Istoria Dobrogei Nicolae Sever Cărpinișan - vocea conștiinței dobrogenilor (GALERIE FOTO)
04 Oct, 2024 17:00
04 Oct, 2024 17:00
04 Oct, 2024 17:00
ZIUA de Constanta
6834
Marime text
Nicolae Sever Cărpinișan este primul român cu diplomă de jurnalist profesionist obținută în capitala Franței, la prestigioasa Universitate Sorbona. O retrospectivă a vieții sale agitate, a activităților multiple și a implicării totale în comunitatea locală, povestea adevărată a unui ziarist român care a cunoscut gloria și umilința străbătând drumul spinos al celor două regimuri, suferind pentru crezul său politic, promovând rolul culturii și al presei în viața locuitorilor se cuvine cunoscută.
Întors din capitala Europei cu idei democrate, de stânga, mai mult o atitudine morală în numele căreia îşi disputau opiniile intelectualii care voiau să schimbe ceva într-un sistem care nu îşi vădise în totalitate partea lui bună, își lasă amprenta gândirii sale nu doar în articolele de presă pe care le semnează, ci și în multitudinea activităților sindicale și de susținere a cauzei muncitorilor, cu precădere cei portuari.
Cu toate acestea devine victima noului regim instituit de sovietici, fiind decăzut din drepturile profesionale, deportat cu toată familia la Bicaz și obligat la muncă grea. Revenit acasă, se refugiază în teatru, este regizor tehnic la nou înființata instituție de spectacol a orașului, apoi tipograf în singura tipografie a Constanței, mai târziu bibliotecar la Liceul „Mircea cel Bătrân”.
Anii formării profesionale
Sever Cărpinişan s-a născut la 7 ianuarie 1900, în satul Anadalchioi[1], Constanţa, conform Registrului de stare civilă, fiul lui Petre Petrescu Cărpinişeanu, de 43 ani, subchirurg, şi al Salomeii, de 30 de ani, casnică. A absolvit Şcoala primară nr.1 băieţi Constanţa, repetând de bună voie clasa a lV-a, cum scria directorul şcolii, I. Tănăsescu adăugând că numele, în concordanţă cu actele este caligrafiat corect Cărpineşteanu P. Nicolae.
Conform Certificatului de absolvire a urmat cursurile comerciale de seară ale Şcolii practice de comerţ din Constanţa, primul an în 1915-1916, dar din cauza războiului şi a ocupării Dobrogei de către trupele duşmane, activitatea instituţională a fost întreruptă. Jean Stoenescu Dunăre, directorul Şcolii comerciale suprapuse, certifică la 1 septembrie 1926 că „dl.Cărpinişanu N.Sever a absolvit complet cursurile practice de comerţ precum şi un an de specializare al şcolii”.
În autobiografia olografă jurnalistul de mai târziu mărturiseşte: „Sunt în câmpul muncii de la vârsta de 9 ani. Până în 1912 am lucrat ca ajutor rotar de tipografie, tinichigiu la Fabrica „Tomis”, Constanţa, ucenic tâmplar şi în genere am ocupat diverse posturi unde puteam câştiga un ban, familia părinţilor fiind împovărată. Din 1912 am intrat la tipografie şi am învăţat meseria de tipograf zeţar. Am lucrat această meserie până în anul 1923 - 1924, când pe deoparte, datorită insalubrităţii ei, în condiţiile de lucru de atunci, iar pe de altă parte „talentului ” meu de ziarist - scriind între timp - şi de cronicar dramatic, am trecut în meseria de gazetar la ziarul Dobrogea Jună din Constanţa.
Meseria de cronicar dramatic am practicat-o pentru prima oară, fiind tipograf la ziarul Neamul Românesc Iaşi, al lui Niculae Iorga, 1918...”[2]Alte menţiuni despre întâlnirea cu Nicolae Iorga şi perioada petrecută în refugiu la Iaşi nu s-au păstrat.
Imediat după revenirea la Constanţa, însufleţit de activitatea desfăşurată în preajma lui Nicolae Iorga, editează revista Şoapte[3]. În scurta perioadă în care a putut să fie tipărită: 5 martie – 5 august 1919, au apărut şase numere. Publică scurte creaţii literare originale, povestiri şi cugetări.
În articolul program „Cuvântul nostru” se precizează: „Noi care voim să conducem o revistă socială, literară, muzicală şi sportivă, constituiţi într-o societate, vom încerca să ducem greul acestei lupte cu toate sacrificiile materiale şi vom depune toată osteneala de a mulţumi diversitatea complexului intelectual al acestui oraş în cosmopolitismul lui şi dacă constănţenii vor crede, ca şi noi, că îndemnul intelectualităţii face parte din acele elemente care ajută la ridicarea în general a unui oraş, ne va ajuta şi direct şi indirect prin concursul ce ni-l va da la răspândirea ei cât mai mult în toată expansiunea”.
Conform Certificatului de absolvire a urmat cursurile comerciale de seară ale Şcolii practice de comerţ din Constanţa, primul an în 1915-1916, dar din cauza războiului şi a ocupării Dobrogei de către trupele duşmane, activitatea instituţională a fost întreruptă. Jean Stoenescu Dunăre, directorul Şcolii comerciale suprapuse, certifică la 1 septembrie 1926 că „dl.Cărpinişanu N.Sever a absolvit complet cursurile practice de comerţ precum şi un an de specializare al şcolii”.
În autobiografia olografă jurnalistul de mai târziu mărturiseşte: „Sunt în câmpul muncii de la vârsta de 9 ani. Până în 1912 am lucrat ca ajutor rotar de tipografie, tinichigiu la Fabrica „Tomis”, Constanţa, ucenic tâmplar şi în genere am ocupat diverse posturi unde puteam câştiga un ban, familia părinţilor fiind împovărată. Din 1912 am intrat la tipografie şi am învăţat meseria de tipograf zeţar. Am lucrat această meserie până în anul 1923 - 1924, când pe deoparte, datorită insalubrităţii ei, în condiţiile de lucru de atunci, iar pe de altă parte „talentului ” meu de ziarist - scriind între timp - şi de cronicar dramatic, am trecut în meseria de gazetar la ziarul Dobrogea Jună din Constanţa.
Meseria de cronicar dramatic am practicat-o pentru prima oară, fiind tipograf la ziarul Neamul Românesc Iaşi, al lui Niculae Iorga, 1918...”[2]Alte menţiuni despre întâlnirea cu Nicolae Iorga şi perioada petrecută în refugiu la Iaşi nu s-au păstrat.
Imediat după revenirea la Constanţa, însufleţit de activitatea desfăşurată în preajma lui Nicolae Iorga, editează revista Şoapte[3]. În scurta perioadă în care a putut să fie tipărită: 5 martie – 5 august 1919, au apărut şase numere. Publică scurte creaţii literare originale, povestiri şi cugetări.
În articolul program „Cuvântul nostru” se precizează: „Noi care voim să conducem o revistă socială, literară, muzicală şi sportivă, constituiţi într-o societate, vom încerca să ducem greul acestei lupte cu toate sacrificiile materiale şi vom depune toată osteneala de a mulţumi diversitatea complexului intelectual al acestui oraş în cosmopolitismul lui şi dacă constănţenii vor crede, ca şi noi, că îndemnul intelectualităţii face parte din acele elemente care ajută la ridicarea în general a unui oraş, ne va ajuta şi direct şi indirect prin concursul ce ni-l va da la răspândirea ei cât mai mult în toată expansiunea”.
La Sorbona, în trei ani, trei specializări
S-a adresat cu o cerere mai întâi Sfatului Negustoresc care a îndreptat-o către Camera de comerţ şi industrie Constanţa al cărui preşedinte era Constantin Sarry, directorul publicaţiei Dobrogea Jună.
Acesta a pus repede rezoluţia: se va avea în vedere la formarea bugetului. Motivaţia: „Dl. N. Sever Cărpinişeanu, ziarist din localitate, absolvent al Şcoalei practice comerciale, curs seral, şi al anului de specializare al Şcolii suprapuse de Comerţ, ne-a prezentat zilele acestea o petiţiune prin care solicită o bursă în străinătate pentru studii comerciale şi industriale. Organizaţiunea noastră recomandă pe dl.Cărpinişeanu ca pe un tânăr sârguincios, capabil, cinstit, care merită în totul încurajarea şi susţinerea negustorimii constănţene”.
La Paris devine membru al Aliance Francaise, din partea Ecole pratique de la langue francaise. Învaţă repede limba franceză şi se înscrie concomitent la trei facultăţi: Ecole des Haute Etudes Sociales, cu o licenţă privind La reforme agraire en Roumanie, Ecole de Journalisme, pe care o absolvă susţinând public teza cu titlul Enquete sur la Legislation ouvriere roumaine, Ecole des Hautes Etudes Internationales, a cărei teză de licenţă are subiectul La question de Basarabie, susținută cu o zi înainte de prima. Au fost păstrate diverse certificate care atestă situaţia matricolă a studentului Cărpinișanu, pregătirea preliminară a examenelor, numele profesorilor, orarul.
Ce învăţau studenţii anilor 1924-1926 la Sorbona, la Ecole de journalisme et de preparation a la vie publique? Începând cu noţiuni generale despre serviciile politice, ministere, Senat, Camera Deputaţilor, munca parlamentară, arta interpelării, politica externă, consiliul municipal, Palatul justiţiei, Marile procese, Codul deontologic, Academiile, marele reportaj, marile anchete, problemele sociale, financiare, economice, genurile presei, corespondenţii parizieni ai presei străine, Scriitorul şi jurnalistul, Istoria jurnalismului, Cum se citesc ziarele, Cum se fac ziarele, Calităţile şi defectele jurnaliştilor, Cum se procură informaţiile, Rolul social al jurnalistului, Binele şi rău pe care le pot face jurnalele, vizite în redacţii. O secţiune din programă era destinată Jurnalismului religios în Franţa în sec. al XVlll-lea.
Să precizăm că Sorbona (Sorbonne) a fost şi a rămas o celebră universitate franceză şi una dintre cele mai cunoscute universităţi din lume, purtând numele colegiului fondat în 1257 de către Robert de Sorbon. Printre foştii ei studenţi se numără savanţi, oameni de cultură şi politicieni francezi.
Acesta a pus repede rezoluţia: se va avea în vedere la formarea bugetului. Motivaţia: „Dl. N. Sever Cărpinişeanu, ziarist din localitate, absolvent al Şcoalei practice comerciale, curs seral, şi al anului de specializare al Şcolii suprapuse de Comerţ, ne-a prezentat zilele acestea o petiţiune prin care solicită o bursă în străinătate pentru studii comerciale şi industriale. Organizaţiunea noastră recomandă pe dl.Cărpinişeanu ca pe un tânăr sârguincios, capabil, cinstit, care merită în totul încurajarea şi susţinerea negustorimii constănţene”.
La Paris devine membru al Aliance Francaise, din partea Ecole pratique de la langue francaise. Învaţă repede limba franceză şi se înscrie concomitent la trei facultăţi: Ecole des Haute Etudes Sociales, cu o licenţă privind La reforme agraire en Roumanie, Ecole de Journalisme, pe care o absolvă susţinând public teza cu titlul Enquete sur la Legislation ouvriere roumaine, Ecole des Hautes Etudes Internationales, a cărei teză de licenţă are subiectul La question de Basarabie, susținută cu o zi înainte de prima. Au fost păstrate diverse certificate care atestă situaţia matricolă a studentului Cărpinișanu, pregătirea preliminară a examenelor, numele profesorilor, orarul.
Ce învăţau studenţii anilor 1924-1926 la Sorbona, la Ecole de journalisme et de preparation a la vie publique? Începând cu noţiuni generale despre serviciile politice, ministere, Senat, Camera Deputaţilor, munca parlamentară, arta interpelării, politica externă, consiliul municipal, Palatul justiţiei, Marile procese, Codul deontologic, Academiile, marele reportaj, marile anchete, problemele sociale, financiare, economice, genurile presei, corespondenţii parizieni ai presei străine, Scriitorul şi jurnalistul, Istoria jurnalismului, Cum se citesc ziarele, Cum se fac ziarele, Calităţile şi defectele jurnaliştilor, Cum se procură informaţiile, Rolul social al jurnalistului, Binele şi rău pe care le pot face jurnalele, vizite în redacţii. O secţiune din programă era destinată Jurnalismului religios în Franţa în sec. al XVlll-lea.
Să precizăm că Sorbona (Sorbonne) a fost şi a rămas o celebră universitate franceză şi una dintre cele mai cunoscute universităţi din lume, purtând numele colegiului fondat în 1257 de către Robert de Sorbon. Printre foştii ei studenţi se numără savanţi, oameni de cultură şi politicieni francezi.
Revenirea acasă. Bogată activitate publicistică
La 1 mai 1926, apare publicația Muncitorul Constanţei, organ independent pentru apărarea intereselor muncitoreşti, săptămânal, al cărui director este N. Sever Cărpinişanu, administrator Iordan G.Ioanidy. Pentru micii industriaşi şi muncitori tarifele de publicitate sunt reduse, avertizează editorii în banda de titlu. Editorialul este semnat doar de director.
Informaţii diverse din viaţa muncitorilor de pretutindeni. Istoricii asociază publicaţia cu momentul constituirii Blocului Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie politică legală în rândul cărora se aflau comunişti, social-democraţi ori simpatizanţi. I se atribuie lui Cărpinişeanu funcţia de secretar al Comitetului executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc Constanţa. Din publicaţie nu s-au păstrat decât şase numere la Biblioteca Academiei şi din titulatură nu reiese acest lucru.[4]
În paralel, este redactor la Dobrogea Jună, de unde demisionează în 1927, conform unei adeverinţe semnată de redactorul şef al acestei publicaţii, Constantin Sarry[5].
La 1 noiembrie 1928 este angajat de Camera de comerţ ca şef serviciu, pentru a asigura realizarea în bune condiţii a Buletinului Camerei de Comerţ şi Industrie, circumscripţia X Constanţa. Publicaţie longevivă, de peste jumătate de secol, însumând 685 numere şi 15.000 de pagini.[6]
Din 1928 este şi redactor conducător al gazetei Dobrogea economică din localitate, publicaţie care apare regulat tot sub auspiciile Camerei de Comerţ Constanţa” servind de îndreptar comerţului şi industriei”, conform certificatului eliberat de Camera de comerţ şi industrie la 22 iulie 1940.[7]
Limanul este o altă publicaţie pe care o conduce N. Sever Cărpinişeanu, subintitulat săptămânal profesional al muncii, informativ, educativ, economic, social. A apărut la Constanţa în perioada 9 august 1928-31 ianuarie 1929, redactor D. Ciucur, N. C. Ioan, str. Decebal nr.2, tipografia Dobrogea Jună. Tratează probleme generale muncitoreşti. Susţine armonia între clase „de fapt suntem apostolii armoniei” şi un sindicalism de dreapta, cum se subliniază în articolul program.
Are o orientare anticomunistă şi antisovietică. Sunt tratate probleme economice generale, problemele asigurărilor sociale, chestiuni ale muncitorilor agricoli, necesitatea dezvoltării învăţământului profesional în Dobrogea, desfiinţarea sistemului de lucru cu vătafi în portul Constanţa. Tratează despre şomaj, salarii, accidente de muncă, situaţia femeilor muncitoare, conflictele de muncă. Colaboratori: C. Bătrânu, D. C. Ciucur, I. Clopot, N. Costache, R. Dobrilă, I. D. Frasin, D. Lăzărescu, N. C. Ion, St. Popescu, nume mai puțin cunoscute în publicistica locală.
În acelaşi timp, Sever Cărpinişeanu colaborează la Dacia[8], Foaia plugarului,[9]Marea Neagră.[10]
În 1928 îi apare lucrarea Munca în porturi[11]. Sub numele autorului apare înscrisul „diplomat-laureat din Paris al Şcoalei de Înalte studii sociale, al Şcoalei de înalte studii internaţionale, al Şcoalei de Jurnalism”.
Pornind de la o scurtă privire asupra muncii în porturi, în România şi la Constanţa, autorul pledează pentru a particulariza această activitate „de grup ce impune la executare o coordonare perfectă într-o diviziune de funcţiuni variate”, profesiune care se conduce după o organizare ştiinţifică. În acest context, contractul de muncă al docherilor trebuie să ţină cont de specificul muncii şi autorul lansează un proiect de contract de muncă în încercarea de reglementare a muncii în port.
Federaţia naţională a presei din provincie, sub semnătura preşedintelui Şt. Vlădescu, certifica la 20 iulie 1940 că „dl. N. Sever Cărpinişeanu, ziarist, face parte din Federaţia Naţională a Presei din Provincie în calitate de membru activ şi vicepreşedinte al Sindicatului presei din Constanţa. În 1943 era membru al Sindicatului presei din Dobrogea.
Alăturându-se campaniilor de promovare patriotică iniţiate de Dobrogea Jună desfăşoară o amplă activitate culturală în satele dobrogene. Dar publicaţia este suprimată în octombrie 1944. Consecvent principiilor sale de promovare a culturii în rândul ţăranilor şi al muncitorilor, Sever Cărpinişanu continua să conferenţieze despre „Satul şi oraşul în destinul românesc”, într-un ciclu numit „Aspecte şi probleme din viaţa satului românesc” şi în anul 1946.
La 25 octombrie 1940, Ministerul regal al Afacerilor Străine certifica faptul că S. Cărpinişeanu a fost desemnat de autorităţile române ca membru în subcomisiunile mixte româno-bulgare pentru schimbul de populaţiuni prevăzute de art.9, Acordul anexă C al Tratatului de la Craiova.
În 23 septembrie 1944 Partidul Naţional Ţărănesc, organizaţia judeţului Constanţa, „înţelegând să facă să reapară organul său de presă Ogorul, a cărui apariţie fusese suspendată în 1938, îl înregistra la Tribunal în Registrul periodicelor, asigurându-i sediul în str. Carol 98, Tipografia Moderna, redactor responsabil Mircea Marinescu. La 20 ianuarie 1945, prin Ordonanţa nr.4, la cererea preşedintelui Organizaţiei Naţional Țărănească era înlocuit Mircea Marinescu cu Sever Cărpinişanu, ziarist din Constanţa, b-dul Regina Maria 56.
Iese la pensie la 1 iulie 1947 după 30 de ani de activitate. În 1948 cotiza ca membru al Uniunii sindicatelor din partea Sindicatului mixt A.S.Z. Constanţa.
La 4 iulie 1952 cu Decizia MAI nr.239 este dislocat împreună cu familia la Bicaz Chei, raionul Piatra Neamţ, având domiciliu obligatoriu. Devine salariat al Întreprinderii 801 Ciment Bicaz-Chei. Deşi bolnav, din 1942, în urma unui accident înregistrat în timpul unui bombardament asupra Constanţei şi având gradul lll de invaliditate, este supus la muncă grea. I s-au ridicat restricţiile domiciliare abia la 4 martie 1954 prin Decizia MAI 5069.
Informaţii diverse din viaţa muncitorilor de pretutindeni. Istoricii asociază publicaţia cu momentul constituirii Blocului Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie politică legală în rândul cărora se aflau comunişti, social-democraţi ori simpatizanţi. I se atribuie lui Cărpinişeanu funcţia de secretar al Comitetului executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc Constanţa. Din publicaţie nu s-au păstrat decât şase numere la Biblioteca Academiei şi din titulatură nu reiese acest lucru.[4]
În paralel, este redactor la Dobrogea Jună, de unde demisionează în 1927, conform unei adeverinţe semnată de redactorul şef al acestei publicaţii, Constantin Sarry[5].
La 1 noiembrie 1928 este angajat de Camera de comerţ ca şef serviciu, pentru a asigura realizarea în bune condiţii a Buletinului Camerei de Comerţ şi Industrie, circumscripţia X Constanţa. Publicaţie longevivă, de peste jumătate de secol, însumând 685 numere şi 15.000 de pagini.[6]
Din 1928 este şi redactor conducător al gazetei Dobrogea economică din localitate, publicaţie care apare regulat tot sub auspiciile Camerei de Comerţ Constanţa” servind de îndreptar comerţului şi industriei”, conform certificatului eliberat de Camera de comerţ şi industrie la 22 iulie 1940.[7]
Limanul este o altă publicaţie pe care o conduce N. Sever Cărpinişeanu, subintitulat săptămânal profesional al muncii, informativ, educativ, economic, social. A apărut la Constanţa în perioada 9 august 1928-31 ianuarie 1929, redactor D. Ciucur, N. C. Ioan, str. Decebal nr.2, tipografia Dobrogea Jună. Tratează probleme generale muncitoreşti. Susţine armonia între clase „de fapt suntem apostolii armoniei” şi un sindicalism de dreapta, cum se subliniază în articolul program.
Are o orientare anticomunistă şi antisovietică. Sunt tratate probleme economice generale, problemele asigurărilor sociale, chestiuni ale muncitorilor agricoli, necesitatea dezvoltării învăţământului profesional în Dobrogea, desfiinţarea sistemului de lucru cu vătafi în portul Constanţa. Tratează despre şomaj, salarii, accidente de muncă, situaţia femeilor muncitoare, conflictele de muncă. Colaboratori: C. Bătrânu, D. C. Ciucur, I. Clopot, N. Costache, R. Dobrilă, I. D. Frasin, D. Lăzărescu, N. C. Ion, St. Popescu, nume mai puțin cunoscute în publicistica locală.
În acelaşi timp, Sever Cărpinişeanu colaborează la Dacia[8], Foaia plugarului,[9]Marea Neagră.[10]
În 1928 îi apare lucrarea Munca în porturi[11]. Sub numele autorului apare înscrisul „diplomat-laureat din Paris al Şcoalei de Înalte studii sociale, al Şcoalei de înalte studii internaţionale, al Şcoalei de Jurnalism”.
Pornind de la o scurtă privire asupra muncii în porturi, în România şi la Constanţa, autorul pledează pentru a particulariza această activitate „de grup ce impune la executare o coordonare perfectă într-o diviziune de funcţiuni variate”, profesiune care se conduce după o organizare ştiinţifică. În acest context, contractul de muncă al docherilor trebuie să ţină cont de specificul muncii şi autorul lansează un proiect de contract de muncă în încercarea de reglementare a muncii în port.
Federaţia naţională a presei din provincie, sub semnătura preşedintelui Şt. Vlădescu, certifica la 20 iulie 1940 că „dl. N. Sever Cărpinişeanu, ziarist, face parte din Federaţia Naţională a Presei din Provincie în calitate de membru activ şi vicepreşedinte al Sindicatului presei din Constanţa. În 1943 era membru al Sindicatului presei din Dobrogea.
Alăturându-se campaniilor de promovare patriotică iniţiate de Dobrogea Jună desfăşoară o amplă activitate culturală în satele dobrogene. Dar publicaţia este suprimată în octombrie 1944. Consecvent principiilor sale de promovare a culturii în rândul ţăranilor şi al muncitorilor, Sever Cărpinişanu continua să conferenţieze despre „Satul şi oraşul în destinul românesc”, într-un ciclu numit „Aspecte şi probleme din viaţa satului românesc” şi în anul 1946.
La 25 octombrie 1940, Ministerul regal al Afacerilor Străine certifica faptul că S. Cărpinişeanu a fost desemnat de autorităţile române ca membru în subcomisiunile mixte româno-bulgare pentru schimbul de populaţiuni prevăzute de art.9, Acordul anexă C al Tratatului de la Craiova.
În 23 septembrie 1944 Partidul Naţional Ţărănesc, organizaţia judeţului Constanţa, „înţelegând să facă să reapară organul său de presă Ogorul, a cărui apariţie fusese suspendată în 1938, îl înregistra la Tribunal în Registrul periodicelor, asigurându-i sediul în str. Carol 98, Tipografia Moderna, redactor responsabil Mircea Marinescu. La 20 ianuarie 1945, prin Ordonanţa nr.4, la cererea preşedintelui Organizaţiei Naţional Țărănească era înlocuit Mircea Marinescu cu Sever Cărpinişanu, ziarist din Constanţa, b-dul Regina Maria 56.
Iese la pensie la 1 iulie 1947 după 30 de ani de activitate. În 1948 cotiza ca membru al Uniunii sindicatelor din partea Sindicatului mixt A.S.Z. Constanţa.
La 4 iulie 1952 cu Decizia MAI nr.239 este dislocat împreună cu familia la Bicaz Chei, raionul Piatra Neamţ, având domiciliu obligatoriu. Devine salariat al Întreprinderii 801 Ciment Bicaz-Chei. Deşi bolnav, din 1942, în urma unui accident înregistrat în timpul unui bombardament asupra Constanţei şi având gradul lll de invaliditate, este supus la muncă grea. I s-au ridicat restricţiile domiciliare abia la 4 martie 1954 prin Decizia MAI 5069.
Activitatea artistică
Cu aprobarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1945 societatea „Muncă şi lumină“ se transformă în echipa de teatru „Filimon Sârbu“. Sediul era pe b-dul Tomis, piesele montate se jucau la „Tranulis“. Se juca piesa în trei acte „Ultima carte”, scrisă de muncitorul tipograf Marin Grigorescu, regizor fiind fostul licenţiat de la Sorbona, Sever Cărpinişanu.
La 12 septembrie 1945 ministrul secretar de stat la Departamentul Muncii decide înfiinţarea în oraşul Constanţa a unui teatru muncitoresc ca subcentru al teatrului muncitoresc din Bucureşti. Director administrativ, Gh. Gheorghiu, director de scenă N. Sever Cărpinişanu, membri în Comitetul local OMEC Constanţa (Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură din Ministerul Muncii).
În mai 1946 Organizaţia Tineretului progresist din România îl felicita pe dl Cărpinişeanu pentru reuşita comediei într-un act Deşteapta pământului, de V.I.Popa şi pentru sceneta Fata de departe de Eugen Ianowschy, pe care acesta le montase pe scena Teatrului muncitoresc din Constanţa, fost Elpis.
În 1949 era activist al Ateneului popular central „Filimon Sârbu”. Doi ani mai târziu, Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură, Teatrul muncitoresc, subcentrul Constanţa, îi recunoaşte calitatea de regizor şi director de scenă.
La 1 noiembrie 1958 este angajat instructor salariat al echipei artistice de pe lângă Cooperativa „Întreţinerea”.
În 1961 era referent muzical la Teatrul de stat, apoi colaborator şi tehnoredactor pentru programele de sală, afişe etc. În 1967 se angajează zeţar categoria Vl la Întreprinderea poligrafică Dobrogea.
La 12 septembrie 1945 ministrul secretar de stat la Departamentul Muncii decide înfiinţarea în oraşul Constanţa a unui teatru muncitoresc ca subcentru al teatrului muncitoresc din Bucureşti. Director administrativ, Gh. Gheorghiu, director de scenă N. Sever Cărpinişanu, membri în Comitetul local OMEC Constanţa (Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură din Ministerul Muncii).
În mai 1946 Organizaţia Tineretului progresist din România îl felicita pe dl Cărpinişeanu pentru reuşita comediei într-un act Deşteapta pământului, de V.I.Popa şi pentru sceneta Fata de departe de Eugen Ianowschy, pe care acesta le montase pe scena Teatrului muncitoresc din Constanţa, fost Elpis.
În 1949 era activist al Ateneului popular central „Filimon Sârbu”. Doi ani mai târziu, Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură, Teatrul muncitoresc, subcentrul Constanţa, îi recunoaşte calitatea de regizor şi director de scenă.
La 1 noiembrie 1958 este angajat instructor salariat al echipei artistice de pe lângă Cooperativa „Întreţinerea”.
În 1961 era referent muzical la Teatrul de stat, apoi colaborator şi tehnoredactor pentru programele de sală, afişe etc. În 1967 se angajează zeţar categoria Vl la Întreprinderea poligrafică Dobrogea.
Ca să nu se uite
Evocându-i personalitatea, fiica sa, Letiția Oprean, ne spunea cu ocazia Congresului ARIP de la Constanța, din 2011, când s-a instituit la propunerea noastră și a fost decernat pentru prima dată Premiul național de jurnalism cu numele „Nicolae Sever Cărpinișan”:
În 1945, tata se implică şi în viaţa politică însă mai mult în partea ei economică, adică: s-a făcut o cantină a Partidului Social Democrat unde servea o grămadă de lume necăjită, căci după război a fost destulă lume necăjită.
Dar, în 1948, când a fost conferinţa de unificare a social-democraţilor cu comuniştii de au făcut Partidul Muncitoresc Român, când tata văzuse deja venirea armatei roşii, abdicarea regelui, ocuparea liceului „Mircea”, închiderea portului, închiderea peninsulei, arestările făcute, el nu a vrut să intre în Partidul Muncitoresc. A spus: duceţi-vă, eu sunt în vârstă, viitorul este al tinerilor. I s-a spus însă că va plăti scump faptul că nu a vrut să intre în partid.
Lovitura a venit în 1950 când, prin Decretul 92, casa în care locuia a fost naţionalizată. Ziaristul era pensionat medical de gradul II, soţia lui nu mai avea atelier de croitorie de mulţi ani.
Pe certificatul silit să-l semneze el a scris: „Casă dată în custodie statului. Este un abuz“.
Au venit un miliţian, un funcţionar de la primărie şi unul de la securitate, îmbrăcat în civil. Au cerut actele casei şi am rămas chiriaşi în propria casă plătind chirie.
Noi locuiam la etajul 1, într-un apartament cu două camere, iar lângă noi stătea o familie de colaboraţionişti. Au fost dintre cei care au aplaudat când am fost scoşi din casă. Au fost dintre cei care au vorbit cu ruşii care stăteau la parter şi erau cât pe ce să îl împuşte pe tata. Ne urau din cauză că fusesem proprietarii care îi primiseră în casă şi nu le luau chirie. Oamenii te urăsc şi pentru mult mai puţin.
Pentru toate acestea, la 4 august 1952 a venit pedeapsa: domiciliul forţat la Bicaz. A plecat toată familia: tata, mama, sora mamei fără nici o legătură cu nimic, şi Letiţia. Toţi au lucrat la piatră. Un an şi jumătate au stat în lagărul de muncă forţată de la Bicaz scormonind pietrele carierelor. În casa făloasă de pe bulevardul rebotezat Lenin s-au instalat soldaţi sovietici.
Nu am să uit expresia lui, nu înrăită, ci uluită de prăbuşire a oricărei idei de bine, nu voia să creadă că e posibil aşa ceva. Am cărat cărţile cu un cărucior şi le-am dat. Am lăsat, aşa cum ni s-a spus, pereţii goi şi telefonul pe podea. La ora 7:45 eram la gară. La peron era tras un tren de marfă, plecam parcă în refugiu, cu boccele.
Am urcat în trenul de marfă, eram foarte mulţi, exact cum îi duceau pe evrei la Auschwitz. Era foarte cald, 6 august. Ne-au strigat să fie siguri că suntem toţi. Iar pe la ora 12 trenul s-a pus în mişcare. Nu ştiam nimic…La Cernavodă s-a oprit pentru că unora li s-a făcut rău, erau şi bătrâni, două persoane au murit pe drum. Aşa că au deschis un pic uşile, să luăm aer… Apoi au închis uşile şi am plecat mai departe. Nu ştiam unde mergem. Şi am mers o zi şi o noapte. Am ajuns seara. Unde? Când au deschis uşile am văzut că este munte împădurit, o gară mică, camioanele trase. Lume nu era, am aflat după aia că aveau ordin să nu iasă, să nu vadă pe nimeni.
Eram la Bicazul Mare. Ne-au cazat în nişte cazărmi unde fuseseră lucrătorii soldaţi care începuseră cariera de piatră. Şi am stat într-o cazarmă de lemn, într-o cameră cu 70 de suflete, aveam paturi suprapuse. În seara aia, era târziu când am ajuns, cam 21:00 şi până când ne-am ocupat paturile se făcuse 24:00. A doua zi de dimineaţă am văzut unde eram de fapt. Locurile sunt foarte frumoase acolo, sau erau atunci….Eram păziţi de miliţieni. A doua zi am ieşit să ne numere, capeţi mentalitatea de cireadă când eşti buimăcit aşa şi când eşti crescut în respectul ascultării. Ne-au strigat, ne-au numărat, ne-au spus că avem domiciliu forţat, obligatoriu. Că suntem trimişi acolo la reeducare prin muncă.
Printre cei aduşi erau: avocaţi, şoferi, jurnalişti dintre cei care nu erau la închisoare însă dintre toţi, tata era cel mai jurnalist. Mulţi jurnalişti însă făcuseră pactul cu satana, iar alţii îşi pierduseră urma pe la Bucureşti, îşi schimbaseră numele. Pătura medie a fost distrusă de comunişti. S-au format brigăzi.
Aveam norma de o tonă de piatră pe zi, zi de lucru de 12 ore. Cine reuşea să facă norma primea şi bani, 15 lei. Cine nu, nu mânca. Dar până la urmă au renunţat la chestia asta, cât se făcea, se făcea şi era bun făcut. Am început să mergem la muncă, până şi copiii. Procedeul era aşa : mergeam în carieră, puşcau, puneau dinamită şi puşcau, apoi urcam unde s-a puşcat şi împingeam jos piatra, noi ăştia mai tineri şi mai slabi, iar ei o cărau cu roabele, femeile încărcau roabele, bărbaţii le duceau la camioane. Iar camioanele le duceau în jos, asta a fost până când au început ploile în septembrie.
Nouă nu ne-a dat voie să mergem la şcoală. Ne-au dus după aceea să lucrăm chiar pe calea ferată a Mocăniţei, să împrăştiem acolo piatră. Când a dat zăpada, în octombrie, ne-au dus la muncă în interior. Făceau nişte blocuri şi noi lustruiam cimentul, îndepărtam praful de ciment de pe mozaic. Ni se făcea mâna buretoasă, şi la un moment dat începea să sângereze. Pe 30 noiembrie ni s-a dat voie să ne mutăm în sat şi nouă, copiilor, ne-a dat voie să mergem la şcoală. Ne-am mutat în casa unei văduve, care avea 2 camere.
Anul 1953 a adus ceva ce a ajuns până la noi: moartea lui Stalin. În Bicaz noi eram numiţi dislocaţi în interesul economiei socialiste. Când a murit Stalin noi am simţit un sentiment de triumf, de foarte mare linişte. În vara lui 1953 lucrurile s-au mai uşurat, am primit în vizită şi rude din Constanţa.
Aveam voie să primim colete şi am primit trei cărţi. Dacă a fost ceva ce ne-a lipsit în perioada asta, mai ales tatălui meu, au fost cărţile. În toată această perioadă tata a refuzat cu obstinaţie să avem discuţii pe teme culturale. Era atât de copleşit, nu atât de munca fizică cât de injusteţea şi de barbaria cu care se purtau autorităţile. Eram priviţi ca ciumaţi. Bicazul pe tata l-a strivit, ăsta este adevărul, pentru că şi-a dat seama de hidoşenia sistemului şi nu ştia cum să mă fereasă să mă manifest, să nu spun ceva. Atunci am învăţat să tac.
Munca era foarte grea. Impactul dislocării a fost foarte dur şi inuman. Au fost foarte multe destine curmate, unul dintre ele fiind cel al tatălui meu. Până s-a mişcat birocraţia comunistă, şi cu ordinele de la ruşi şi din ţară, ne-au dat drumul pe data de 4 februarie 1954 din Bicaz, în cea mai cruntă iarnă a secolului trecut.
Am ajuns la Constanţa în aprilie. Când am văzut marea îngheţată am avut un sentiment de triumf. Atunci am înţeles de ce tata nu a vrut să plece în 1945 în Grecia. E ceva ce nu se poate explica. Aici eşti, aici rămâi. Sentimentul reîntoarcerii nu ne-a părăsit niciodată.
Când ne-am întors în primele zile a căutat de serviciu. La teatru nu l-au reprimit…A trebuit să se întoarcă la prima lui meserie, cea de tipograf…
Ziaristul cu diplomă luată la Sorbona a fost încadrat bibliotecar la Liceul „Mircea cel Bătrân“... Moare la Constanţa, în 28 iulie 1975.
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
Citește și:
Inedit articol semnat de Nicolae Sever Cărpinișan în „Dobrogea Jună” (1934)
Oameni care au făcut istorie în Dobrogea - Nicolae Sever Cărpinişan (galerie foto)
Nicolae Sever Cărpinişan, sensibil şi erudit jurnalist cultural al ziarului „Dobrogea Jună”
În 1945, tata se implică şi în viaţa politică însă mai mult în partea ei economică, adică: s-a făcut o cantină a Partidului Social Democrat unde servea o grămadă de lume necăjită, căci după război a fost destulă lume necăjită.
Dar, în 1948, când a fost conferinţa de unificare a social-democraţilor cu comuniştii de au făcut Partidul Muncitoresc Român, când tata văzuse deja venirea armatei roşii, abdicarea regelui, ocuparea liceului „Mircea”, închiderea portului, închiderea peninsulei, arestările făcute, el nu a vrut să intre în Partidul Muncitoresc. A spus: duceţi-vă, eu sunt în vârstă, viitorul este al tinerilor. I s-a spus însă că va plăti scump faptul că nu a vrut să intre în partid.
Lovitura a venit în 1950 când, prin Decretul 92, casa în care locuia a fost naţionalizată. Ziaristul era pensionat medical de gradul II, soţia lui nu mai avea atelier de croitorie de mulţi ani.
Pe certificatul silit să-l semneze el a scris: „Casă dată în custodie statului. Este un abuz“.
Au venit un miliţian, un funcţionar de la primărie şi unul de la securitate, îmbrăcat în civil. Au cerut actele casei şi am rămas chiriaşi în propria casă plătind chirie.
Noi locuiam la etajul 1, într-un apartament cu două camere, iar lângă noi stătea o familie de colaboraţionişti. Au fost dintre cei care au aplaudat când am fost scoşi din casă. Au fost dintre cei care au vorbit cu ruşii care stăteau la parter şi erau cât pe ce să îl împuşte pe tata. Ne urau din cauză că fusesem proprietarii care îi primiseră în casă şi nu le luau chirie. Oamenii te urăsc şi pentru mult mai puţin.
Pentru toate acestea, la 4 august 1952 a venit pedeapsa: domiciliul forţat la Bicaz. A plecat toată familia: tata, mama, sora mamei fără nici o legătură cu nimic, şi Letiţia. Toţi au lucrat la piatră. Un an şi jumătate au stat în lagărul de muncă forţată de la Bicaz scormonind pietrele carierelor. În casa făloasă de pe bulevardul rebotezat Lenin s-au instalat soldaţi sovietici.
Nu am să uit expresia lui, nu înrăită, ci uluită de prăbuşire a oricărei idei de bine, nu voia să creadă că e posibil aşa ceva. Am cărat cărţile cu un cărucior şi le-am dat. Am lăsat, aşa cum ni s-a spus, pereţii goi şi telefonul pe podea. La ora 7:45 eram la gară. La peron era tras un tren de marfă, plecam parcă în refugiu, cu boccele.
Am urcat în trenul de marfă, eram foarte mulţi, exact cum îi duceau pe evrei la Auschwitz. Era foarte cald, 6 august. Ne-au strigat să fie siguri că suntem toţi. Iar pe la ora 12 trenul s-a pus în mişcare. Nu ştiam nimic…La Cernavodă s-a oprit pentru că unora li s-a făcut rău, erau şi bătrâni, două persoane au murit pe drum. Aşa că au deschis un pic uşile, să luăm aer… Apoi au închis uşile şi am plecat mai departe. Nu ştiam unde mergem. Şi am mers o zi şi o noapte. Am ajuns seara. Unde? Când au deschis uşile am văzut că este munte împădurit, o gară mică, camioanele trase. Lume nu era, am aflat după aia că aveau ordin să nu iasă, să nu vadă pe nimeni.
Eram la Bicazul Mare. Ne-au cazat în nişte cazărmi unde fuseseră lucrătorii soldaţi care începuseră cariera de piatră. Şi am stat într-o cazarmă de lemn, într-o cameră cu 70 de suflete, aveam paturi suprapuse. În seara aia, era târziu când am ajuns, cam 21:00 şi până când ne-am ocupat paturile se făcuse 24:00. A doua zi de dimineaţă am văzut unde eram de fapt. Locurile sunt foarte frumoase acolo, sau erau atunci….Eram păziţi de miliţieni. A doua zi am ieşit să ne numere, capeţi mentalitatea de cireadă când eşti buimăcit aşa şi când eşti crescut în respectul ascultării. Ne-au strigat, ne-au numărat, ne-au spus că avem domiciliu forţat, obligatoriu. Că suntem trimişi acolo la reeducare prin muncă.
Printre cei aduşi erau: avocaţi, şoferi, jurnalişti dintre cei care nu erau la închisoare însă dintre toţi, tata era cel mai jurnalist. Mulţi jurnalişti însă făcuseră pactul cu satana, iar alţii îşi pierduseră urma pe la Bucureşti, îşi schimbaseră numele. Pătura medie a fost distrusă de comunişti. S-au format brigăzi.
Aveam norma de o tonă de piatră pe zi, zi de lucru de 12 ore. Cine reuşea să facă norma primea şi bani, 15 lei. Cine nu, nu mânca. Dar până la urmă au renunţat la chestia asta, cât se făcea, se făcea şi era bun făcut. Am început să mergem la muncă, până şi copiii. Procedeul era aşa : mergeam în carieră, puşcau, puneau dinamită şi puşcau, apoi urcam unde s-a puşcat şi împingeam jos piatra, noi ăştia mai tineri şi mai slabi, iar ei o cărau cu roabele, femeile încărcau roabele, bărbaţii le duceau la camioane. Iar camioanele le duceau în jos, asta a fost până când au început ploile în septembrie.
Nouă nu ne-a dat voie să mergem la şcoală. Ne-au dus după aceea să lucrăm chiar pe calea ferată a Mocăniţei, să împrăştiem acolo piatră. Când a dat zăpada, în octombrie, ne-au dus la muncă în interior. Făceau nişte blocuri şi noi lustruiam cimentul, îndepărtam praful de ciment de pe mozaic. Ni se făcea mâna buretoasă, şi la un moment dat începea să sângereze. Pe 30 noiembrie ni s-a dat voie să ne mutăm în sat şi nouă, copiilor, ne-a dat voie să mergem la şcoală. Ne-am mutat în casa unei văduve, care avea 2 camere.
Anul 1953 a adus ceva ce a ajuns până la noi: moartea lui Stalin. În Bicaz noi eram numiţi dislocaţi în interesul economiei socialiste. Când a murit Stalin noi am simţit un sentiment de triumf, de foarte mare linişte. În vara lui 1953 lucrurile s-au mai uşurat, am primit în vizită şi rude din Constanţa.
Aveam voie să primim colete şi am primit trei cărţi. Dacă a fost ceva ce ne-a lipsit în perioada asta, mai ales tatălui meu, au fost cărţile. În toată această perioadă tata a refuzat cu obstinaţie să avem discuţii pe teme culturale. Era atât de copleşit, nu atât de munca fizică cât de injusteţea şi de barbaria cu care se purtau autorităţile. Eram priviţi ca ciumaţi. Bicazul pe tata l-a strivit, ăsta este adevărul, pentru că şi-a dat seama de hidoşenia sistemului şi nu ştia cum să mă fereasă să mă manifest, să nu spun ceva. Atunci am învăţat să tac.
Munca era foarte grea. Impactul dislocării a fost foarte dur şi inuman. Au fost foarte multe destine curmate, unul dintre ele fiind cel al tatălui meu. Până s-a mişcat birocraţia comunistă, şi cu ordinele de la ruşi şi din ţară, ne-au dat drumul pe data de 4 februarie 1954 din Bicaz, în cea mai cruntă iarnă a secolului trecut.
Am ajuns la Constanţa în aprilie. Când am văzut marea îngheţată am avut un sentiment de triumf. Atunci am înţeles de ce tata nu a vrut să plece în 1945 în Grecia. E ceva ce nu se poate explica. Aici eşti, aici rămâi. Sentimentul reîntoarcerii nu ne-a părăsit niciodată.
Când ne-am întors în primele zile a căutat de serviciu. La teatru nu l-au reprimit…A trebuit să se întoarcă la prima lui meserie, cea de tipograf…
Ziaristul cu diplomă luată la Sorbona a fost încadrat bibliotecar la Liceul „Mircea cel Bătrân“... Moare la Constanţa, în 28 iulie 1975.
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
Citește și:
Inedit articol semnat de Nicolae Sever Cărpinișan în „Dobrogea Jună” (1934)
Oameni care au făcut istorie în Dobrogea - Nicolae Sever Cărpinişan (galerie foto)
Nicolae Sever Cărpinişan, sensibil şi erudit jurnalist cultural al ziarului „Dobrogea Jună”
[1] Cătun devenit mai târziu cartier al Constanţei
[2] Autobiografie Nicolae Sever Cărpinişanu, 4 august 1951.
[3] Revistă socială, literară, artistică, muzicală şi sportivă. Constanţa, 5 martie 1919 – 5 august 1919. bilunar. 23 x 15. 50 bani/nr, 15 lei/an. Director: N.Gh. Brejbeanu. Redactor: N. Cărpinişanu. Redacţia: str. Decebal 16 Constanţa. Tip. Traian – Constanţa.
[4] Stoica Lascu, O tribună a maselor muncitoare în 1926: ”Muncitorul Constanţei,
Comunicări de istorie a Dobrogei, Constanţa, 1980, vol. editat de Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa, p.245-252.
Comunicări de istorie a Dobrogei, Constanţa, 1980, vol. editat de Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa, p.245-252.
[5] În 1933 C.Sarry semna certificatul conform căruia „N.Sever Cărpinişeanu nu se află în serviciul ziarului nostru încă din 1927 când s-a retras prin demisiune. D-sa a continuat a colabora din când în când la ziar, însă sub titlu graţios.”
[6] Între anii 1891-1896,1899-1903,1910-1916,1921-1935 a apărut lunar. În celelalte perioade a fost bilunară, în timpul primului război mondial şi-a întrerupt apariţia. A publicat articole economice, cu caracter local şi general, documente oficiale şi procesele verbale ale şedinţelor Camerei de comerţ, legi, proiecte de legi, decizii ministeriale, rapoarte privind relaţiile de comerţ exterior ale României, situaţii statistice, înmatriculări de firme, poliţe, ştiri şi oferte comerciale etc. S-a preocupat de problema muncitorilor din portul Constanţa.
[7] În singura bibliografie comentată şi adnotată a presei dobrogene, autori Dumitru Constantin Zamfir, Octavian Georgescu, 1985, p.116, Dobrogea economică este datată mai 1922-mai 1924/1925-1926/, lunar, cu specificaţia că un Buletin al Camerei de Comerţ şi industrie Constanţa apărut încă din 1889, continuând cu întreruperi până în 1944. Lipsesc cele mai multe numere din colecţia Bibliotecii Academiei, iar în lucrarea menţionată printre numeroşii colaboratori enumeraţi nu figurează numele Cărpinişeanu. Documentul folosit de noi este original, din arhiva personală a familiei.
[8] Dacia, cotidian de seară, 1 iulie 1915-28 oct.1944, director politic Constantin Irimescu, proprietarul tipografiei Vulcan. Apreciat cel dintâi cotidian apărut în provincie, încă din 1914.
[9] Foaia plugarului, buletin săptămânal al Camerei de agricultură Constanţa, 26 aug. 1926-1 aug.1939, săptămânal. Gratuit pentru agricultori, crescători de vite, proprietari de păduri, agronomi, medici veterinari, silvicultori, preoţi şi primari.
[10] Marea Neagră, organ naţional dobrogean, Constanţa, 12 august 1923-17 oct.1940, zilnic, directori D.Cruţiu Delasălişte şi Stelian Ştefănescu.
[11] Bucureşti, Institutul de arte grafice Eminescu S.A.,1928 32 p.
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii