Istoria Dobrogei George Georgescu, steaua de pe frontispiciul Sulinei

George Georgescu, dirijor român, academician, director al Orchestrei Filarmonice din București, unul din cei mai mari reprezentanți ai stilului dirijoral clasic, un model al devotamentului și perseverenței. Unul din ctitorii Filarmonicii „George Enescu” din București, aducând, sub conducerea sa, cea mai strălucită perioadă din existența instituției de până în prezent.
 
 S-a născut la 12 septembrie 1887 la Sulina și s-a format mai întâi ca violoncelist. La 18 ani, a devenit student la clasa de contrabas a Conservatorului bucureştean. Profesorii i-au descoperit înzestrările muzicale deosebite şi l-au reorientat către violoncel  – la clasa lui Constantin Dimitrescu. După absolvire a continuat la Berlin, în urma bursei neaşteptate primite ca urmare a unui recital la Ateneu. 
 
În Germania, George Georgescu devine student al lui Hugo Becker, la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin, explorând în paralel compoziţia şi dirijatul. Becker, impresionat de calitățile elevului îl desemnează succesor al pupitrului său. Ca membru al formaţiei, George Georgescu evoluează în recitaluri în Europa, vreme de 4 ani. Cariera sa ca violoncelist s-a încheiat brusc, din păcate, în 1916, când şi-a accidentat grav o mână, prinsă de uşa ce se închidea a unui tramvai.
În 1918, devine dirijorul Orchestrei Filarmonicii din Berlin. S-a întors însă în țară unde a preluat, în 1920, Orchestra Filarmonicii din București, pe care a reformat-o din temelii. Au fost invitați la Ateneu Richard Strauss, Bruno Walter, Yehudi Menuhin, Pablo Casals, Arthur Rubinstein, Alfred Cortot sau Wilhelm Backhaus. În paralel cu acel prim mandat la Filarmonică, încheiat în 1944, George Georgescu a fost, în trei rânduri, director și dirijor al Operei bucureștene: între 1922-1926, 1930-1933 și 1939-1940.[1]
 


„Rolul [său] în viața culturală a țării sale a fost uriaș,” scria compozitorul Pascal Bentoiu: „A familiarizat publicul cu marele repertoriu clasico-romantic. A impus pe cei mai mari compozitori din lumea întreagă, a susținut fervent și cu mare eficacitate muzica românească. Din imensul repertoriu de peste cinci sute de lucrări, peste o sută au fost titluri românești, iar dirijorul nu s-a mulțumit cu prime și ultime audiții, ci a programat această muzică, la care evident ținea foarte mult, cu o insistență admirabilă, atât în țară, cât și în străinătate.”
 
A promovat tinerii muzicieni, în rândul cărora s-au aflat Dinu Lipatti și Valentin Gheorghiu.
Ioana Georgescu Răileanu, fiica dirijorului, își amintea că „în cartea de onoare a casei, beneficiind de o călduroasă ospitalitate, au scris Enescu, Lipatti, Jora, Perlea, aproape toți soliștii cu care tata a avut concerte la Ateneu, ca de exemplu Claudio Arrao, Wilhelm Backhaus, Alexander Brailowski, Grzegorz Fitelberg, Wilhelm Kempff, Cella Delavrancea, Pablo Casals, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, apoi Egizio Massini sa, Karl Böhm, scriitori – cei doi  Sadoveanu, Mihail și Ion Marin, Minulescu, oameni politici – Constantin Argetoianu, apoi Goga și atâția alții.[2] 
 
Datorită notorietăţii internaţionale şi a relaţiilor de prietenie cu marii muzicieni ai timpului, la Bucureşti vin, în anii în care maestrul a activat, numeroşi compozitori şi instrumentişti de renume: Richard Strauss, Maurice Ravel, Pietro Mascagni, Igor Stravinski, Jaques Thibaud, Arthur Rubinstein. În acelaşi timp, a promovat compoziţia românească, numele cele mai frecvente fiind: George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Marţian Negrea, Constantin Silvestri.
Este celebră prietenia pe care a purtat-o  cu George Enescu, care îi scria în 1925:
 


„Pentru a  treia oară sau a patra oară în toată viaţa mea de compozitor,  am avut adevărata emoţie, nespus de dulce, care o resimte autorul când se simte în fine înţeles şi se vede interpretat cu convingere... îndrăznesc să zic: cu dragoste!".
 
George Enescu și George Georgescu s-au respectat și admirat reciproc, iar dirijorul a prezentat cu constanță muzica marelui compozitor, de-a lungul deceniilor de carieră. La rândul său, Enescu a contribuit decisiv la reabilitarea lui George Georgescu, în 1947: „dacă mai vreţi să aveţi muzică în România, redaţi-i bagheta lui George Georgescu.” – îi spunea Enescu lui Teohari Georgescu, ministru de externe. Cuvintele sale au avut greutatea reabilitării, aşa încât George Georgescu a revenit, ca dirijor, în faţa publicului, printr-un concert la Ateneu; în care, totuşi, nu a condus Orchestra Filarmonicii, ci pe cea Simfonică Radio, în 27 ianuarie 1947.
 


După stingerea din viaţă a lui George Enescu, în 1955, Filarmonica bucureşteană îi preia numele în semn de omagiu, în timpul celui de-al doilea directorat al lui George Georgescu. Acesta a deschis, de altfel, în 4 septembrie 1958, prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”.
 
Şi tot sub bagheta sa s-a petrecut atunci și acea prezentare memorabilă a Dublului concert de Bach, devenită tradiţie a festivalului, cu Yehudi Menuhin, David Oistrah şi Orchestra Filarmonicii. Până în 1957, George Georgescu dirijase 52 de orchestre din lumea întreagă şi figurase pe afișele a două festivaluri internaționale ”George Enescu” de la București (1958, 1961)," scria muzicianul de prestigiu internațional, istoriograful, criticul muzical Viorel Cosma. 
 


George Georgescu a pus Sulina pe harta lumii
George Georgescu s-a născut la Sulina, într-o zi de septembrie a anului 1887. Tatăl său, Leonte, era la acel timp șef al vămilor portuare, în orașul unde ființa Comisia Europeană a Dunării și fusese înființată prima căpitănie de port din țară.
 
Merită subliniat că pe lângă o perfectă organizaţie sanitară, cu sisteme de deratizare înlocuind vechea carantină, Comisia Europeană a contribuit la ridicarea oraşului Sulina prin asanare, apă ozonificată, lumină electrică, întreţinere de şcoli şi biserici, asistenţă medicală şi socială pentru toată populaţia din Delta Dunării. A construit un spital pentru marinari şi un altul pentru boli epidemice. A creat ateliere şi şantiere necesare întreţinerii vaselor.
 
Sulina a devenit astfel un oraş cosmopolit, cu cafenele şi localuri de zi şi de noapte, printre care „Barul marinei”, cu piraţi şi contrabandişti care îşi puneau la cale „loviturile”, îndeosebi în cunoscutul local „Gamberi et Paeparia” ai căror patroni fuseseră ei înşişi piraţi şi contrabandişti. Scriitorul Jean Bart a imortalizat perfect această imagine a unui „Europolis” pitoresc.[3]
 
„La cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale. La una din ferestre, spre cheu, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa-zisa „masă a şefilor”: primarul, poliţaiul, şeful vămii, şeful poştei, căpitanul portului, ofiţerii, medicul, judecătorul. În dreptul celeilalte ferestre era „masa diplomatică”, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi câte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunării.
 
Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor, sub care fusese Împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimii pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică.
 
Oarecare distanţă, o discretă rezervă totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întâlneau în viaţa portului. Urmau apoi la rând mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali; hamalii şi barcagiii nu intrau aici, în cafeneaua elitei.”[4]
 
Cariera muzicală a micului George Georgescu a început de timpuriu. O predestinare a fost căci tatăl său, şeful de vamă, a câştigat o vioară la loterie, pe numele băiatului, chiar în ziua venirii acestuia pe lume. Copilul şi-a găsit bucuria în acea vioară apărută cu semn de noroc în viața lui. Mai târziu a fugit de acasă pentru a se înscrie la Conservator.
 
 Povestește Tutu Georgescu, soția compozitorului, despre această scurtă ședere a copilului în Dobrogea. „Leonte Georgescu era totuși atașat de fiul său și mândru să-l ia de mână și să meargă împreună într-o reuniune de prieteni, la o plimbare de-a lungul Dunării sau în oraș. Prezența tatălui era singurul lucru pe care se putea rezema acest copil singuratic.
 
Ca șef al vămilor portuare, tatăl lui era nevoit să se mute adesea dintr-un oraș în altul, ceea ce pentru copil însemna nu numai întreruperea anului școlar, dar și o totală lipsă de continuitate și de stabilitate, lucruri atât de necesare evoluției lui la acea vârstă. Lipsit de afecțiunea mamei sale adevărate care părăsise casa când el nu avea decât trei ani, copilul nu aprecia asprimea cu care a doua soție a tatălui său încerca să-i dea o bună educație și îi păstrase un adânc resentiment”[5].
 
George Georgescu s-a întors în Sulina mult mai târziu, în 1934. Leonte Georgescu murise la Galați, unde își trăise ultimii ani din viață. „Fusese un erou, decorat în campania din Bulgaria din 1913, unde trecuse pe lângă moarte de mai multe ori, scăpând cu viață după tifos, cu boală, internări; iar când a venit în România și-a continuat activitatea lui de funcționar.
A primit toate onorurile militare, iar decorațiile pentru faptele de vitejie pe front erau pe o pernuță de catifea”, își amintea nora sa, Tutu Georgescu.[6]
 
Și continua:„De la Galați am pornit în pelerinaj la Sulina, unde ne-au mâncat țânțarii. Era o mizerie cumplită/.../Am stat puține zile, care trebuie să mărturisesc poate că pe Gogu l-au răscolit, dar mie nu mi-au lăsat niciun fel de impresie, pentru că nu mă lega nimic de acest oraș.”
 


„Constanţa s-a putut bucura de marea favoare de a fi auzit primul lui concert”
Era anul 1910. La primăria Constanța se înregistra o solicitare: „Subsemnatul George L. Georgescu, director de orchestră şi absolvent al Conservatorului de muzică din Bucureşti, mă ofer a aranja o orchestră de 16 persoane compusă din muzicanţi cu specialităţi distinse în această artă pentru a cânta tot timpul sezonului de vară la Cazinoul din Constanţa.
 
Condiţiuni generale: Programul concertelor zilnice precum şi orele de cântat se vor fixa la deschiderea ofertelor şi facerea contractelor; să mi se plătească voiajul personalului orchestrei dus-întors Bucureşti-Constanţa, să mi se permită să dau un beneficiu care va fi al meu; preţul angajamentului când acesta nu va trece de 3 luni va fi de 20.000 dintre care mi se va da avans 3500 lei şi apoi voi primi pe fiecare lună câte 5500 lei.” Cererea era adresată primarului care scria în colţul colii de hârtie: Se va avea în vedere.[7]
 
1910 este anul inaugurării Cazinoului, o splendidă construcţie a arhitectului francez Daniel Rénard. Din Arhivele Primăriei rezultă că, de la început, făcută cu destinaţie culturală, de sală de spectacole, clădirea a fost cerută spre concesiune de mulţi întreprinzători, printre care Jean Georges Carrot, din Paris, care-şi motivează cererea astfel:
 
„Îmi permit să remarc că această afacere, fiind în prezent nouă şi fără precedent, ar fi periculos pentru municipalitatea Constanţei de a arenda Cazinoul în condiţii oneroase care ar putea să ofere oraşului un avantaj imediat, dar care punând concesionarul în imposibilitatea de a-şi ţine angajamentele sau de a lucra în interesul afacerii, ar compromite succesul acestuia, bunul renume al Cazinoului.”
 
Cu o zi înainte de inaugurare, pe scena proaspăt vopsită, un grup de profesori de la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Iaşi şi membri în orchestra Cazinoului constănţean susţineau un concert.[8] În aceeaşi seară, pe aceeaşi scenă, actriţa Aristizza Romanescu dădea un concert împreună cu nepoata sa, Doria Dimitriu.[9]
 
La inaugurarea Cazinoului, în ziua de 18 august 1910, s-au dat, în mai multe reprezentaţii, spectacolele trupei lui Al. Davilla: „Gringoire”, „Cântecul lebedei”, „Refugiul”. A fost prezent pe tot parcursul zilei  principele Ferdinand.
 
Primăria aprobă un credit extraordinar de 600 lei pentru a plăti lui „Alexandru Pelizaru din Bucureşti şi personalului său pentru aranjarea atât a decorurilor cât şi a luminilor cum şi totul ce era necesar pentru spectacolele din 15,16, 17 şi 18 august 1910, cu ocazia inaugurării Cazinoului comunal.”[10]
 
Scriau ziarele:„În cocheta sală de teatru a Cazinului și în fața elitei constănțene și a vizitatorilor de seamă ai Constanței, s-a prezentat de către trupa dlui Davilla comedia Grigoire. D.Davilla, dna Voiculescu-Quintus, dna Elvas, dnii Manolescu, Buflinski și Storin care au interpretat rolurile au fost ovaționați entuziast de spectatori. După teatru a urmat dans în aceeași sală. Perechile de tineri au petrecut până spre ziuă. Astfel s-a făcut inaugurarea noului Cazino comunal.”[11]
 
George Georgescu nu a participat la inaugurarea cazinoului, dar a avut o altă șansă, mult mai valoroasă, câțiva ani mai târziu.
 
Era în primăvara lui 1922 când orchestra Filarmonică proaspăt înființată atunci, cobora în Constanța, venind din primul său turneu în străinătate. Atunci s-a dat în orașul nostru primul Concert simfonic sub bagheta maestrului George Georgescu.[12] Prezenţa la Constanţa preceda revenirea sa definitivă în ţară la conducerea Filarmonicii bucureştene, unde a stat 40 de ani.
 
Despre Concertul Filarmonicii bucureștene scriau ziarele locale: „Datorită unei împrejurări cu totul deosebite – acela a călătoriei „Filarmonicei” la Atena, Constanţa s-a putut bucura de marea favoare de a fi auzit primul concert, al primului turneu de propagandă culturală şi naţională ce această valoroasă societate a anunţat pentru România.[...]
 
Şi concertul a fost o revelaţie, nevăzută, neauzită de multă vreme. În interiorul cu spoială somptuoasă a marii clădiri, care în serile de vară se scălda în melodiile ultramoderne, turnate din arcuş de către nechemaţi de la Monte Carlo sau de aiurea, răsună pentru prima oară „Cântarea României” şi arcuşul naţional.[...]Şi noi, şi alăturea de noi marea, care cu cântecele ei a făcut din Constanţa un oraş muzical prin excelenţă, trăim clipe de exuberanţă simfonică, clipe de înălţare sufletească, clipe de prodigioasă evlavie.[...]
 
Astfel bagheta maestrului Georgescu extindea în sală gama simţirii omeneşti, şi încet cobora în mijlocul mulţimii pe Beethoven, pe Enescu, pe Weber şi alăturea de ei, însuşi Georgescu devenea mare, mare prin stăpânirea sintetică a acelui popor de instrumente, şi, prin isvoarele nesecate ale emoţiei, deveni zeul sălii. Când cortina se lăsă greoaie, şi lumea se grămădea spre ieşire, din şoaptele generale se desprindea un regret: acela de a nu avea în Constanţa un colţ din ce are mai bun Bucureştiul.”[13]
 
George Georgescu revine la Constanța doi ani mai târziu. Reinaugurarea sălii de spectacole a Cazinoului în 1924, s-a făcut prin invitarea Filarmonicii din Bucureşti, condusă de tânărul dirijor George Georgescu, care dădea pentru constănţeni un concert simfonic de înaltă ținută artistică. Au fost interpretate uvertura „Egmond”, de Beethoven, „Simfonia neterminată”, de Schubert , „Rapsodia română nr. 1”, de George Enescu şi „Simfonia a V-a”, de Beethoven.
 
Scria cronicarul[14]: „Îmi este greu să redau sentimentele încercate atunci şi cât de zguduit am fost, mai ales că întâmplarea făcuse să-mi fie dat ca „botezul muzicii simfonice” să-l fac ascultând lucrări ale unor mari maeştri, de o puternică expresivitate. 
 
Mă simţeam când înălţat pe culmi, când prăvălit  în abisuri, încât - la sfârşit - eram complet ameţit şi, orbecăind printre culise şi orchestraţii - abia am izbutit să nimeresc ieşirea de pe scenă. A fost atunci pentru mine una dintre cele mai tari emoţii estetice pe care am trăit-o în viaţă. O a doua emoţie de aceeaşi intensitate am simţit-o mult mai târziu, ascultând „Missa solemnis”, a gigantului Beethoven”.
 


Maestrul s-a stins din viață la 1 septembrie 1964. Soţia sa, Tutu, avea să-i supravieţuiască 54 de ani, rămânând mereu în ţară, unde a trăit foarte modest – comuniştii o deposedaseră de tot ce avusese. Doar fiica lor, Ioana, a ales să plece, construindu-şi viaţa în Anglia. A păstrat însă, mereu, legăturile cu ţara. Până în 2008 când s-a stins, Tutu Georgescu a trăit cu amintirea vie a soţului ei şi a scris cărţi despre el.
 
„George Georgescu - scria George Călinescu - a fost un mare orator muzical pe cheia tumultuosului. Dirijorul domină şi inspiră, stăpâneşte orchestra, fiind conştiinţa ei în act. George Georgescu a fost, nu încape îndoială, un mare dirijor şi nu-mi pot închipui orchestra Filarmonică fără el; cel puţin vreau să spun că fără el nu ar fi ajuns la forma de corp constituit. Toate pier pe această lume, dar soarta dirijorului mare mi se pare tristă.
 
Trecându-se cu vederea că este un alter ego al geniilor, el însuşi un geniu în felul său, că fără aceştia ar rămâne indescifraţi, şi muţi, curate hieroglife, lumea-i uită cu repeziciune, în faţa, ori în incinta Ateneului, George Georgescu merită un bronz grandios care să sune când îl loveşti cu degetul, sonor ca sufletul lui“.[15]
 
Astăzi memoria acestei personalități de prim rang a culturii române este cinstită la Tulcea printr-un concurs internațional organizat de autorități în cadrul liceului de arte care îi poartă numele, o statuie îl veșnicește la Sulina, o alta la Tulcea.
 
ln muzeul farului Vechi din Sulina se află o sală dedicată lui George Georgescu, iar în fiecare an, pe data 1 septembrie, are loc în curtea acestui muzeu concertul de muzică clasică „Acasă, la George Georgescu.”[16]
 
Citește și:
Nicolae Iorga și dragostea lui pentru Dobrogea
Mihail Kogălniceanu, un nume de reverență pentru dobrogeni
Omagiu maestrului Gheorghe Stanciu, dirijor la Teatrul Național de Operă și Balet Constanța

---