Istoria Dobrogei Dobrogeanul Nicolae Georgescu Roegen - un savant printre savanți, un economist printre economiști

 

„Ca fiu al Dobrogei, care s-a jucat cu arșicele în vie, căci sunt din cartierul Viile Noi din Constanța - mă bucur să văd eforturile care se fac pentru progresul Dobrogei pe baze științifice.”

„Dragostea mea față de neamul românesc are rădăcini adânci în ceea ce sunt și voi fi mereu.”

„Cunosc diferite situații pentru fiecare dintre cele trei Românii; de fapt e una singură: România eternă, și eu de aceasta mă simt legat până la moarte.”

Confesiuni

S-a născut la data de 4 februarie 1906 în Constanța, în cartierul Viile Noi, într-o familie de greci. Tatăl său se numea Stavros, iar pe bunicul paternal George Athanasiu. Numele de familie, Georgescu, provine de la prenumele bunicului său, George. A fost înregistrat în clasa întâi cu numele de Nicholas.
 
Se va simți toată viața legat de aceste locuri considerându-se „fiu al Dobrogei, care s-a jucat cu arșicele în vii”. A murit pe 30 octombrie 1994  în Statele  Unite, la  Nashville (Tennesse), la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu în sectorul academicienilor.
Numele de „Roegen” și l-a adăugat singur, fiind, de fapt, o anagramă formată din „Ne” de la Nicolae și „Geor” de la Georgescu. A recurs la această anagramă din dorința de a nu fi confundat cu alte persoane care poartă acest nume, destul de comun.
 
Amintirile profesorului Nicholas Georgescu-Roegen - membru de onoare al Academiei Române, au apărut în reputata revistă economică italienă Quarterly Review (martie 1988), editată în limba engleză de Banca Nazionale del Lavoro. În traducerea lui Dinu Dragomirescu, găzduită în 1990, în publicația România literară, sunt primele informații despre copilăria lui Nicolae Georgescu Roegen petrecută la Constanța. Mai târziu, Banca Națională a României îi editează cartea „Omul și opera”.
 

„Am crescut şi am trăit mulţi ani în locuri şi printre oameni care nu erau cunoscuţi în afara graniţelor lor în acel timp. Istoria le-a modificat pe toate făcându-le de nerecunoscut. Desigur, copiii din România nu se mai joacă, aşa cum făceam eu, cu monede antice adunate din aproape toate excavaţiile oraşului copilăriei mele. Fiind unul din martorii acelei lumi vechi de acum şaptezeci, şaizeci sau chiar patruzeci de ani, am considerat că fie şi numai câteva detalii ale trecutului meu ar trebui să-şi aibă locul în această relatare.
 
Aş fi vrut să pot, dar nu pot, să încep cu introducerea tipică menţionând faptele notabile ale unor străbuni. Nu i-am cunoscut pe bunicii mei din partea tatălui, căci au murit înainte de a mă naşte eu, nici n-am aflat exact cu ce s-au ocupat în viaţă.
 
Mama mea provenea dintr-o familie modestă: mama ei şi trei din cei cinci copii ai ei erau analfabeţi. Bunica mea din partea mamei locuia împreună cu fiica ei cea nemăritată într-un bordei situat sub nivelul solului, un model tradiţional care era şi ieftin şi eficient din punct de vedere termic. Stătea încă în picioare ca o relicvă singuratică, când am vizitat Bucureştiul acum douăzeci de ani.
 
Constanţa, oraşul în care m-am născut în 1906, avea atunci numai 25 000 de locuitori (acum are peste 300 000). Pe atunci era un mozaic etnic de români, greci (dintre care unii puteau fi descendenţii direcţi ai locuitorilor vechiului oraş comercial grecesc Tomis), germani, evrei, armeni, turci, tătari şi câţiva bulgari.
 
Fiecare naţionalitate trăia potrivit propriilor sale precepte despre fericire, dar niciodată nu a existat nici cea mai mică dispută rasială. Aveam colegi de clasă care purtau fes şi se întorceau spre sud în timpul rugăciunii de dimineaţă. Deoarece mediul copilăriei mele a fost într-adevăr cosmopolit, ethosul meu a rămas şi el mereu aşa de atunci.
 
Părinţii mei aveau un venit decent, totuşi neîndestulător în multe privinţe. Prietenii mei occidentali rămân adesea uluiţi când află că eu nu ştiu să merg pe bicicletă. Dar pentru venitul părinţilor mei o bicicletă însemna un Cadillac de aur. Ei nu puteau să-mi cumpere nici măcar pantofi cu şireturi care erau cu un leu (atunci exact 20 de cenţi) mai scumpi decât cei cu capse, deşi eu tânjeam după cei dintâi. Mama mea, o uimitoare împătimită a muncii, a predat lucrul manual într-o şcoală comercială de fete până în anii '30. Tata era căpitan în armată când m-am născut eu. Câţiva ani mai târziu s-a întâmplat să dea peste un ofiţer cu un grad mai înalt care subtiliza nişte carne din raţia soldaţilor. În altercaţia care a urmat tata l-a lovit.
 
Pentru lovirea unui superior tata ar fi putut fi trimis în faţa curţii marţiale, dar dat fiind caracterul neplăcut al situaţiei a fost numai presat să se pensioneze, un procedeu tipic al birocraţiei pentru a ieşi cu faţa curată. A avut astfel timp să se îndrepte spre mine pentru a-mi orienta dezvoltarea cu o imensă dragoste şi răbdătoare înţelegere.
 
Am învăţat fără efort să scriu şi să citesc când aveam patru ani. Cea mai veche ocupaţie a mea era să scriu şirul numerelor de la 1 la 99 pe orice bucată de hârtie puteam găsi (un semn de înclinaţie în devenire spre matematică, potrivit lordului C. P. Snow).
 
Prima mea descoperire matematică a fost cum se scrie „o sută“, 100, şi mai departe. A doua mea descoperire matematică de care îmi amintesc, legată de zîmbetul fericit al tatălui meu, a fost ciurul lui Eratostene! Aveam opt ani când a murit şi mi-a lipsit nu numai ca tată, dar şi ca bărbat care să mă pregătească să mă arunc în viaţa aspră care urma. În 1913 am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu războiul.
 
Trupele române au fost trimise în Bulgaria să pună capăt unui episod prelungit al războiului balcanic. Nu s-a tras nici un foc de armă, dar soldaţii care s-au întors au adus cu ei două ameninţări. Una era holera, destulă. Acesta era motivul, mi s-a explicat, pentru care trebuia să fierbem apa. Pe cealaltă, care era politică, am înțeles-o mult mai târziu prin intermediul studiilor mele economice despre România. /…/
 
Nimic deosebit nu s-a întâmplat în timpul primilor mei ani de şcoală. Doar că aveam mai puţin timp să mă joc în jurul sarcofagelor romane excavate din vechiul Tomis. Eram exasperat să am mereu mâinile pătate cu cerneală din cauza călimării pe care trebuia s-o duc la şcoală. În clasa a treia a venit un învăţător nou, Gheorghe Rădulescu, care avea să influenţeze profund dezvoltarea mea. El se străduia să stimuleze copiii de zece sau unsprezece ani, ca mine, cu probleme care de obicei cer algebră. Iată doar un exemplu: „Bună dimineaţa o sută de gâşte“. „Dar noi nu suntem o sută“, a obiectat gâscanul. „Noi am fi o sută dacă am fi de două ori mai multe, cu un sfert mai multe plus o gâscă“.
 
Aptitudinea matematică înnăscută pe care o aveam nu era remarcabilă, dar acea pregătire timpurie mi-a dezvoltat o afecţiune durabilă pentru matematică. În vremea aceea exista un liceu militar nou înfiinţat extrem de solicitat pentru calitatea sa cu totul deosebită. Admiterea se făcea în baza unor examene.
 
Potrivit unui principiu general din acel timp referitor la alocarea fondurilor pentru învăţământul public, numai copiii părinţilor cu mijloace modeste puteau participa la examenul pentru burse, care erau în număr de 23; examenul pentru cele 30 de locuri pentru care se plăteau taxe se ţinea separat. Rădulescu a insistat să mă pregătească pentru a încerca să obţin o bursă, spunând că dacă reuşesc, tot ce vroia el era o damigeană cu unul din faimoasele vinuri din regiune.
 
Pentru examene m-am dus cu mama la Bucureşti. Concurenţa pentru burse era teribilă, peste 900 de elevi. Pentru testele scrise, mesele erau aranjate într-un mare manej. Am aflat că am obţinut bursa a 23-a (ultima), când s-au anunţat rezultatele, şi asta chiar în ziua în care România a intrat în război contra Puterilor Centrale (27 august 1916). La întoarcerea noastră la Constanţa am văzut numele profesorului meu pe una din primele liste cu cei „ucişi în misiune“.
 
Sufletul meu de copil a început să fie terorizat de gândul dacă nu cumva ca într-o veche legendă românească viaţa lui n-a trebuit să fie preţul plătit pentru succesul meu. Nu peste mult timp, atacaţi din toate părţile, a trebuit să părăsim Constanţa în cea mai mare grabă cu ultimul tren de refugiaţi.
 
Am petrecut următorii doi ani în Bucureşti sub ocupaţia germană, locuind mai întâi la bunica mea, în casa ei veche. După ce au început şcolile, obligaţiile mele şcolare au fost dijmuite din cauza cozilor de la miezul nopţii şi până în zori pentru raţia de pâine şi a nevoii de a câştiga ceva bani vânzând ziare pe stradă, cărând molozul de la construcţiile întrerupte sau chiar meditând oameni în toată firea. Oricând aveam puţin timp liber, citeam câţiva autori cunoscuţi, dar fiindcă mă limitam la ediţii broşate de mâna a doua, puteam prea puţin beneficia de opţiunile mele.
 
Din cărţi am învăţat şi şah, dar puteam numai să rejoc partide vechi de unul singur. Dragostea pentru şah nu m-a părăsit niciodată, deşi nu am avut nici un talent deosebit pentru el. Nu trebuie să omit să menţionez o traumă de durată provocată la acea vârstă fragedă de vederea sângelui care şiroia din răniţii muribunzi îngrămădiţi ca sardelele în căruţele care nu conteneau să vină de pe front la un spital de peste drum. Era mai rău decât dacă, fiind adult, m-aş fi aflat pe linia frontului.
 
După încetarea ostilităţilor spre sfârşitul lui 1918, liceul militar a revenit din zona neocupată la vechiul său loc. O notiţă într-un ziar anunţa pe elevii care rămăseseră în zona ocupată să se întoarcă la şcoală. Din nişte resturi de lemn, cu un fierăstrău vechi ruginit mi-am făcut o lădiţă pentru lucrurile mele.
 
Mama şi cu fratele meu mai mic m-au condus la gară într-o trăsură închiriată. N-a avut loc nici una din obişnuitele scene emoţionale de la o despărţire; consideram că doi ani ca refugiat sub ocupaţia germană m-au călit destul pentru o realitate necunoscută şi confuză”.^[1]

O carieră sub semnul marilor idealuri ale omenirii

„Făcând parte din grupul de redactori ai Enciclopediei României, lucrând, puţin ce-i drept, cu Dimitrie Gusti, am observat şi m-a preocupat problema sărăcirii pământurilor. Îmi amintesc şi acum vijelioasele ape ale Oltului care veneau şi luau cu ele pâinea noastră pentru acel an. Toate aceste fenomene au generat în mine o serie de frământări intelectuale. Mi-am pus întrebări și am încercat răspunsuri. Am observat că în economia politică modernă nu se acordă nici o importanță resurselor naturale. Or, nu a existat nici un război mare care să nu fi avut drept cauză resursele naturale.”[2]

Anticipând viitorul de astăzi

 „Or, spune în esenţă Nicolas Georgescu-Roegen „creştere înseamnă a produce mai mult, dezvoltare, a produce altfel”. Ce poate fi mai limpede? Este transpunerea în planul economiei politice a dihotomiei ontologice dintre a avea şi a fi. Dominată de ideea acumulării perpetue, omenirea s-a aflat secole la rând şi se mai află încă, într-o continuă goană pentru acest „mai mult”, fără să înţeleagă adevărul că, de fapt, scopul sau natural este acela de „a fi” într-un context calitativ – material şi moral – superior,” aprecia profesorul de statistică Vergil Voineagu.

Ordinatorul