Istoria Dobrogei Ion Simionescu – „Pământul Dobrogei nu are asemănare”

 

„O adevărată corabie a lui Noe este pământul dobrogean. Mai ales primăvara și toamna, când apele sunt împânzite de puzderia păsărilor călătoare, furnicarul cel mai bogat de animale în Dobrogea se află. De la mistreții cărora le place desișul umbros al plaurului, până la helghea ca ninsă, lungă de-o șchioapă; de la vulturul măreț și pajura voinică, până la aușelul ce-și țese din pâslă cuibul ca o pungă, aninându-l de vârful ramurilor de salcie, ori pescărușul albastru numai cu smaralde și topaze; de la șarpele lui Aesculap, gros și lung, până la șopârlița cu bumbi de sidef; de la lenevosul somn și gustosul morun, până la svârluga cât un vierme; de la lăcusta pustiitoare până la țânțarul aducător de friguri, - tot noianul animalelor felurile mișună prin iarbă, pe sub pământ, în ape ca și în aer. Unele au venit de departe; altele, musafiri vremelnici, dau un colorit exotic. Flamingii din delta Nilului fac uneori vizită neamurilor lor de la gurile Dunării, iar vestitul șarpe boa își are drept reprezentant pe Erix Jaculus, care stă toată ziua ascuns în nisip. Familii răzlețe de foce stau ascunse în grotele săpate de valuri la Cavarna.
Și plantele dau Dobrogei un caracter exotic. Până aproape de Agighiol, liliecii înfloresc pe coasta dealurilor, iar semințele plantelor din Transcaucasia și Persia au încolțit pe pământul dobrogean, alăturea de obișnuitele flori de prin meleagurile noastre.
Același amalgam se observă și printre oameni. Nu este numai babilonia în spațiu, de la Tătarii în stingere și Găgăuții cu origine enigmatică, până la Italienii, care au menținut vioiciunea lor meridională în satul Cataloi. E mai ales variațiunea în timp. În Dobrogea, mai mult decât oriunde, se găsesc suprapuse civilizațiuni stinse, străvechi, straturi istorice continuând pe cele geologice”.[1]

 
Geolog și paleontolog român, autor a peste 100 de lucrări științifice, Ion Simionescu (1873-1944) a fost un savant, geograf și publicist de notorietate. A semnat zeci de manuale școlare și a prezentat în detalii monografice orașele României,  teritorii de țară, figuri de seamă, puse sub îndemnul declarat de fiecare dată: „Tinere, cunoaște-ți țara”.

Ion Simionescu a fost un mare deschizător de drumuri şi contribuţiile sale ştiinţifice de mare valoare au atras alegerea sa, încă din 1912, ca membru al Academiei Române, iar în 1942 a fost ales preşedintele acestei instituţii. Şi ca o confirmare a marii sale personalităţi, numele lui Ion Simionescu a fost înscris pe agenda comemorărilor UNESCO, pentru anul 1973.
A avut și demnități politice și sociale.



Repere biografice
S-a născut la 10 iulie 1873, la Fântânele, județul Bacău. Orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă, este crescut în Botoșani de bunica sa. Elev strălucit al liceului „A. T. Laurian“ din Botoșani, I. Simionescu își amintea cu drag de anii petrecuți la școală, de colegii și profesorii lui, pe care îi stima foarte mult, unul dintre aceștia fiind Nicolae Iorga.
 Revine profesor la același liceu din Botoșani după ce își ia licența la Facultatea de științe a Universității din Iași, unde are profesori, printre alții, pe chimistul Petru Poni și geologul Grigore Cobălcescu.
 
Ion Simionescu obține o bursă a Academiei Române și pleacă la Viena, unde își desăvârșește pregătirea în domeniul geologiei și paleontologiei. După ce în 1898 obține doctoratul, se înscrie la Universitatea din Grenoble. Întors în țară, este numit mai întâi profesor la Școala comercială și conferențiar la Seminarul pedagogic universitar din Iași. În 1900, la vârsta de numai 27 ani, devine profesor la Universitatea din Iași, după ce parcursese prin concurs celelalte grade didactice. După 29 ani de activitate universitară la Iași, a fost chemat la Universitatea din București. Ceea ce caracterizează opera sa de specialitate este spiritul riguros științific de concepție și execuție.
El este autorul primului Tratat de geologie din literatura de specialitate din România în care, ca bază de tratare, a folosit preponderent materialul oferit de pământul românesc.
Pe aceleași coordonate se înscrie și volumul Introducere în paleontologie (1928), ambele cărți constituind o bază modernă de documentare pentru învățământul superior de profil.
În paralel desfășoară o neobosită  activitate în domeniul didactic, științific și cultural. A fost un mare pedagog și educator, organizator al învățământului românesc de toate gradele. A fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale. Astfel, în 1905 este numit pe termen de 5 ani membru în Consiliul General al Învățământului, din 1914 până în 1918 este secretar general în același minister, iar din 1939 este președintele Consiliului Permanent al Ministerului. De asemenea, a fost decan al Facultății de științe și rector al Universității din Iași.
 
 
În 1942 lansează lucrarea „Fauna Sarmatică a României“, în care descrie numeroasele specii de moluște ale apelor salmastre ce acopereau în era terțiară suprafața țării. Atrage atenția și asupra formelor relicte din fauna marină neogenă anterioară, de mare valoare pentru explicarea originii faunei sarmatice. Tot în 1942 face cunoscut primul craniu de om fosil, descoperit în peștera de la Cioclovina împreună cu silexuri paleolitice și oase de Ursus spelaeus.[2]
 Cu ocazia cercetărilor sale geologice, profesorul Simionescu a avut de străbătut munții, dealurile și câmpiile țării pînă la Marea Neagră și Dunăre, a cunoscut văile cele mai prăpăstioase, adâncimea codrilor și numeroase așezări omenești din țară. Semnează: „Țara noastră“, „Pitorescul României“, „Prin munții noștri“, „Flora României“, „Fauna României“, „Popasuri prin țară“, „Orașe și sate din România“, „Priveliști din Delta Dunării“ etc. A realizat o operă uriaşă, formată din peste 1700 de titluri, sub formă de cărţi şi broşuri, articole publicate în almanahuri, calendare, anuare, volume omagiale, foiletoane, răspândite în marea majoritate a revistelor şi ziarelor ce apăreau pe vremea sa în ţara noastră. Este în acelaşi timp şi un apreciat autor de manuale didactice. A ţinut peste 300 de conferinţe la radio sau în cele mai multe oraşe ale ţării noastre.
Ion Simionescu face parte din categoria celor care au iubit și înțeles pădurea, care au militat permanent și puternic pentru zestrea forestieră a țării și care au contribuit la formarea conștiinței forestiere a poporului nostru.^[3]
Frumuseţile, bogăţiile şi specificul neamului său le-a descris în mai multe lucrări: „Tinere, cunoaşte-ţi neamul”, „Tinere, cunoaşte-ţi țara”. De referință rămân cele trei monografii editate de Fundaţia Regală: „Ţara noastră”, „Fauna României” şi „Flora României”. Despre „Ţara noastră", Iorga aprecia că e „un adevărat imn, ridicat naturii româneşti, cu pagini care trebuie citite de orice Român, fiind cea mai bună carte de ansamblu, care a fost tipărită până acum"[4].
 
O țară din povești - Dobrogea noastră

Ca geolog, I. Simionescu și-a îndreptat cercetările îndeosebi asupra a trei ținuturi ale țării, de caractere geologice deosebite: Platoul Moldovei, regiunea superioară a Dâmboviței și Dobrogea.
Referitor la Dobrogea, celebrul geolog Eduard Suess, în monumentala sa operă „Das Antlitz der Erde“, scria că Simionescu are meritul de a fi reușit să dezlege enigma acestei regiuni a țării noastre.

„… Plutim la edec. Vâslașul merge pe mal, agale, cu unul din capetele frânghiei pe umăr. Celălalt capăt e legat de prăjina cu pânză. Luntrea alunecă pe apă, domol, după pasul celui ce o trage.
E un deliciu nebănuit, ce întrece chiar pe acel simțit în drumul cu pluta pe Bistrița, pe luciul liniștit al genunelor. Ai sensația că aluneci în voia soartei, ca pe aripele unei păsări. Mai ales dacă te așezi în fundul luntrei, nu vezi decât cerul senin și nu auzi decât susurul apei despicată de botul luntrei, ca un freamăt ușor de vânt.
De la o vreme pânza prinde a se burduși. Luntrea capătă sbor mai iute decât pasul omului. Frânghia îndoită atinge fața apei. Cel ce trăgea tacticos la mal sare în luntre, își aprinde o țigară, și s-așează cârma. Ne duce vântul.
E atât de plăcut, încât ai vrea să dureze o veșnicie. Noțiunea timpului dispare, căci și soarele abia se mișcă în vremea cât trece prin creștetul bolții. Așa am ajuns la Topalu, sat mare întins pe panta domoală, dar tot pietroasă, a malului”.[5]

„O țară din povești, Dobrogea”, apărută în anul când România întreagă sărbătorea semicentenarul provinciei revenite la țară, este nu doar omagiul adus de scriitor acestui enigmatic și necunoscut ținut ci un amplu reportaj, rod al călătoriei sale prin cotloanele nestrăbătute dintre Dunăre și mare. Capitolele cărții sunt denumite după popasurile făcute de autor: „De la Galaţi la Tulcea”, „Munţii Măcinului”, „Spre Iacobdeal”, „De-a lungul braţului Sf. Gheorghe”, „Pe valea Taiţei”, „Prin mireasma Teilor”, „Pe braţul Sulinei”, „Insula Şerpilor”, „Popina Raselmului”, „Cherhanalele”, „În lungul Raselmului”, „Apus de soare pe Denistepe”, „Tulcea-Constanţa”, „Hârşova-Cernavodă”, „Pe drumul Englez”, „Prin stepă”, „În lungul coastei”, „Printre dealurile de la sud”.

 „Dobrogea...Ea e prietenia lumii depărtate, ce ne scapă de dușmănia lăsată să se încuibe la hotare de jur împrejur. Drumului de la nord la sud din vechime s-a substituit cel de la apus spre răsărit. Puntea de ghiață peste care spune Ovidiu că treceau neamurile străvechi prin nord, noi am înlocuit-o  prin cea duralnică, o podoabă a civilizației noastre care atrage spre Constanța. Am așternut punte peste adâncul apei și am creat o poartă nouă, nu mai puțin importantă în viitorul economic al Europei.
Dobrogea este a noastră; trebuie să rămâie a noastră. Glasul vechilor amintiri, prin titulatura lui Mircea ne-o spune mereu. Fondul curat românesc ca și descălecătorii ciobani din vârful munților, ni-l repetă într-una. Sângele celor de la Plevna ori Turtucaia îl întărește în conștiința noastră.
Prin muncă, prin dragostea cu care vom învălui oamenii și locurile din ea, rezonanța glasului străvechi trebuie mărită, pentru ca el să se păstreze în veșnicie.
Aceasta este datoria sfântă de azi, a tuturora, față de Dobrogea, dar mai ales a celor ce-și duc viața în ea.”[6]

„Copiilor țării mele o închin. Pentru ei e scrisă; sufletului lor o întind cu toată dragostea. Nu am făcut nici o clasificare, după vreun criteriu de afinități. Gruparea în jurul unui titlu principal e mai mult motivată de tehnica scrisului. Am luat pe acei reprezentanți ai gândirii, voinței și muncii omenești, ale căror scrieri le cunoșteam mai îndeaproape sau a căror viață am socotit-o mai «reprezentativă». Am ales din viața lor, tot ce am socotit că poate să isbească pe copil, punând în vibrare, chiar duralnic, unele fibre din multele, care intră în urzeala sufletului în mugurire.
Țara, mai ales acum, are nevoie de energii reale, de valoare. Cei mai în vârstă am devenit rigizi față de prefaceri. Se simte nevoia de a pregăti pe cei de mâine. Cu atât mai bine, când pregătirea vine din mai multe părți”.

„Pentru noi e și mai necesar, chiar imperios, să pomenim mai des pe cei care, învingând cumpenele vremii din trecut, prin jertfa lor, ne-au asigurat putința vieții de azi, după cum reprezintă chezășia vieții noastre de mâine. Trebuie însă să-i privim în cadrul timpurilor tragice în care au avut tăria să se manifeste și să nu le doborâm însemnătatea, schimbându-i în pitici, prin comparația cu cei preamăriți peste măsură uneori de ai lor.
Nimic nu poate fi mai dăunător în calea nouă ce avem de dus, decât necontenita închinare numai către zeii altora […]. Nesocotind ce e al nostru, micșorându-i valoarea, ne clătinăm pe drumurile altora, schimbându-le după bătaia vântului.
Desmormântând de sub praful gros al uitării dăunătoare, făptuirile trecutului din a căror sforțare se poate clădì o tradiție, contribuim la pregătirea participării noastre în simfonia culturală a omenirii”.