#Invitațielateatru Mărturisirile actriței Agatha Nicolau pentru ZIUA de Constanța cu prilejul aniversării a 85 de ani de viață (GALERIE FOTO + VIDEO)

Personalități care au făcut istorie culturală pe scenă
 

Actrița Agatha Nicolau a venit la Constanța pentru a petrece o zi aniversară - împlinirea a 85 de ani – alături de colegi și prieteni. Într-o zi friguroasă, cu un vânt ascuțit, Agatha Nicolau își retrăia amintirile legate de anii jucați pe scena teatrului nostru. Luminoasă, optimistă, debordantă în poveștile care-i marcaseră devenirea ei preofesională.  





Ne mărturisea: 

„În acest moment al vieții cred că sunt mereu într­­-un balans între viața de zi cu zi cu toate ale ei și potopul de imagini, sunete, întâmplări, înfrângeri, izbânzi care în mod firesc îmi populează gândurile, sufletul și trupul. Nu este un bilanț, este altceva. Cred că este un anume fel de a-mi spune AM TRĂIT și trăiesc încă.
 
Deci: Cine sunt? Cum a fost copilăria mea?... Adolescența?... Maturitatea? Și restul?...
M-am născut în Făgăraș și sunt tare mândră de asta...pentru că sunt sigură că munții Făgărașului mi-au dăruit puterea de a lupta și puterea de a îndura.
 
Am fost un copil al războiului bântuit de amintirea unei bombe căzută la două străzi de locuința noastră din București. Apoi...orașe: Reșița, Dej și iar București. Pâine, carne, haine-toate pe cartelă. Nu, nu a fost ușor, ba chiar foarte greu.
 
Liceul?...Care liceu? ( E drept Școala Centrală de fete mai păstra câteva profesoare de excepție). Liceu cu zece clase în care am învățat că aproape tot ce ne înconjoară a fost inventat de ruși, dar mai ales de sovietici și că producția de porumb este mult mai mare dacă boabele sunt semănate în cuiburi în pătrat!!!.
 
Ce aș fi ajuns fără părinții mei? Ei mi-au pus în brațe cărți, mi-au sădit în minte cunoștințe, dar mai ales în suflet lecții de omenie și verticalitate. Mama a fost profesoară, a patra din cei unsprezece copii ai unui croitor de sumane din Târgu Neamț. Toți au învățat carte. Șase au murit în război. Mama și-a practicat meseria atât timp cât a fost lăsată pentru că cel ce mi-a fost tată (de profesie avocat) a tăiat stuf în apele în care colcăiau șerpi la Periprava și s-a stins la Jilava.
 
Restul anilor au însemnat pentru mine sute de spectacole văzute, zeci de ore la Biblioteca Universitară, un profesor extrem de cultivat de la care am învățat MESERIE (A. Pop Marțian) și punctualitate. Am avut asistenți minunați: Ion Cojar, Mihai Berechet, Cornel Todea și colegi talentați. Au urmat Timișoara, Arad, Constanța, București. Patru orașe, patru etape ale vieții mele și cred că mai mult de optzeci de vieți trăite pe scenă.
 
Când am ajuns la Timișoara, știam că nu trebuie să uit niciodată extraordinara lecție a lui Victor Ion Popa: „Cerul artistic al talentului teatral la români se bucură de o infinitate de stele. Cu muncă și încredere neostoită, cautăți-o pe a ta proprie. Găsind-o vei fi cu atât mai fericit”.
 
Asta, am început să fac; să-mi caut steaua, să-mi caut calea. Să învăț de la cei mai în vârstă. Să încerc să trăiesc „netrăitul" (aveam doar 20 de ani) și să iubesc cu fanatism „neiubitul" (nu toate rolurile încredințate sunt cele dorite sau așteptate).
 
De-a lungul carierei, am jucat mult și diferit, de la un băiat de 13 ani până la o bătrână de 90. Nu-i deloc ușor să-ți trăiești propria viață și în același timp să pătrunzi în universul atâtor alte vieți. Cred că trebuie să iubești oamenii așa cum sunt: buni sau răi, proști sau deștepți, eroi sau cârtițe lașe. Aceștia suntem. Menirea noastră, a actorilor, este să ajungem în mintea și în sufletul tuturor și să-i facem pe spectatori să-și pună întrebări și să-și dea răspunsuri.
 
Am reușit?...Nu știu. Eu m-am străduit. De fapt a fost vorba de multă pasiune însoțită de multă strădanie.
 
Am avut parte de întâlniri cu regizori mari, care m-au îmbogățit spiritual și profesional. Le mulțumesc tuturor - și celor care mai sunt și celor care călătoresc printre stele: Marieta Sadova, Dan Nasta, David Esrig, Ion Maximilian, Dan Alexandrescu, Gheorghe Jora, Constantin Dinischiotu, Tudor Mărăscu, Andrei Belgrader, Sanda Manu și mulți alții. Mă plec în fața lor.
 
Mereu mi-au plăcut provocările. La Constanța am ajuns după ce am fost, ca să zic așa, „licitată" de directorul teatrului din Piatra Neamț și de cel al teatrului din Constanța. De ce?... Poate destinul?!!
 
Despre anii petrecuți la mal de mare mi se pare că nu sunt în stare să găsesc cuvintele potrivite. Datorez mult acestui teatru. Am spus de nenumărate ori: „la Timișoara m-am suit pe rampa de lansare, la Arad mi s-au cusut aripi pe umeri, iar la Constanța am început să zbor."
 
Au fost ani în care în acest oraș, actori, pictori, muzicieni, arhitecți, muzeografi au înțeles că Dobrogea este un pământ românesc mărturisitor de tradiții culturale vechi de peste două mii de ani și că acest ADEVĂR trebuie afirmat, trâmbițat și îmbogățit cu o viață culturală de ținută, bogată care să dea strălucire și perenitate acestui colț de țară.
Aici, în Constanța, am întâlnit un om al mării, lângă care am viețuit 50 de ani, până a plecat să caute o navă în ceruri; aici a crescut până la 8 ani, fiica mea de care sunt foarte mândră; aici am luat primele premii naționale de interpretare, aici...Observați că rostesc AICI de parcă aș locui încă în Constanța.
 
Tot la teatrul din Constanța am reușit să răspund unei alte provocări care mă bântuia de multă vreme. Îmi doream să iau în piept tot spațiul scenic - de una singură - autori, public, tot. Am simțit nevoia la un moment dat să mă măsor cu mine însămi.
Creator sisific, actorul simte uneori nevoia să pună pe umerii săi întreaga povară a actului scenic. Ajuns pe culme își aruncă povara plângând, obosit, și apoi o ia din nou de la capăt tot plângând.
 
Așa s-au născut spectacolele „De genul feminin" și „Hai la nouri de vânzare" realizate împreună cu frumoasa, talentata și regretata mea prietenă Ana Mirena. Așa s-a născut mai ales spectacolul „...de Ciuleandră" pe versurile de Nichita Stănescu. Toate acestea au fost distinse cu diplome și premii la Gala Recitalurilor Dramatice de la Bacău.
Teatrul Giulești, actualul „Odeon”, mi-a adus și el roluri, satisfacții și premii.
 
În 22 decembrie 1989 ar fi trebuit să avem premiera oficială a spectacolului „Weekend de adio". A fost într-adevăr un sângeros week-end de adio.
 
Ce a mai fost după aceea? A fost un iureș, „o întâmplare a ființei mele" (am fost deputat 6 ani), întâmplarea de care m-am despărțit atunci când am realizat că valorile mele morale nu corespund cu ceea ce se întâmpla în jurul meu. Am plecat de bună voie; a fost un „rol" din care am învățat că politica este un joc în care să te lași folosit.
Ce-mi mai doresc acum? Sănătate și minte limpede.

Doresc un TEATRU NAȚIONAL la Constanța

În ceea ce privește Constanța, doresc ca viața culturală a acestui oraș al sufletului meu să înflorească din nou. Doresc ca edilii să se țină de cuvânt când promit ceva.
Doresc un TEATRU NAȚIONAL (Dobrogea este singura mare regiune fără o astfel de instituție culturală).
 
Oameni buni! Teatrul este oglinda vie a vieții noastre. Veniți, priviți-vă și veți deveni mai frumoși la suflet!
Și... mai doresc ca înainte de a spune „adio“ acestei realități să mai simt sub tălpi încă odată scena teatrului inimii mele”.

 

 

Citește și:
Agatha Nicolau - culisele carierei actriței împlinite la Constanța
Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea. Agatha Nicolau (galerie foto)
Silviu Purcărete, debut regizoral pe scena constănțeană. Lucrări din Biblioteca Virtuală