să stai de strajă şi cu condeiul în mână să scoţi acel ţinut din regiunile necunoscutului(…)Eu, care am mânuit şi sabia şi condeiul tocmai în şi pentru Dobrogea, îmi sau seama de însemnătatea acestor două ipostaze.”[1]
 
Dobrogea se iubește cu sufletul și fapta, se apără la fruntarii cu arma în mână, se păstrează în inimă oriunde te-ai afla. Și găsește să-ți arate calea de a o sluji cu maximum devotament.  Așa ar putea fi rezumat mesajul pe care îl lasă această personalitate culturală și militară a țării generațiilor viitoare în contul cărora și-a depus toată opera științifică, credința și misiunea.
Colonelul Ionescu Dobrogianu, în activitatea sa, n-a studiat Dobrogea numai din punct de vedere istoric, ci şi geografic și antropologic.
 
Dubla sa pregătire istorică şi geografică i-a dat posibilitatea ca, nelimitând cunoaşterea Dobrogei la un singur punct de vedere, să o privească de pe fiecare treaptă a evoluţiei sale.”[2] Lucrarea sa de căpetenie a rămas monumentală prin bogăția imensă de date, pentru cunoașterea în profunzime a acestui pământ binecuvântat. Și asta la 1900, când mijloacele de informare erau extrem de modeste.
 

Repere biografice

S-a născut la 21 noiembrie 1866 într-o mahala a Bucureştiului, într-o familie de oameni foarte modeşti, cu mulți copii. A urmat 6 clase primare în Bucureşti, dar neavând bani să continuie cursurile s-a înrolat în armată ca simplu soldat.
 
Și-a început cariera militară ca soldat voluntar în Regimentul 1 geniu. După doi  ani, a trecut în rezervă, dar la puțin timp revine în cadrul aceluiași regiment, fiind reangajat cu gradul de sergent și apoi trimis să urmeze cursurile Școlii de subofițeri din Bistrița. La 1 octombrie 1890, a absolvit cursurile, șef de promoție. Are marea șansă ca în această perioadă să aibă profesori remarcabili, precum etnologul G. Dem. Teodorescu, care i-a îndrumat preocupările pentru studiul literaturii române de început, fiind pasionat în descifrarea inscripțiilor de pe clopote și morminte. O pasiune pe care o va continua și în Dobrogea.
 
Este avansat sublocotenent și repartizat la Regimentul 2 infanterie din Craiova. Cunoaște o tânără constănțeancă, Josephina, și  în anul 1890 își stabilește domiciliul la Constanța, oraș în care a stat 45 de ani.
 
Descoperă în fiecare zi noi aspecte din viața provinciei, cercetează istoria locului, geografia, străbătând satele, vorbind cu oamenii, dovedindu-le înțelegere și respect. Cercetările în teren pentru cunoașterea realităților dobrogene și verificarea cunoștințelor acumulate din tratate de geografie și jurnale de călătorii, îl determină să scrie.
 
Astfel în anul 1896 publică studiul intitulat Cercetări asupra orașului Constanța. Anul următor o nouă ediție, ceva mai amplă: Cercetări asupra Constanței: geografie, cu un plan al orașului și al lucrărilor nouă ale portului,  prefațată de reputatul istoric Grigore Tocilescu.
Dorind să-și arate atașamentul față de Dobrogea, la sfârșitul anului 1909, la rubrica anunțuri din presa vremii apărea textul: „Dl Căpitan Marin D. Ionescu, domiciliat în București, strada Oziris No. 1, a făcut cerere acestui minister pentru adăogirea la numele său patronimic de «Ionescu» a acelui de «Dobrogeanu» spre a se numi Marin Ionescu Dobrogeanu.[3]
 

Strateg militar pentru apărarea Dobrogei

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogeanu a făcut ample analize privind strategiile de  apărare a Dobrogei propunând un sistem de pază a frontierei mai economic şi mai eficace. Organizarea în teren, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în ceea ce priveşte apărarea frontierei de sud a Dobrogei, era pusă în slujba a opt companii de infanterie permanente şi nepermanente, desfăşurate inegal pe o distanță de 131 km.
 
Acestea erau poziționate la anumite pichete ce scrutau linia frontierei în mod neregulat, distanțele dintre ele fiind destul de mari, fără mijloace de legătură. Mai mult, relieful accidentat din zonă se constituia într-un factor potrivnic ce limita şi mai mult eficacitatea apărării. Aprovizionarea era proastă, văile ce întretăiau frontiera se lăsau, apoi, spre cursul Dunării, obligând mijloacele de transport să facă ocolişuri mari.[4]
 
În 1910 figura la Consiliul de războiu al corpului 2 armată cu grad de căpitan.[5]
Ca militar a avut totdeauna o gândire înaintată, văzând în cazarmă școala națiunii, iar în ofițer un model demn de urmat. Aceleași exigențe le-a manifestat și în calitatea sa de comandant, și în cea de director al Școlii de ofițeri. La 18 Martie 1916 prin ordin regal printre maiorii admiși la gradul de locotenent- colonel se numără și Marin Ionescu Dobrogeanu alături de Stan Poetaș, Nicolae Urdineanu și alții care pregăteau armata de război.[6]
 
La 20 august 1916,  preia comanda Regimentului 34 infanterie într-un moment deosebit când Armata României  intrase în război pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Ziua următoare a primit ordinul să se deplaseze cu regimentul la Turtucaia.
 
În fruntea Batalionului 3 a trecut Dunărea la 23 august 1916 şi a intrat în luptă.

 „Regimentul 34 s-a luptat vitejeşte condus de comandantul său, a trebuit însă să se retragă sub presiunea forţelor superioare inamice care răzbind pe aripa stângă, de unde fugise Regimentul 76 infanterie, ameninţase spatele. Ajuns la Dunăre, şi în lipsă de pod, a căzut prizonier pe câmpul de luptă după ce recuperase 8 ofiţeri morţi şi 24 de răniţi. Pentru bravura şi devoţiunea sa cu care şi-a condus regimentul pe câmpul de luptă merită a fi înaintat în grad cu rândul promoţiei sale şi a fi decorat cu ordinul Steaua României, clasa a IV cu panglică de război”.[7]

 
A fost luat prizonier de militari bulgari și a stat în lagăr până la 1 iulie 1918.
Revenit acasă a solicitat să fie repus în drepturi cu promoţia sa. La 10 aprilie 1919 a fost pus la dispoziţia Marelui Cartier General pentru a i se încredinţa comanda unei brigăzi „conform publicaţiei din Monitorul Oficial nr. 287”.
 
Probleme grave de sănătate şi neînţelegeri cu şefii ierarhici l-au determinat să demisioneze din armată, fiind trecut în rezervă la 16 aprilie 1920.
 
Ocupă timp de opt ani funcții în învățămînt. Predă istoria și geografia la Școala de învățători, Școala superioară de comerț și Liceul „Mircea cel Bătrîn" din Constanța. Ca semn de mulțumire pentru activitatea depusă în cadrul liceului, dar și pentru prețioasa bibliotecă donată ce depășea 1000 de volume (cărți, reviste, atlase, hărți), a fost alăturat ctitorilor intelectuali și membrilor de onoare ai acestuia.
 

Călăuză pentru antropologul francez Eugène Pittard

Marin Ionescu Dobrogeanu a fost ghid binecunoscător pentru antropologul francez Eugène Pittard cu care a străbătut Dobrogea în lung și în lat, pentru cercetările științifice ale acestuia. În 1902  Pittard susținea la Sorbona teza de doctorat în litere, intitulată „La Valachie. Essai de monographie géographique”, lucrare premiată de Academia Franceză. În 1931, publică o lucrare amplă asupra României în volumul „Europe Centrale” din enciclopedia „Géographie Universelle”, prima lucrare de sinteză asupra României întregite.
 
Cu siguranță, călăuza sa atât de fascinată de Dobrogea i-a fost un excelent ghid în cunoașterea realităților de pe teren. Pittard  reușește să cunoască fizionomia românilor căruia îi și face o mărturisire de credință, prinsă în postfața lucrării: „Poporului român, pe care, în timpul lungilor mele campanii de studii antropologice, am prins să-l cunosc şi să-l iubesc”.
 
Mai târziu l-a însoțit pe geograful Em. de Martonne într-o excursie făcută în nordul regiunii cu studenții facultății din București. Se știe că eruditul geograf francez care multă vreme studiase în ţara noastră, a fost  consilierul tehnic al Franţei la Congresul de pace din Versailles, şi în această calitate i s-a dat şi însărcinarea de a face un raport asupra problemei Dobrogei. Cu siguranță, la concluziile favorabile puse de acesta pe raportul definitoriu care stabilea identitatea românească a provinciei un rol important l-a avut și colonelul monografist Ionescu Dobrogeanu.
 

„Dobrogea, un mozaic împestrițat de popoare”

Într-o simplă prezentare, colonelul  Marin Ionescu rezuma: „Dobrogia, cu o suprafață de 15600 k.p. ne înfățișează caracteristica unui ținut, din care geologul, meteorologistul, medicul, etnograful, archeologul, istoricul, economistul, ca și militarul, pot trage atâtea exemple, câte sunt și punctele de privire de a-l studia.

În adevăr, în nici o parte a Europei nu găsim, pe o suprafață așa de restrânsă, o varietate așa de mare de terenuri, un climat așa de curios de schimbător, de aci condițiuni așa de felurite de traiu – căci într-un fel trăiesce locuitorul din desfătătoarea vale a Taiței, altfel Lipoveanul din Lagune și cu totul altfel plugarul din câmpiile arse de soare ale Caraomerului – un mozaic mai împestrițat de popoare, fiecare cu datinile, eresurile și deprinderile lui, un mai bogat material arheologic, un teren mai cutreierat de invazii și mai călcat de războaie și în fine un câmp mai deschis exploatării solului și subsolului, ca în Dobrogia.
 
Dar nota cea mai caracteristică acestui petic de pământ, așezat la vărsarea unei mari artere fluviale și pe coasta unei Mări, cea mai furioasă și odinioară cea mai neospitalieră, este că natura a înzestrat Dobrogea cu un sol și un subsol foarte bogat, că posițiunea ei geografică este din cele mai fericite, dar că numai vitrega aducătură a împrejurimilor și omul s-au opus desvoltării sale economice.
 
Și poate, că tocmai situațiunea ei fericită geografică a făcut, ca în toate timpurile, ochii cotropitorilor nesățioși să fie ațintiți asupra ei. De la primele năvăliri ale barbarilor, din a doua jumătate a secolului al III-lea și până în ultimul pătrar al veacului trecut, Dobrogia a fost necontenit frământată de răsboaie și invazii, iar când acestea încetau, veneau bolile, foametea, tâlharii și pe deasupra o administrație fără dor de inimă încheia seria nenorocirilor.
 
Tuturor le da din belșug acest rodnic petic de pământ, care nu primea în schimb nici o îmbunătățire. ...Așa era și așa am găsit noi Dobrogea la reîntruparea ei cu Patria-Mamă.[8]
 
La 28 februarie 1903 marin Ionescu Dobrogeanu susținea o conferință la care participau Regele Carol I și  principele Ferdinand.  Tema aleasă de orator: „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”, moment deosebit de onorant pentru căpitanul Marin Ionescu Dobrogianu. În fața distinsului auditoriu a făcut o documentată expunere asupra progreselor făcute de România Transdunăreană de la 1878 până în anul 1900. Câteva luni mai târziu, la 23 aprilie 1903, prin Înalt Decret nr. 1657 al Regelui Carol I, a fost decorat cu medalia „Bene Merenti”, clasa I, cea mai înaltă distincție culturală a vremii.
 
Anul 1904 finalizează și publică monumentala lucrare „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematică, fisică, politică, economică și militară”, eveniment editorial semnificativ pentru cunoașterea provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră și lansarea unui domeniu de cercetare în premieră: dobrogenistica românească.
 
Autorul și-a structurat lucrarea pe „cinci cărți” și câteva zeci de subcapitole, dovadă a numeroaselor probleme abordate. A inclus tabele, fotografii, crochiuri, a atașat hărți pe care le-a realizat pentru a da posibilitatea celor interesați să aprofundeze cunoașterea temelor până la cele mai mici detalii.

Indexul alfabetic și corectura au fost realizate de soția sa, Josephina, indiscutabil, o remarcabilă parteneră de viață care a înțeles preocupările intelectuale ale soțului, pe care l-a susținut și ajutat în realizarea studiilor și cărților sale, acceptându-i lungile perioade de documentare. Scrisă într-un stil elevat, erudit, ce denotă talent și o mare capacitate de a sistetiza informațiile consultate, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea face parte din acele cărți fundamentale care, încă din momentul apariției, a căpătat valoare perenă.
 
La 6 septembrie 1905 se adresează comandantului său de regiment cu un scurt raport: „Am onoarea a înainta scrierea mea: „Dobrogea în pragul veacului al 20-lea”, închinată M.S. Regelui în urma unei înalte aprobări și vă rog să binevoiți a face în memoriu mieu că această scriere a fost premiată de Academia Română care m-a numit laureatul ei” (sic).
Ca semn al recunoaşterii efortului depus de Marin Ionescu-Dobrogianu pentru realizarea valoroasei lucrări, Regele i-a acordat, prin Înaltul Decret nr. 5384 din 1906, medalia jubiliară „Carol I”.[9]
 
În 1920, Marin Ionescu Dobrogeanu scoate la Constanţa la Institutul de editură şi arte grafice un curs de geografie militară pe care avea să-l predea la Şcoala specială a ofiţerilor de infanterie.[10]
 

Dobrogenistica lui Marin Ionescu Dobrogeanu

Ține conferințe și semnează peste 25 de lucrări privind ținutul dobrogean. Unele sunt publicate în „Analele Dobrogei”, „Tomis”, „Viața românească”, „Viața dobrogeană”, altele ca studii separate:

• „Formarea Deltei Dunării și configurația ei veche”;
• „Cercetări asupra orașului Constanța” (1877);
• „Tomis – Constanța” (1931); „Ricardo di Constanța” (1921);
• „Valea Carasului” (1916);
• „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, geografie, matematică, fizică, politică, economică, militară” (1904);
• „Dobrogea văzută de un militar de seamă acum 100 de ani ”(1936).

 
În studiile menționate mai pot fi găsite informații despre Dobrogea în vremea celui dintâi război mondial; năvălirile bulgare din 1916-1918; aspecte istorico-geografice, dinamică și structura demografică ( sec. al XVIII-lea  -  al XIX-lea); etnografie, personalități etc. La monografia „Dobrogia în pragul veacului XX: Geografia matematică, fisică, politică economică și militară”, 1904,  un preţios tezaur de date şi analize adunate din toate domeniile, a muncit 11 ani.
A contribuit la fondarea revistei „Ovidiu”, care a devenit cel mai important periodic de cultură dobrogean, editată sub egida Cercului literar „Ovidiu”. A devenit unul dintre cei mai importanți colaboratori, semnând în primul număr articolul: „Numele Dobrogei la diferitele timpuri”. 
 
Acestuia îi urmează documentarele-serial „Dunărea” ( în numerele 2, 3, 4,…, 8/1898) şi „Marea Neagră” ( în numerele 9, 10 şi 11/1898).  Începând cu 1899, în anul II al apariţiei publicaţiei, numele său nu mai apare în paginile revistei. Totuşi în numărul 12 al revistei Ovidiu, Petru Vulcan publică scrisoarea primită de la colonelul Dobrogeanu, în care acesta îi urează fondatorului revistei mult succes în cele întreprinse în sprijinul culturii dobrogene.
 

Domnule Preşedinte, Înfiinţarea Cercului literar Ovidiu este o operă mai presus de laudă, şi în nici o parte, alta decât Dobrogea, urgenţa unei asemenea instituţiuni nu era mai reclamantă. Dificultăţile ce aţi întâmpinat au fost mari şi de aceea mare trebuie să fie mulţumirea sufletească, văzându-vă opera încununată de succes.
 
Mulţumirea trebuie să vă fie cu atât mai mare, cu cât aţi văzut aprecierea favorabilă cu care presa şi toată lumea cultă a primit vestea inaugurării acestui templu de cultură. Scopul ce urmăreşte această instituţiune este notabil, şi consider ca o ónoare pentru mine, obligaţiunea de a contribui la realisarea sa. Astfel fiind, Domnule Preşedinte, alegerea ce domnii membri ai Cercului au făcut în persoana mea mă onorează, şi de aceea vă rog să binevoiţi a primi şi împărtăşi Domnilor membri viile mele mulţumiri. Primiţi vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Căpitan M. D. Ionescu.

 
Prețuindu-i activitatea științifică și publicistică, Petru Vulcan, directorul fondator al revistei „Ovidiu”, l-a prezentat pe locotenentul M.D. Ionescu cititorilor ca „fondator-colaborator”, „una din aceste puteri însemnate”, pe care se sprijinea periodicul. Petru Vulcan scria despre colaboratorul său: „Tânăr, entusiast, pregătit printr-o cultură bine îngrijită pentru a mânui cu mai multă dibăcie pana decât sabia. Locotenentul nostru mai e și favoritul muzei Clio”. Despre studiile publicate, Petru Vulcan scria că sunt „izvor de cunoștințe profunde /.../ care vor fi de mare preț cercetătorilor enciclopediști”.
 
Marin Ionescu-Dobrogeanu a mai colaborat la „Vocea Dobrogei” și la Buletinul Societății Române de Geografie, la care a tipărit studiul „Considerațiuni asupra cursului inferior al Dunării și formarea Deltei”. S-a implicat și în alte activități menite să susțină dezvoltarea culturii pe meleagurile dobrogene. Alături de prestigioase personalități constănțene precum M. Koiciu, Ion Berberianu, P. Vulcan, Virgil Andronescu ș.a., a susținut înființarea unui Ateneu la Constanța. A făcut parte din comitetele societăților „Pro Eminescu” și „Pro Carmen Sylva”.
 
Colonelul istoriograf al Constanţei avea în 1916 o bibliotecă particulară de 35.000-40.000 cărţi şi reviste, multe din ele adevărate rarităţi, acest fond conţinând întreaga bibliografie dobrogeană. A fost prădată şi dispersată în timpul războiului. Puţinele cărţi recuperate au fost donate la 13 august 1935 Liceului „Mircea cel Bătrân” care se păstrează și astăzi.
 
A făcut parte din delegația geografilor români care a participat la Congresul Internațional de Geografie de la Cairo und e a ținut conferința: „Forma Deltei Dunării și configurația ei veche”, pe care a publicat-o în 1927. A reluat cercetările privind istoria milenară a orașului Constanța și, în anul 1931, a publicat o nouă monografie, Tomis-Constanța. Cu planul orașului și un indice alfabetic al străzilor, ce surprinde succint toate epocile evoluției orașului de la anticul Tomis până în contemporaneitatea autorului.

Din motive de sănătate a decis, în anul 1935, să se retragă la Câmpulung, unde  a continuat să lucreze la un nou studiu de geografie al Dobrogei. S-a stins din viață în data de 6 decembrie 1938, lăsând posterității o operă  ce-l așează între cele mai prețuite, apreciate, stimate și citate personalități științifice dobrogene.
 
Cotidianul constănțean „Dobrogea Jună” a publicat, în numărul din 14 decembrie 1938, necrologul semnat de Nic. Lupu, în care se sublinia: 

„s-a primit trista veste că moartea nemiloasă a răpit prea devreme pe neobositul cercetător al trecutului Dobrogei căreia i-a închinat o bună parte din viața lui de cărturar  și răscolitor de cronici. Numeroase lucrări tipărite în volume sau reviste de specialitate l-au așezat pe colonelul Ionescu-Dobrogianu printre cei mai activi scriitori ai provinciei.
 
Cercetător neobosit și răscolitor îndrăgostit de vechile hârțoage asvârlite prin podurile autorităților, după care înlăturând praful odată cu tainele trecutului cu aceeași râvnă cu care preda lecturile  sale de geografie la Școala superioară de comerț, colonelul Ionescu-Dobrogianu a reușit să scoată la iveală multe fapte din trecutul Dobrogei  pe care a iubit-o cum puțini români transplantați în această parte a țării se pot mândri că au împărtășit  pentru bogățiile ei culturale  și artistice aceleiași românești sentimente /.../ Militar distins a folosit timpul liber să întoarcă arhivele, să noteze, să întrebe pe bătrâni și să consulte volume învechite prin biblioteci spre a lăsa scris tot ce a găsit folositor, generațiilor următoare.
 
După retragerea din viața militară, a activat pe tărâmul școlar predând geografia la Școala superioară de comerț, unde reușise să se facă iubit și respectat nu numai prin erudiția lui, dar prin blândul său caracter”.[11]

 
Citește și:
Constantin Sarry și pasiunea lui devoratoare pentru Dobrogea
Valerian Petrescu, sufletul comitetului ProEminescu
Nicolae Sever Cărpinișan - vocea conștiinței dobrogenilor