Istoria Dobrogei Chirescu, tată și fii, aceeași devoratoare dragoste pentru Dobrogea (GALERIE FOTO)

 
Pe la 1820-1830, un român din părţile Ialomiţei, Chirea Iorga, trece Dunărea şi se stabileşte în satul Rasova; ştia carte românească şi cunoştea cântările bisericeşti, învăţate la vreuna din şcolile înfiinţate pe acea vreme în Muntenia de vestitul călugăr Macarie Ieromonitul. Chirea Iorga ajunge cântăreţ la biserica din Rasova şi deschide şi Şcoala românească pe care o conducea. Şcoala funcţiona în pridvorul bisericii.

În anul 1842 i se năştea lui Chirea Deli-Iorga primul său copil, Dimitrie. Pentru că avea o deosebită predilecţie pentru învăţătură, tânărul a fost dus să-şi desăvârşească studiile la seminarul-gimnaziu din Silistra, continuându-şi mai apoi studiile la Tulcea. A învățat pe lângă studiile de seminar şi de gimnaziu, atât cât se putea învăta pe atunci probabil studiind singur şi limbile turcă, greacă, rusă şi bulgară, pe care le scria şi le vorbea la perfectie. Mai pricepea limba franceză și italiană şi deslega traduceri latineşti.[1]

La vârsta de 20 de ani îşi schimbă numele în Chirescu şi devine învăţător la Aliman, doi ani mai târziu tatăl său este asasinat de cerchezi şi tânărul învăţător este nevoit să revină în Rasova şi să continue munca tatălui său.

În 1870 învăţătorul Dimitrie Chirescu contribuie la înfiinţarea „Societăţii de limbă şi cultură” din Silistra, aflată sub conducerea lui Costache Petrescu şi patronată de mitropolitul Grigorie.

Doi ani mai târziu este numit preot paroh la Cernavoda şi într-o cameră din casa parohială a pus inscripţia: „Studiu român 1875” şi a înfiinţat prima şcoală românească pentru toţi creştinii. Până la Războiul de Independenţă a înfiinţat şcoli româneşti la Cochirleni, Seimeni, Topalu, Ivrinezu, Dunăreni, Mîrleanu, Vlahi.

La 19 noiembrie 1878, Dimitrie Chirescu, în fruntea populației românești, la marginea orașului Cernavodă,  primește soldații români cu pâine şi sare, îi conduce la biserică unde a oficiat un Te Deum şi a terminat cu fraza biblică: „Acum slobozeşte pe robul tău, stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta”.[2]
 
Presa consemnează și alte evenimente legate de prezența preotului Dimitrie Chirescu. Bunăoară, „În comuna Cara-Murat (Mihail Kogălniceanu, de astăzi, n.n.) din plasa Constanța, s-a pus în ziua de 27 Martie 1881 piatra fundamentală a bisericii române ce este a se construi în acea comună. La solemnitatea și serviciul divin ce s-a săvârșit de preotul Dimitrie Chirescu din Cernavoda a asistat o mulțime de public, bărbați, femei, și copii români și nemți și parte tătari. În temelia bisericii s-a pus un pergament într-o cutie de fer, pe care s-a scris că biserica română din Cara-Murat s-a zidit în timpul Domniei Maiestății Sale Regelui Carol I.”[3]
 
Institutorul și preotul Dimitrie Chirescu este una dintre figurile cele mai luminoase ale luptei naționale a românilor din Dobrogea. Pe o carte tipărită la Sibiu, Dimitrie Chirescu  scria în limba turcă, pentru cunoştinţa autorităţilor otomane, această însemnare, ce are rezonanţa unei autentice proclamaţii : „Toate naţiunile să fie libere în a practica datinile şi cultele lor“.[4]
A fost căsătorit cu eleva lui Gherghina, fiica ciorbagiului Marin Drăgușin, cu care a avut 12 copii.

În noiembrie 1890 se năștea la Cernavoda fiul lor, pe nume Nicolae D. Chirescu. A fost primar în orașul Cernavoda în două mandate: 1 septembrie 1907 - 6 februarie 1911, 19 ianuarie 1914 - 3 martie 1919. A ajuns deputat sub guvernul Nicolae Iorga, președintele Ligii culturale a românilor, filiala Constanța.

La 5 ianuarie 1889 s-a născut Ioan Dimitrie Chirescu, care a devenit unul dintre cei mai importanți muzicieni și compozitori români.
Un an mai târziu, la 13 decembrie 1890 murea la Spitalul Brâncovenesc din București preotul Dimitrie Chirescu. Regele Carol personal a oferit vagon mortuar gratuit pentru a fi dus acasă, la Cernavodă, unde a fost îngropat cu un mare ceremonial la care au participat enoriași  veniți din toate colțurile Dobrogei.

Ultimul său copil, Dimitrie D. Chirescu, s-a născut pe 12 martie 1891, la două luni după moartea tatălui său, și a urmat o strălucită carieră militară, dovedind un eroism fără seamăn în luptele de la Mărășești. A fost ginerele lui Nicolae Iorga, căsătorit cu Florica, alintător „Chichi”, fiica lui N. Iorga din prima căsătorie cu Maria Tasu. Ea a publicat volumele de versuri „Floarea soarelui” (1944) şi „In memoriam” (1945).
 

 
Datorită profesiei tatălui său, aceea de duhovnic şi învăţător, Ioan D. Chirescu a primit o aleasă educaţie creştină, patriotică şi muzicală.
 
După terminarea cursului secundar, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în anul 1910, urmând paralel şi cursurile Academiei de Muzică, unde a avut ca profesori, printre alţii, pe Dumitru Georgescu Kiriac, la teorie solfegii, armonie şi dirijat coral, Ioan Nonna Otescu la armonie, Alfonso Cataldi la contrapunct, Dumitru Dumitriu la pian ş.a.
 
În anul 1914 obţine licenţa în Teologie şi Diploma de absolvire a Academiei de Muzică, iar în perioada anilor 1922-1927 studiază la Schola-Cantorum din Paris. Încă din timpul studenţiei devine dirijor de cor la biserica Enei (1910-1912) şi la bisericile „Visarion” şi „Cuibul de barză” (1916-1918) din Bucureşti. A funcţionat ca profesor de muzică la Liceul „Sfântul Sava” (1916-1918) din Bucureşti, la gimnaziul „Al. Donici”, Şcoala secundară de fete, Şcoala normală „Nicu Gane”, toate din Fălticeni (1918-1922) şi apoi la Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti (1922-1927).
 
Din anul 1927 intră în învăţământul universitar, funcţionând la început ca profesor suplinitor (1927-1928) şi apoi ca profesor titular de teorie-solfegii (1928-1964) în cadrul Conservatorului de muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În perioada 1950-1955 a îndeplinit şi funcţia de director al acestui conservator.
 
Concomitent cu activitatea pedagogică, Ioan D. Chirescu a activat ca dirijor de cor la societatea corală „Carmen” din Bucureşti (1929-1950) şi dirijor şi director artistic la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti (1928-1976).
 
A fost membru al Societăţii franceze de muzică din Paris (1927) şi dirijor al Capelei Române din Paris (1927-1928).
 
Pentru meritele sale deosebite a fost distins în anul 1962 cu titlul de profesor emerit. Deşi a fost unul din cei mai mari compozitori de muzică corală românească, nu a neglijat nici muzica de cameră şi simfonică, compunând un „Allegro simfonic pentru Orchestra mare” (1927) executată de Filarmonica condusă de Ion Nonna Otescu, trei piese pentru pian (1925), „Alemanda” (1924), „Tema cu variaţiuni” (1926).
 
Preocuparea de căpetenie a lui Ioan D. Chirescu a fost însă muzica corală, deoarece a considerat că această muzică reprezintă – prin mijloacele de exprimare, melodie, vers – muzica cea mai accesibilă oamenilor obişnuiţi, că prin ea se pot exprima simplu şi eficient diferitele stări emoţionale şi deci este cea mai apropiată de sufletul omenesc.
 
Ca teolog, Ioan D. Chirescu a avut o deosebită sensibilitate în compoziţiile corale religioase, respectând melosul glasurilor psaltice.
 
Ioan D. Chirescu a scris sute de piese corale, adresate tuturor categoriilor de formaţii (coruri mixte, de voci egale feminine şi bărbăteşti, de copii, grupuri vocale) cuprinzând întreaga tematică, de la prelucrări de muzică populară până la cântece patriotice, cântece de masă, muzică religioasă, colinde etc.
 
Din piesele publicate vom menţiona câteva din cele mai cunoscute şi cântate, şi anume:

 
Din muzica religioasă menţionăm:

 
A scris, de asemenea, foarte multe colinde de Crăciun şi Anul Nou, printre care:

 
Câştigând o mare experienţă în cadrul corului „Carmen”, Ioan D. Chirescu a preluat de la înaintaşii săi tradiţia modului de interpretare a melosului popular românesc, păstrând nealterate frumuseţea şi spontaneitatea specifică creaţiei populare româneşti.
Pentru bogata sa activitate componistică, pedagogică şi dirijorală, Ioan D. Chirescu a fost distins cu titlul de Maestru Emerit al Artei, cu titlul de Artist al Poporului, conferindu-se multe decoraţii şi medalii, printre care şi diploma de onoare a Consiliului Mondial al Păcii.
 
S-a stins din viaţă la 25 martie 1980, la respectabila vârstă de 91 ani. În memoria sa, Cenaclul muzical din Constanţa, condus din anul 1963 de către prof. univ. Dragoş Alexandrescu, elev al maestrului Ioan D. Chirescu la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, a primit numele muzicianului. Începând din anul 1981 s-a organizat în fiecare an o manifestare muzicală, mai întâi locală şi apoi interjudeţeană, cu denumirea de „Reuniunea interjudeţeană de muzică corală Ioan D. Chirescu”
 
La Cernavodă ființează din anul 1905 un cor orășenesc numit „Ioan D. Chirescu” și tot în orașul natal se desfășoară anual un festival coral internațional purtând numele compozitorului care a dat strălucire vieții culturale românești.
 
Începuturile corului s-au făcut în luna mai a anului 1905, întâi cu un număr mic de participanţi, vreo 20-30 la număr, alcătuit din elevi, muncitori ai fabricii de ciment, diverși funcţionari, şi cu un repertoriu improvizat. Doi ani mai târziu, prin venirea din Iaşi a lui Alexandru Rădulescu, posesor al unor temeinice cunoştinţe muzicale (studiase sub îndrumarea lui Gavriil Musicescu), corul începe să prindă vigoare. Întreprinzătorul Alexandru Rădulescu îmbogăţeşte repertoriul corului cu piese solicitate societăţii „Carmen“ din Bucureşti şi în martie 1908 susţine primul mare concert, de o apreciabilă ţinută artistică, în care figurau piese ca: „Dor, dorule“, „Stăncuţa“, „Hai, Ileană“ de Gavriil Musicescu, „Auzi valea“ şi „Bobocele şi inele“ de Ion Vidu, precum şi arii din creaţiile compozitorilor de prestigiu ai vremii: Caudelia, Glinka, Schumann şi alţii.
 
În acea perioadă, din componenţii „Asociaţiei corale mixte“ cernavodene făcea  parte, în vacanţă, Ioan D. Chirescu, pe atunci elev al Seminarului central din Bucureşti, Alexandru Lupescu, un bariton cu o voce excepţională, devenit mai târziu prim-solist al Operei din Bucureşti şi alţii.

Câţiva ani mai târziu va continua activitatea lui Alexandru Rădulescu, elevul de conservator Ioan D. Chirescu. În condiţii grele - repetiţiile se ţineau în încăperile casei părinteşti a acestuia - corul capătă o accentuată maturitate artistică şi include în repertoriu piese valoroase din creaţiile compozitorilor români, în frunte cu cele ale lui Ciprian Porumbescu, precum şi „Imnul nopţii“ de Jean Phillipe Rameau, „Marşul soldaţilor“ celebra arie din opera „Faust“ de Carles Gounod şi altele din tezaurul componistic universal. Aceasta este o perioadă de ascensiune a corului de care se va lega pentru totdeauna numele Ioan D. Chirescu, care şi-a pus entuziasmul anilor tineri în slujba înfloririi vieţii artistice a oraşului său natal.
 
De-a lungul anilor, corul continuă să-şi desfăşoare activitatea susţinând concerte şi în alte localităţi ale Dobrogei şi având în conducerea sa dirijorală animatori entuziaşti ca V. Popescu, Gh. Mişca, M. Eftimescu, V. Cornescu, V. Teologu şi alţii.

Despre avocatul constănțean N.D.Chirescu, deputat, directorul Casei Partidului Național,  director al Şcolii superioare de comerţ”^[5] se cunosc mai ales intervențiile sale politice cu precădere descrise spumos de ziarele de opoziție. Poate că cel mai frumos portret legat de cel pe care l-a slujit politic și cultural, savantul Nicolae Iorga l-a făcut un memorialist într-o evocare romanțată a gării Constanța.
 
„Nicolae Iorga. Trecea prin stație ca o adevărată vijelie — în sensul bun al cuvîntului. Fie că era șef al guvernului, fie că era simplu particular, profesorul străbătea în fuga mare mulțimea de oameni care umplea peroanele gării, îndreptîndu-se spre  ieșire, unde-l aștepta automobilul cu care-și continua călătoria spre Mangalia.
 
În urma savantului „alerga“ cunoscutul avocat N. D. Chirescu , și el, ca și Iorga, purta o barbă mare și neagră. Avocatul Chirescu, ca să precizăm lucrurile, era ruda profesorului și locuia la Constanța, unde conducea activitatea Ligii Culturale al cărei șef suprem era lorga. Tot pentru limpezirea situației trebuie spus că la vremea respectivă, după Vălenii de Munte, unde savantul desfășura o vie activitate culturală, Mangalia era cel de al doilea „fief“ al său. De altfel, avea și o vilă aici”.[6]
 

Urmează Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti, pe care o absolvă  primul, „cap promoţie”1913, fiind repartizat pentru stagiu la Regimentul 35 Cernavoda. De asemenea, este absolvent al Şcolii Speciale de Infanterie - 1911, al Şcolii Speciale de tragere a Infanteriei şi al Şcolii Superioare de Război, brevetat de Statul Major. 
 
În 1916, în grele lupte pentru apărarea Dobrogei, Divizia 9 Infanterie, condusă de generalul Scărişoreanu, va beneficia de eroismul Regimentului 9 Vânători, al cărui   purtător de drapel este Dimitrie Dimitrie Chirescu. După 1 septembrie 1916, când luptele din sudul Dobrogei se intensifică și inamicul contraatacă, comandantul Regimentului 9 vânători, colonelul Ion Velescu, este grav rănit şi în pericol de a fi luat prizonier. În acest moment, locotenentul Chirescu desfăşoară drapelul regimentului, act de responsabilitate supremă. Imediat, în jurul lui şi al comandantului s-au format 2 escadroane, care au asigurat salvarea comandantului, a steagului şi retragerea ordonată.
 
Ia parte la bătăliile din iunie-iulie 1917, de la  Mărăşeşti. Meritele sale sunt recunoscute şi prin decernarea Ordinului „Steaua României” cu spade în rangul de cavaler,  motivaţia ordinului fiind următoarea:

Dimitrie Chirescu este rănit la mână, pe acoperişul gării Mărăşeşti, pe 6 august 1917.
 
A murit la 1 aprilie 1981 cum scrie în necrologul publicat de familie, generalul maior (r) CHIRESCU DIMITRIE, erou al primului război mondial, decorat cu ordinul Mihai Viteazul în luptele de la Mărăşeşti”.

 
Citește și:
Preotul Dimitrie Chirescu din Cernavodă (I) - „A isbutit să mulțumească toate naționalitățile“
Preotul Dimitrie Chirescu din Cernavodă (II) - „De multe ori era supus la chinuri şi ameninţat cu moartea“

---