Istoria Dobrogei Remus Opreanu - primul prefect al județului Constanța, omul providențial al noii provincii

„A fost destul ca un om să vină din cetatea eternă Roma în exil aici, să sufere, să plângă în nemuritoare versuri, pe malurile acestei mări, și acel om să fi fost Ovidiu, pentru ca numele de Tomis să trăiască în veci, iubit și venerat.
 
Când prin valoarea armelor române și înțelepciunea oamenilor noștri de stat, Dobrogea, această veche provincie romană, a fost cucerită și alipită de corpul țării, am găsit noi, trimiși cei dintâi aici, la fiecare pas urmele mărețe ale romanilor, strămoșii noștri. Cu pietate am admirat valurile lor de apărare, cetățile, monumentele și cât distrugătorul timp mai lăsase să existe din artele și civilizațiunea lor”.

Noi, Remus Opreanu, prefectul județului Kiustenge

„Populația orașului, români, greci, armeni, turci, tătari, a manifestat pentru victoria obținută de armata română în luptele de la Plevna/.../Toată populația, mulțime de copii, îmbrăcați în haine de sărbătoare au străbătut străzile și piața centrală a orașului și îndreptându-se spre locuința prefectului Remus Opreanu au manifestat bucurie și respect față de administrația românească.”[3]

„Astăzi la 10 ore, cu ocaziunea luării în posesiune a districtului Constanța a avut loc în biserica grecească un Te Deum la care au asistat toate autoritățile locale ruse, dnii reprezentanți ai puterilor străine, notabilii orașului și un însemnat număr de  cetățeni din toate clasele; în același timp, în templele diferitelor naționalități s-au înălțat rugi către cer a tot putințe pentru prosperitatea României și pentru îndelungata, pașnica și glorioasa domnie a ASA domnului Carol și a ilustrei regală doamnă Elisabeta.
 
Entuziasmul era foarte mare și bucuria se vedea pe toate fețele.Tot orașul era în picioare, stindarde tricolore, ghirlande de flori și diferite ornamente împodobeau casele. După terminarea serviciului divin am fost însoțit de popor în strigăte de urări entuziaste până la localul conacului, unde trebuia să procedăm la primirea autorităților.
 
Aici comisia din partea diferitelor naționalități m-au însărcinat să depun la picioarele tronului augustului nostru domnitor încredințarea despre devotamentul și fidelitatea noilor săi supuși, pe când chiar în salonul de recepție preoții mahomedani după ritul lor au înălțat rugi către cel a tot puternic, cerând înalta lui protecție pentru România și Guvernul  ei.
S-au organizat gărzi naționale, iar jandarmii călare transmiteau dispozițiile administrative la localități”[4].

„Noi, Remus Opreanu, prefectul județului Kustenge, și colonel din garda imperială de Brandemburg, în urma telegramei primită și autorizației dată atât de guvernul român cât și de cel rus de a se lua  în posesiunea de stat a Dobrogei de către autoritatea română întrunindu-se în localul prefecturii din Constanța am procedat la predarea dosarelor și actelor aflate în arhiva comunei Constanța și drept rezultat am format două asemenea procese  verbale și două inventare în care se vor trece dosarele și actele comunei, afară de acelea care nu privesc direct la interesele localității și care se socotesc necesare în încheirea socotelilor de către curtea de conturi rusă.”[5]

„Sate bogate și prospere altădată dispăruseră sau nu mai rămăseseră dintr’însele decât ziduri dărâmate. Ce erau Agar-Memet, Sarai, Muslui, Siriu etc. spre nordul liniei ferate; Ilanlâc, Hoscadin, Daulkioi, spre frontieră; Tusla, Mahmut-Cuius, Idriscuius etc., mai în centrul județului, ca să nu numesc decât satele mai importante.

Grămezi de ruine. Câmpurile asemenea, în cea mai mare parte pustii. Ce erau Mangalia, Megidia, Hârșova, Constanța chiar, în cartierele ocupate altădată de populația mahometană? Știți toți, căci urmele unui timp plin de nenorociri nu s-au șters încă cu desăvârșire.
Teatrul ultimului resbel nu fusese în Dobrogea. Lupte mari nu s-au dat în aceste locuri. Dar urile și pasiunile de tot felul se deslănțuiseră. Autoritate care să pună frâu răului nu era. Dar mai este autoritate legală când urii este dat cuvântul?
Setea de răzbunare, aviditatea fieroasă a câștigului cu orice preț, fanatismul superstițios produseseră acea stare de lucruri, care, încă de la primii pași ne impunea o imensă grijă și o excesivă responsabilitate”.

„Deabia ne instalaserăm și cete numeroase de locuitori veneau și, nu ne cereau, dar ne implorau cu lacrimi siguranța vieții cel puțin. Câte vite mai rămăseseră din resbel, tâlharii se duceau armați în bande și le luau de unde le găseau ca avere proprie a lor.
 
Forța publică organizată pentru a face să se respecte, conform legii naturale, dacă nu vreunei legi civile, viața și averea, nu se vedea. Fiecare era lăsat la sate, în voia soartei și propriilor sale mijloace de apărare.
 
Dar aceste mijloace erau nule. Populația musulmană, mai cu seamă, câtă nu fugise sau se întorsese în urma păcii, era fără curaj, fără moral, părăsită destinului ei, destin care atunci era plin de zile negre pentru dânsa. Resbelul ruinase aproape cu desăvârșire populațiunea turcă; celei tătare îi lăsase foarte puțin; iar dintre satele române, multe ca Rasova, Vlahkioi, Aliman, vedeau revenind timpul de muncă liniștită, fără o vită în bătătură”.^[8]

Prestigiul omului implicat total în viața județului

Într-o veche haraba, pe drumuri desfundate sau aproape inexistente, Remus Opreanu străbătea zilnic satele județului. În mai puțin de o lună a restabilit autoritatea – numind primari în consilii comunale, au fost create servicii de pază.
 
Imprimând noii administrații românești propriile sale calități (blândețe, omenie, cinste, ordine) Remus Opreanu și-a creat prestigiu și și-a atras populația dobrogeană fără deosebire de origine etnică și credință. Personal, Remus Opreanu s-a ocupat de înființarea școlilor sătești, bugetele comunale prevăzând și fonduri pentru deschiderea de noi școli. În satele cu populație mahomedană, programa prevedea ore de limba turcă și predarea propriei religii. În mai puțin de un an el anunță guvernul că funcționau în județ 39 de școli, primele fiind cele din Constanța și Mangalia.
 
În decembrie  1879, prefectul Remus Opreanu se adresa ministrului de interne cu o adresă bine argumentată:

„Reședința actuală a Diviziei active este în Tulcea. Cu toate acestea nu acolo se află centrul locului în care sunt răspândite regimentele ce compun divizia. Reședința domnului general acolo și a statului său major dau importanță acelui oraș, dar nu servă nici intereselor proprii armatei, nici intereselor de pază și de ordine publică ce au necesitat înființarea unei diviziuni pentru Dobrogea.
 
Comanda trebuie, mi se pare, să fie mai aproape de partea din care să poată aștepta vreun atac neprevăzut decât de partea din care nici un asemenea pericol nu este de temut. Știm că la început erau motive care au dictat așezarea reședinței diviziei acolo. Astăzi aceste motive nu mai există. Starea excepțională a încetat.
 
De aceea este indispensabil, mi se pare, ca reședința să se mute acolo unde interesele de apărare și forța chiar a lucrurilor impune. Orașul Kiustenge este acest loc: aceasta este cu atât de evident încât îmi permit a afirma că este indiscutabil.
 
Pentru aceste motive vă rog, domnule ministru, să binevoiți a interveni pe lângă domnul ministru de răzbel ca să dispună a se muta reședința diviziei de la Tulcea unde a fost până acum la Kiustenge. Sunt convins că considerațiuni militare nu sunt care să împiedice această măsură, pentru că toate sprijină propunerea ce am onoare a face.”[11]

„Domnule primar. Faceți parte din comitetul constituit la 2 ianuarie 1881 pentru construirea unui edificiu de școală model în orașul Constanța. Cunoașteți mijloacele de care poate dispune în acest moment comitetul și intențiunile sale, intențiuni foarte lăudabile și nobile, dar mijloace atât de restrânse, încât este cu neputință a se ajunge la scop numai cu dânsele.
 
Pentru că în acest moment chiar cerem ministerului ca să binevoiască a ne autoriza să convocăm Consiliul județean spre a decide asupra necesității construcțiunii edificiului menționat și asupra sumei cu care județul va contribui anual la plata integrală a edificiului vă rugăm și pe dumneavoastră să binevoiți a convoca onor Consiliul comunal spre a decide că această construcțiune este de necesitate publică, că se va efectua conform planului aflat la Prefectura județului, că comuna se obligă a plăti ca anuitate în acest scop, pe fiecare an, suma de 10.000 lei noi, pe lângă suma cu care se va obliga județul și cu executarea decisiunii sale însărcinează Primăria”.[14]

„Moartea subită a consilierului de la Curtea de casație Remus Opreanu. Bătrânul consilier în momentul acela se afla singur în biroul său și citea un jurnal. Cu un moment mai înainte trimisese pe servitoare ca să-i aducă un pahar cu apă și când aceasta a venit să-l servească l-a găsit pe scaun stând cu capul căzut pe birou.
 
Moartea sa fusese însă fulgerătoare. Vestea morții consilierului Remus Opreanu s-a împrăștiat cu iuțeala fulgerului aseară în Capitală stîrnind unanime regrete în cercurile în care defunctul era cunoscut. Defunctul suferea de cord.[15]

După trei decenii, amintirea lui era încă vie

„Remus Opreanu a avut nenumărate însușiri: blând, înțelept, activ, bun organizator și cinstit. O însușire însă i-a caracterizat înainte de toate activitatea sa:  dreptatea.  Dacă provincia de dincolo de Dunăre a progresat așa de repede și într-o deplină înțelegere a tuturor locuitorilor ei: români, turci, bulgari, greci, armeni, ruși, găgăuți, etc., care niciodată n-au avut a se plânge unii de alții în timp de decenii, aceasta se datorește exclusiv spiritului de dreptate de care a fost călăuzit”.[16]