Istoria Dobrogei Arhitectul Ștefan Eleutheriadis a desenat inima Mangaliei în sufletul lumii

 
Ștephan Eleutheriadis este un nume cunoscut în special în rândul arhitecților și pictorilor din America și Europa. Mai puțin acasă, în România, și chiar și mai puțin de atât în Constanța acestui timp.
 
Artistul s-a născut în 22 septembrie 1922 la Mangalia, într-o familie de greci naturalizați în Dobrogea, și a fost unul dintre cei care au slujit-o cu un devotament exemplar oriunde s-a aflat. Dovadă convingătoare - expozițiile personale organizate peste mări și țări, memorate toate cu un singur cuvânt: Mangalia. Și cărțile de memorii lăsate document peste generații despre orașul care i-a marcat devenirea.
 
Scria:

„Mangalia a apărut ca o sculptură în timp și piatră, ca omenie și umilință, peste care secolele și vântul, resemnarea și lirismul și-au lăsat amprentele inocenței în formele ei singulare prin autenticitatea lor. Bântuită și pedepsită de mare și de istorie, a supraviețuit cu îndărătnicie timp de peste două decenii și jumătate, până în 1907, când un dig miraculos a salvat-o de verocitatea mării./…/
 
Mangalia a apărut în timp ca ierburile pe câmpie, natural, cu formele ei fruste ieșite din nevoile oamenilor ce doreau să-și adăpostească și trăiască doar viața. Mangalia nu era un monument de arhitectură, nici o splendoare urbanistică, era o poezie laică făcută de timp, cu străzile ei strâmbe trasate de nevoile oamenilor, pline de praf și fără trotuare, cu lungi garduri de piatră în spatele cărora se ascundea liniștea caselor acoperite cu olane.
 
Cafenelele, căruțele cu cai, înțelepciunea salcâmilor, a oțetarilor visători, gălăgia gâștelor și hămăitul câinilor, litania neastâmpărată a mării cu pescărușii fluturând în cer, soarele, vântul, copiii desculți și maidanele pline de lobodă și cucută, toate făceau acest singular poem liric care se numea Mangalia.”[1]

„Eu am venit pe lume în casa bunicilor Haralamb și Paraschiva Theoharidis, unde mica noastră familie ocupa o cameră din cele șase. În această cameră se desfășura toată gama vieții noastre: dormitor, salon și bucătărie“.[2]Pe vremea copilăriei mele, între 1922 și 1930, Mangalia era un orășel cam de vreo 4.000 de locuitori, uitat într-o margine de lume, pe care puținii sezoniști care veneau vara îl căutau pentru rafinatul peisaj de o originalitate ce încânta pe pictori, scriitori, poeți și o clasă de intelectuali români“.

„Am crescut învăluit de cer, vânt, nori, mare și hoinărind pe câmpuri cu grâu, porumb, floarea-soarelui și bostănării. Liniștea și seninătatea acestor priveliști m-au pătruns pe nesimțite în timpul primei mele vieți și osmotic mi-au vaccinat ființa și nu m-au părăsit.
 
Le simt plăcuta lor greutate până astăzi, când scriu aceste rânduri, cu vârsta mea de peste optzeci de ani, și le-am așternut pe pânzele mele inspirate și dedicate orașului meu natal, Mangalia, copilăriei mele și mangalioților orfani, spulberați în lumea întreagă, căutându-și, în vitregia lor, o nouă identitate“.

„Ceea ce mă leagă de această bucată de pământ este faptul că m-am născut și am crescut în Mangalia, cunoscând-o și pătrunzând-o prin intuiția mea, în limita cunoștințelor pe care le-am avut, până la vârsta de douăzeci și nouă de ani, când forțat de circumstanțe istorice și în căutare de libertate a trebuit să o părăsesc, în 1950, străbătând meridiane, paralele, emisfere, mări și oceanul, repatriindu-mă în Grecia, apoi exilându-mă în partea cealaltă a lumii, în Brazilia. Așa mi-am dat seama că locul și pământul unde te-ai născut și unde ți-ai trăit copilăria vor rămâne, tot restul vieții, locul și perioada de aur”.

 
Stephan Eleutheriadis evocă copilăria de la Mangalia, când se juca imaginând „ramele unei bărcuțe, imitând onomatopeic zgomotul apei lovite de lopeți: cilimba, cilimba..." și asista la povești spuse la cafenea, unde se povestea totul inclusiv visele.
 
Sub numele lui au apărut la editura Omonia, două volume „Fiul ceasornicarului” și „Mangalia. In memoriam”. Prima carte este o mărturie personală despre anii petrecuți de Eleutheriadis acasă, iar cea de-a doua reprezintă un album cu 63 de de desene ale artistului.

„Mangalia. In memoriam” conține o serie de lucrări în care sunt reproduse edificii și monumente dispărute astăzi. Cele două lucrări au apărut prin grija Elisabetei Euripides Moraitaki, sora autorului. Lucrările sunt deopotrivă confesiuni, documente despre un oraș pierdut în zorii comunismului, personaje pe care le-a cunoscut și i-au marcat copilăria, spiritual nostalgic, chiar revoltat cu care analizează evoluția orașului natal.
 
Este elev intern la Liceul C. Negruzzi din Iași,  unde își hrănește foamea de frumos citindu-i pe Eminescu și Topârceanu, respirând mireasma teilor și a marii culturi române.
Se înscrie la Facultatea de Arhitectură în 1942, în plin război, dar are șansa să audieze profesori celebri, între care Duiliu Marcu, școlit la Facultatea de Arte de la Paris, una din personalitățile marcante ale arhitecturii românești.

Reușește să termine facultatea în 1948 cu proiectul de licență având tema: „Un satelit balnear la Mangalia". Eleutheriadis  definea starea orașului său natal la acel timp nefast:

„În Mangalia totul se exprimă prin tăcere; și formele, și timpul, și marea chiar; aici vezi transparența lumii și infinitul, aici stai de vorbă cu Dumnezeu.”[3]

 
Soluția urbanistică propusă de tânărul arhitect era de a se păstra orașul matcă, conservându-i istoria, noul satelit desfășurându-se în nord, cu tot ceea ce era modern, dar fără a se îndepărta de specificul dobrogean: case din piatră, cu olane și de mici dimensiuni. Din păcate destinul a vrut altfel.
 
Reconstrucția socialistă a orașelor a fost decisă la „sfatul” și porunca marii Uniuni Sovietice la 13 noiembrie 1952, printr-o hotărâre de partid și de stat, adoptându-se, printre altele, cvartalul ca formă de organizare a ansamblurilor rezidențiale. Această măsură impunea spații comerciale la parter, crearea de piețe cu deschideri către capete de perspectivă, clădiri semnificative în centrul orașului.[4] Câțiva ani mai târziu, Plenara CC al PCR analiza lipsurile din domeniul construcțiilor și impunea reducerea costului la locuințe, tipizarea și industrializarea.
 
 Vechea Mangalie a fost sursă de inspirație pentru primele picturi ale lui Eleutheriades, dar și o preocupare constantă a artistului plecat în exil. În picturi și în desene se văd poveștile nespuse ale orașului, nostalgia frumosului, a copilăriei, a celor ce nu mai sunt, purtătorii de valori.
 
Are șansa unei prietenii durabile cu actorul Liviu Ciulei, care l-a invitat să locuiască în casa părinților săi, după ce-a auzit că se trezise cu plapuma ninsă în camera unde stătuse cu chirie.
 
Ca arhitect, lucrează angajat la I.P.C., cu lucrări la diverse obiective din Mamaia, Poiana Brașov, primul canal Dunăre - Marea Neagră. Sufocat de umilințe și dezamăgiri, cere să emigreze în Grecia, „într-o lume unde există libertatea de a muri de foame“, după cum le-a motivat ofițerilor care au încercat să-l oprească să plece. Este arestat, supus interogatoriilor, ținut în celulă 52 de zile. Rezistă torturii și presiunii și nu cedează.
 
Din Grecia ajunge în Brazilia unde își lasă numele înscris pe lucrări monumentale : a proiectat locuințe, biblioteci, teatre, stadioane; s-a distins la mai multe concursuri braziliene și internaționale, primind mențiune de onoare pentru proiectul Monumentului lui Ruy Barbosa, la concursul Cetății Universitare din Rio de Janeiro (1953) și a obținut premiul al II-lea pentru Monumentul morților din al doilea război mondial (1956).
 
Lucrările sale se găsesc în muzeele de artă și în colecții particulare din: România, Grecia, Brazilia, Franța, Germania, Canada, S.U.A. Susține zeci de expoziții personale în Brazilia, cele mai multe în Rio de Janeiro, din care majoritatea sunt dedicate Mangaliei.
 
Participă la primul Salon Federal de Artă Modernă și la a cincea Bienală de Artă de la Sao Paulo. Proiectează reședința din Petropolis și Teatrul din Cuiaba, cu 560 de locuri.
Despre el scria un vechi prieten, de asemenea fiu al Mangaliei, Ștefan Delureanu:

„Cum clepsidra primului său stadiu de viață s-a cernut la Mangalia, în irepetabila unicitate a unei așezări magice, imaginea ei nu putea fi mistuită de uitare.
Dragostea pentru Mangalia l-a urmărit toată viața, oricât de departe a fost de orășelul de la malul Mării Negre”.

„Eleutheriades este, în generațiile de după Tonitza, cel mai important pictor care a comentat frumusețea calmă și cerurile calme ale Mangaliei. Acolo unde Tonitza surprindea pitorescul oriental, Eleutheriades evocă o lume familiară, pe care o învăluie într-un lirism plin de o vibrantă afecțiune.” (Dan Grigorescu).

„Lăsam în urmă prima mea viață cu tot tezaurul de amintiri și trăiri: locul unde m-am născut, copilăria, adolescența și tinerețea mea. Timp de douăzeci și noua de ani am pășit pe pământul, nisipul și câmpurile Mangaliei. Le simțeam plăcuta lor greutate cu care îmi învăluiau firea, pentru că le-am iubit și pentru că făceau parte din natura mea. Oricât de frumos sau mizerabil ar fi locul copilăriei, el va rămâne totdeauna locul de aur care ne va călăuzi viața întreagă: „toate priveliștile lumii nu pot înlocui copilăria" (Emil Cioran), dar în peregrinările mele prin lume am căutat mereu o Mangalie.
 
Nu l-am mai găsit niciodată și nici n-o să-l mai văd pentru că orașul a fost asasinat în mod cinic și pervers. L-am pictat și l-am desenat în loco și din memorie pentru a arăta lumii poezia și lirismul lui.  
 
Era singurul orășel de pe țărmul Mării Negre, din România, cu vestigiile trecutului și cu înțelepciunea timpului depuse pe zidurile de piatră, pe acoperișuri de olane, pe străzile prăfuite și pe oameni. A apărut ca ierburile de pe câmpuri, ca o poezie laică, ca omul pe pământ și parcă era înfipt în timp de la începutul lumii, cu peisajul lui lapidar, unic și autentic creat de nevoile oamenilor. Tot acest tezaur cu toată inocența lui a fost sacrificat de obtuzitatea efemerului regim comunist, care, timp de patruzeci și cinci de ani, a bântuit peste țară sacrificând valoroase monumente istorice, începând cu Mangalia, primul asasinat urban.
 
Zilnic, privesc ce a rămas din tablourile mele pictate în Mangalia, aduse mai târziu de sora mea la Rio, și rămân amorțit și absent în prezentul care mă înconjoară, învăluindu-mă cu imaginile trecutului pe care l-am pictat cu atâta dragoste, ca pe o ființă iubită, și l-am pătruns ca nimeni altul: „anii pot să mă târască, dacă vor, dar cu spatele spre viitor" (Montaigne)."

„Aceste desene sunt un act disperat pentru a salva, prin modestele mele mijloace, fosta lui imagine și pe care le ofer timpului, cu o impotentă sfidare în fața obtuzei sale expresii actuale (2010), atât urbanistice, cât și arhitectonice, străine locului, timpului, climei și inerției istorice, desconsiderate de arhitecții autori ai actualului proiect existent ... Dacă Troia a fost cucerită și distrusă printr-o luptă obstinată și un exercițiu de inteligență, dacă Guernica a fost victima cruzimii unui război civil, dacă Hiroshima a fost punctul final al celui mai devastator război, Mangalia a fost asasinată cinic și inconștient în timp de pace de un regim impostor și samavolnic pentru finalități turistice, fără să se țină seama de semnele anilor, secolelor și mileniilor...