Istoria Dobrogei Grigore Sălceanu, poetul Mării

„Peste Constanța s-a lăsat liniștea. Sunt singur, înconjurat de cărți și vise. O umbră frumoasă se desprinde dintr-un portret, capătă viață și se apropie de mine. De unde-i vine această putere de a șterge clipa prezentă, de a prelungi până la mine imagini care au fost și nu mai sunt ?
 
Mă revăd în casa lui Mihail Dragomirescu, într-una din serile cenaclului său. Treptat, salonul s-a umplut de lume: Liviu Rebreanu, înalt, cu părul argintiu, Corneliu Moldovanu, Mihail Sorbul, Ion Dragoslav, Dimitrie Nanu, figura exuberantă a lui Ion Minulescu și alții, pe care nu-i cunoșteam. M-a impresionat un poet venit ceva mai la urmă, semănând cu Eminescu, tânăr. A citit un poem, care dădea expresie uneia din viziunile mele din timpul adolescenței: mă închipuiam, uneori, singur, într-un oraș pustiu, cu străzi lungi, cu palate, în care nu mai exista nimeni. Am înmărmurit, ascultând glasul poetului./…/
 
Când a sfârșit lectura, l-am întrebat încet pe Rebreanu cine era bardul acesta fantast. Stamatiad, a spus el în șoaptă. Poetul a auzit și s-a întors. Am fost prezentat. Am plecat apoi împreună cu el, animat de sufletul lui sensibil, de spiritul său creator de simboluri. Se făcuse târziu. Lumea ieșea de prin teatre. Stamatiad m-a luat cu ei pe Terasa Oteteleșanu. Acolo, în sunetele unor arii de Verdi, a început să-mi depene povestea vieții lui”.[1]
În tinerețea lui, Grigore Sălceanu, profesorul de la „Mircea” pe care cei de vârsta autoarei acestor rânduri și-l amintesc tăcut, parcurgând ponoseala zilelor fără șir, fusese în anturajul celor mai mari oameni de litere ai țării, frecventase cenaclul lui Mihai Dragomirescu, se împrietenise cu Liviu Rebreanu, fusese remarcat de Nicolae Iorga, Perpesicius sau Șerban Cioculescu.
 
Biografia lui este legată strâns de cultura Constanței.


 
Repere biografice
 
Scriitorul s-a născut la 23 aprilie 1901 la Sălceni — Tutova în familia meseriașului Nicolae Sălceanu. După studiile primare de la Galați a continuat la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, Liceul „Spiru Haret” din Tulcea și a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța – unde revine mai târziu profesor titular de limba franceză. Continuă studiile universitare la Bucureşti, în cadrul Facultății de Litere și Filosofie, și absolvă în 1927.
 
În timpul studenției a frecventat cenaclul literar condus de Mihail Dragomirescu. Și-a desăvârșit studiile la Sorbona - Paris. Debutul publicistic îl face în „Analele Dobrogei“ (1921) iar cel editorial, şapte ani mai târziu cu volumul „Flori de mare” a cărui tematică marină va constitui o constantă a activităţii sale lirice, în ton neoclasic şi romantic, manifestată în culegerile „Fierbea as noapte marea” (1933) şi „Nopţi pontice” (1937).
 
Piesele dramatice, unele în versuri: „Întâia sărutare” (1937), „Furtuna” (1937), „Pe un ţărm de mare”, „Iluzia”, „Ovidius” (1958), „Hyperion”, „Tropheum Traiani” — unele fiind reprezentate în premieră absolută pe scena Teatrului dramatic din Constanța. A tradus, în franceză, din creaţia poeţilor noştri clasici, şi a oferit publicului român bune tălmăciri din Victor Hugo, Baudelaire, Verlaine ș.a.
 În 1936 întemeiază la Constanța cenaclul literar pe care îl va conduce câteva decenii îndrumând tinerele talente dobrogene.
 
A colaborat la „Convorbiri literare”, „Analele Dobrogei”, „Universul literar” etc. Pentru traducerile din lirica franceză, primește „Premiul de poezie al Institutului de literatură” în 1925, premiul de poezie „Adamachi” decernat de Academia Română în 1943.
 
În 1934 primește premiul de poezie „Ioan N. Roman” pentru poemul „Bairamdede”. Premiul a fost instituit de familia poetului, urmând să fie acordat în fiecare an, începând din 1934, pentru lucrări literare sau științifice inspirate din viața și trecutul Dobrogei sau care-și propuneau, drept temă, marea.; el prevedea 12 000 lei pentru lucrări în proză și 2 000 lei pentru poezie. Comisia pentru acordarea premiilor fusese constituită din oameni de cultură ai Dobrogei, sub președinția lui Emanoil Bucuța.
 
Din juriul făceau parte Constantin Brătescu, Ion Marin Sadoveanu, Oreste Tafrali, Ion Jalea, Constantin Lara, Teodor Lăzărescu, Bonifaciu Roman. Premiul de poezie pentru anul 1934 a fost decernat poetului Grigore Sălceanu, iar cel de proză lui Jean Bart. Printre alții, în anul 1938, premiul a fost decernat poetului Vasile Voiculescu.
 
A fost la catedra de limba franceză la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa  din anul 1927 până în 1960.
 
A făcut parte din Consiliul artistic al Teatrului de Stat din Constanţa care fusese constituit, la 9 octombrie 1958, într-o formulă experimentală, unică pe ţară.
 
A tradus în limba franceză poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, poeziile populare „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, precum şi lucrări ale unor poeţi români; În ultimii ani de viaţă a scris un roman autobiografic, „Furtuni şi limanuri”, aflat în planul de apariţii al editurii „Albatros” pe anul 1981, dar care nu a văzut lumina tiparului.
 
 O primă tentativă de a se înființa o organizație a celor care scriau la Constanța a avut loc în martie 1948, la inițiativa unor scriitori între care se numărau: Dimitrie Stelaru, Alexandru Gherghel, Corneliu Leu, Grigore Sălceanu, I. Drăgănescu, Solo Iuster, Mircea Mărcoiu, Al. Pop Scărișoreanu și alții.  Filiala s-a destrămat după nici doi ani de existență.[2]
 
A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a. În anul 2021, cu ocazia Zilei Dobrogei, Grigore Sălceanu a fost una dintre cele cinci personalități care au primit post-mortem distincția „Meritul Dobrogean”, în cadrul unui demers inițiat de cotidianul ZIUA de Constanța.
 
Grigore Sălceanu este cunoscut și ca dramaturg. S-au jucat cu mult succes piesele sale „Ovidius” cu prilejul sărbătoririi bimilenarului „Ovidius”, și „Hyperion”- viața romanțată a luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu, pusă în scenă cu prilejul comemorării acestuia.
N. Iorga aprecia, cu prilejul apariției volumului Nopți pontice, în 1937, că prin Grigore Sălceanu „un talent autentic intră în literatura română".
 
Criticul Perpessicius scria despre „Hyperion” că este „o lucrare originală de o mare putere dramatică și de o înaltă putere omagială" și lăuda „excelența versurilor cu care Grigore Sălceanu sugerează lirismul lui Eminescu", iar Victor Eftimiu lăuda versul „limpede, patetic, luminos și muzical" al poemului dramatic „Hyperion” și sublinia că aici, spre deosebire de alte scrieri despre „Junimea", Titu Maiorescu a „fost văzut just, ca un admirator, prieten și protector al lui Eminescu". Despre Ovidius, artista Marietta Sadova scria că este „o impresionantă realizare dramatică, prin ineditul conflictului, cât și prin noblețea formei literare. La aceste mari calități se adaugă fiorul de analogie cu întâmplările vieții contemporane".
 
Unul din elevii săi, Alexandru Constantinescu și-l amintea: „Poetul înalt, grav, cu plete romantice și pelerină, profesorul nostru de franceză se confunda în imaginația noastră cu poezia. Îl priveam  cum  trece visător pe străzile Tomisului, îl întovărășeam până la poarta liceului, apoi îl așteptam  la lecțiile de franceză. Ne vorbea despre Molière și Victor Hugo, ne recita din Verlaine și Baudelaire și apoi se apropia de fereastră și privea îndelung catargele vapoarelor, luminile farului, zbaterea valurilor. Știam că profesorul creează și păstram  liniște. Nu peste multă vreme citeam în ziarul local rodul acelor clipe”.
 
Scriitorul Eugen Lumezianu îl descrie cu minuție: „Era un bărbat înalt, trupeş, fruntea lui largă însenina crepusculul, purta plete cumpătate şi din ce în ce mai rărite peste vertex prin ani, sprânceana îi zvâcnea uneori într-o mişcare ce căta în sus, ochilor lui melancolici le era mai lesne şi mai pe potrivă a privi departe, ordonată ca pe un ogor de chitai, o reţea de firişoare sangvine iriga sub pieliţa albă şi transparentă a pomeţilor, chipeş om, îmbrăcat iarna-vara cu costume unicolore, ample pe el, cu două revere cuprinzătoare între care se deschidea triunghiul alb al cămăşii moi, cu cravata lată şi nodul mare, uşor asimetric, mâinile bărbăteşti, deopotrivă puternice şi fine, princiare, sfârşeau cu unghii ovale, şlefuite ca sideful, de pe ele raza se întorcea înzecită, între falangele lungi tocul îşi găsea fericit lăcaşul visat, aşa se explică de ce peniţa sa broda pe alb litere într-o desăvârşire la care maşina lui Gutenberg mai năzuieşte încă, buchii iscusite şi muşate cum numai diecii vechi înarmaţi cu pene şi călimări mai zugrăveau.
 
Când înainta, econom în mişcări, părea că învinge cu fiecare pas timpul pe care-l prefăcea în chipul acesta viu în a patra dimensiune a spaţiilor. Atunci, încercarea de a-i zări de la spate talpa încălţărilor ar fi fost sortită eşecului, după cum nici mintea cea mai născocitoare nu şi-l putea închipui grăbindu-se sau — oroare alergând. Proiectat pe orizontul nesfârşit al mării oferea modelul absolut al unui om care contemplă marea. Când venea înaintea clasei, catedra se prefăcea în catedrală, iar modestul scaun, şchiop adesea, în jilţ împărătesc.
 
Cu glasul lui în timbru bărbătesc, frumos din părinţi şi cultivat, ne recita cutremurat de emoţii „Les pauvres gens” şi „Le Cimetière d’Eylau” de Victor Hugo, „La Chute d’un ange” şi „Le lac” de Lamartine, însoţite de traduceri proprii, sau, la cererea insistentă a clasei, poeme de-ale sale, întremând temeliile firave ale acelei tulburi adolescenţe hrănite cu „Lazăr de la Rusca”. Mândri de marele nostru dascăl, ne lăudam cu el prin oracole, în fugoase colocvii juvenile, pe margini de caiet arborând pretutindeni cu îndreptăţire aerul unor progenituri cu părinţi iluştri şi bogaţi.”[3]
 
Grigore Sălceanu și Liviu Rebreanu
Prozatorul Liviu Rebreanu, director general al Teatrului Național, scria despre Grigore Sălceanu, pe atunci tânăr poet și autor de piese de teatru, care apăruseră la o editură din Constanța. Iată ce scria Rebreanu despre piesele „Furtuna” și „Spre Istanbul”, trimise acestuia spre a fi judecate și „promovate“ : ,,Furtuna. Piesă în patru acte, în versuri. Spre Istanbul, comedie într-un act (4 tablouri), în versuri. D.(omnul) Grigore Sălceanu, autorul acestor delicate poeme dramatice, e un poet, puțin romantic, puțin naiv, cu multe și reale calități.
 
Piesele sunt cam simple, cam prea drepte, construite mai mult sufletește, dar se citesc cu multă plăcere pentru sinceritatea sentimentelor și claritatea expresiei. Spre a fi reprezentate, cred că ar trebui însă, aprofundate de autor. In orice caz, merită să fie luate în seamă, mai ales în vremea aceasta când versul răsună atât de rar în teatrul românesc. Liviu Rebreanu, 25 mai, 1939. București“.
 
Pe Liviu Rebreanu, poetul dobrogean l-a cunoscut pe când era student la litere și l-a reîntâlnit cu prilejul vizitei pe care scriitorul a făcut-o la Constanța. Rebreanu împlinea 52 de ani, iar notabilitățile orașului „de la marginea mării“ au decis să-l sărbătorească. Iată ce notează Rebreanu în Jurnal, cu această ocazie: „Vineri, 22 Ianuarie, 1937: Miercuri după-amiază am fost la Valea Mare de mi-am luat conferința; la 7 seara am fost înapoi. Ieri-dimineață, pe urmă am plecat la Constanța, însoțit de Mugur, Blazian și Negulescu. Ne-a primit în gară numai Mitriș cu un profesor, poet local, G. Sălceanu, împreună cu doamnele lor.
 
Am tras la „Grand-Hotel“ și la amiazi am făcut o vizită primarului Horia Grigorescu, foarte amabil, care ne-a pus la dispoziție o mașină să vizitez orașul. M-am oprit întâi la muzeul comunal pentru secția arheologică, apoi în port la gara maritimă. Am dejunat la restaurant „Veneția“, oaspeții managerului, iar apoi am mers cu mașina la Mamaia, unde într-adevăr s-au făcut lucruri admirabile. Am fost dus acolo mai ales pentru că mi se zice că primăria vrea să-mi dea un loc să-mi fac o mică vilă. Apoi, am plecat la sala de festivități a liceului. Arhiplină, firește. Serbarea prezidată de episcopul Gherontie, o figură de o mediocritate îngrozitoare. A vorbit directorul liceului, apoi Sălceanu, Aurel Vulpe și Mugur, care mi-a făcut o apologie într-adevăr excepțională».
 
 Despre același eveniment scrie și Grigore Sălceanu. „Suntem în ianuarie, 1937. Iarnă grea la Constanța. Orașul e acoperit de zăpadă. Marea fierbe înăbușit. Valurile se izbesc de dig și se înalță spre cer, ca niște uriași de spumă, care dispar într-o clipă. În toate casele murmură un freamăt. Se așteaptă sosirea lui Liviu Rebreanu. Scriitorul împlinește 52 de ani. Am luat inițiativa sărbătoririi lui la Constanța. O puzderie de afișe roșii anunță cu litere albastre: „Sărbătorirea marelui nostru romancier Liviu Rebreanu“. E un ger năprasnic, îl primim la gară. Geniul „Răscoalei“ dă mâna cu toți, zâmbind vag, cu privirile duse departe.
 
Mă simt luat de braț și merg prin zăpadă, alături de uriașul evocator al epopeii țărănești din 1907. Îl conduc la hotel. (...) Un public imens aștepta în seara aceea pe romancier, în sala de serbări a Liceului „Mircea cel Bătrân“. Viscolea și nu vedeai țipenie de om pe străzile orașului. Dar, spre liceu, se îndrepta un convoi nesfârșit de oameni. Multă lume a fost nevoită să se întoarcă acasă, nemaifiind loc în sală. Scena era împodobită cu cele mai scumpe covoare naționale, cu plante exotice și flori rare, totul sclipea într-o lumină sărbătorească. Parcă se aștepta venirea unui voievod»[4]
 
Animator al culturii dobrogene
La 19 ianuarie 1942 îşi începea activitatea Căminul cultural al municipiului. Era condus de un sfat al cărui preşedinte era primarul - lt. col. Nicolae Oprescu, iar secretar dr. Ştefan Ieremia. Directorul căminului - prof. I. Lolu, casier, Titus Cergău, un cunoscut folclorist local.
 
Membrii căminului cultural - departe de sintagma de astăzi a acestui tip de lăcaş cultural, erau: N.D. Chirescu, preşedintele Ligii culturale, prof. N. Georgescu, directorul căminului cultural pe judeţ, N. Turtureanu, directorul Liceului de băieţi „Mircea cel Bătrân”, Maria Ştefan, directorul Liceului de fete „Domniţa Ileana”, dr. Al. Pilescu, medic, dr. D. Stoicescu, consilier de Curte de Apel, prof. Grigore Sălceanu, prof. Ion Banu, subdirectorul Liceului „Mircea cel Bătrân”, prof. Claudiu Cristescu, prof. Elena Balaban, directorul Liceului Industrial de fete, D. Abagiu, director şcoală primară, preot Mihai Buric, ing. Chiriac, director, D.P.M., preot Constantin Staicu, Ioan Micu, directorul Muzeului Dobrogei, Viorica Petru, directorul Bibliotecii municipiului, dr. I. Sabău, preşedintele Asociaţiei sportive „Victoria”, Gheorghe Sfetcu, preşedintele Sfatului Negustoresc, Ileana Duşa, profesoară.[5]
 
Despre inaugurarea Căminului cultural municipal scria Bogdan Căuş - un ziarist local devenit corespondent de război - în „Dobrogea Jună” din 21 februarie 1942: „A trebuit să vină primar un om străin de urbe, dl. colonel Oprescu, care, pe lângă atâtea greutăţi prin care trece ţara şi comuna s-a gândit şi la problema culturală. „Războaiele vin şi trec dar spiritul rămâne”. Căminul cultural era necesar pentru a aduna o grupare scriitoricească: pictori, poeţi, romancieri, ziarişti etc, într-un local anume - propriu sau închiriat.
 
Sub directoratul cultural al dr. Şt. Eremia, Căminul cultural municipal pendinte de „Fundaţia Regele Mihai I”, s-a bucurat de o inaugurare triumfală în sala Teatrului „Dacia”. Căminul era patronat de municipalitate (...) Avocat Al. Gherghel a citit din amintirile personale despre Cincinat Pavelescu la Constanţa, tânărul  pianist A. Alexandrescu a oferit „Balada” de Ciprian Porumbescu, Grigore Sălceanu a citit versuri originale şi o traducere inedită din V. Hugo: „Broscoiul”.
 
Despre activitatea cenaclului pe care l-a înființat și condus Grigore Sălceanu sunt puține date, deși s-a ținut periodic peste două decenii. Iată ce consemna „Dobrogea Jună”[6], sub titlul: „De la cenaclul d-lui profesor Grigore Sălceanu: „S-a remarcat pe lângă distinşii intelectuali, un mare număr de membri ai baroului în frunte cu decanul dl. Teodorescu-Valahu, dr. Atanasie Dumitriu (a citit din versurile lui Ioan Micu), Ioan Pogonat a citit poezii de Alex. Pogonat. D-nii Aur Alexandrescu şi Alex. Drăghescu au făcut cronica ritmată a şedinţei trecute.
 
Au urmat „schimburi de săgeţi” rimate la care au luat parte dnii Gr. Sălceanu, Ovid Gheorghiu şi Constantin Sarry. Prof. Gr. Sălceanu a recitat în cinstea aniversării Basarabiei, poezia d-sale „Marşul peste Nistru”.
 
Pe scena teatrului constănțean
Se sărbătoreau în România două milenii de la nașterea lui Publius Ovidius Naso. În zilele de 20-22 septembrie 1957 au avut loc la Constanţa Zilele dedicate poetului latin exilat la Tomis.
 
Oaspeți de seamă: prof.Giuseppe Lugli, membru al Academiei Da Lincei, profesor la  Universitatea din Roma, Menotti de Francisco, rectorul Universităţii din Milano, prof. M.Durry, Valerio Cianfarani, conducătorul şantierului arheologic din Sulmona şi alţii. La cazinoul constănţean s-a desfăşurat sesiunea festivă a Academiei RPR, sub preşedinţia acad. Emil Condurachi. În cadrul sesiunii, prof. Gheorghe Ştefan a făcut comunicarea Scrisorile din exil ale lui Ovidiu ca izvor istoric.[7]
 
La sfârșitul evenimentului are loc la Teatrul de stat din Constanţa premiera tragediei în 5 acte Ovidius a lui Grigore Sălceanu. Spectacolul realizat de Val Mugur, cu actorii bucureşteni Constantin Codrescu, de la Teatrul Armatei din Bucureşti în rolul principal. Cea de-a opta stagiune a teatrului era deschisă cu o premieră din dramaturgia locală, în prezenţa unor membri ai Academiei Române, Uniunii Scriitorilor şi delegaţi italieni.[8]
 
Spectacolul s-a bucurat de un frumos succes, fiind salutat și în Italia — patria natală a poetului. 14 ani mai târziu actrița Marietta Sadova se încumeta să monteze aceeași piesă. Un maraton dar și un recital actoricesc, scriau cronicarii,  — aceasta este ceea ce face titular, Romel Stănciugel în rolul unui Ovidiu când liric, când zbuciumat de conștiința tulburată a geniului său. I-au fost alături garnitura de aur a teatrului: Ileana Ploscaru, Agatha Nicolau, Jean Ionescu, Eugenia Lipan-Fetre, Mircea Nicolae, Ana Mirena, Virgil Andriescu, Emil Sassu, Longin Mărtoiu, Emil Bârlădeanu, Romeo Mogoș și Alexandru Mereuță, George Stanciu, Costel Rădulescu, Manuela Matache, Sandu Simionică, C. Duicu, O. Păunovici, A. Ștefănescu, Dana Bolintineanu, G. Enache.
 
O piesă de teatru semnată Grigore Sălceanu, despre care nu se mai știe nimic, s-a numit „Basarabia”, Poem eroic închinat memoriei căpitanului erou Nelu Stănescu și a fost datată 6 iulie 1942. Prezentarea ei s-a făcut la teatrul radiofonic în cadrul emisiunii „Ora Ostaşului”.
Intitulată și „Decebal”, piesa „Tropaeum Traiani” reprezintă primul moment al trilogiei lui Grigore Sălceanu (celelalte două: „Ovidius” și „Hyperion”, fuseseră lansate tot la Constanța). Prestigioși oameni de știință și de litere împărtășesc, în caietul-program, gânduri și păreri despre opera lui Grigore Sălceanu.
 
Dramaturgul constănțean, pătruns, prin hărnicie și perseverență, în lumea teatrului istoric, este socotit de academicianul Șerban Cioculescu „un desăvârșit muzician al versului, dintre cei mai indicați să prelungească glorioasa tradiție a dramei romantice românești, strălucit reprezentată prin operele lui Hasdeu, Alecsandri și Davila“.
 
Premiera piesei Tropeum Traiani a avut loc la 16 mai 1976 la Constanța. Merită să evocăm trupa teatrului constănțean care juca piese din dramaturgia națională, încurajând  autorii locali. Regia: Gheorghe Jora. Scenografia: Mihai Tofan. Mișcarea scenică: Oleg Danovschi. Distribuția: Sandu Simionică, Titus Gurgulescu, Elena Gurgulescu, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Viorel Popescu, Emil Sassu, Longin Mărtoiu (Marciavius); Vasile Cojocaru, Virgil Andriescu, Emil Bârladeanu, Constantin Guțu, Eugen Mazilu; Iuliu Popescu; Romeo Mogoș; Ana Mirena; George Stancu; Constantin Duicu; Ion Andrei, Gheorghe Enache; Alexandru Mereuță.
Grigore Sălceanu a murit la 19 iulie 1980 la Constanța. În urma lui a rămas o creație lirică și dramatică originală și plină de sens.
 
„Am scris visând la focul de rubin
Privind pe geam a valurilor creste,
Când marea clocotind părea că este
Rostogolirea lanțului alpin.”
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.

Citește și:
Grigore Sălceanu, profesor, poet și dramaturg (1901 - 1980)
Grigore Sălceanu - întemeietorul unui cenaclu literar la Constanța
Dramaturgul şi poetul Grigore Sălceanu, viaţa culturală a Constanţei

---