Istoria Dobrogei Lucian Grigorescu a descoperit în culori inefabilul Dobrogei (GALERIE FOTO)

 

 

O zonă  se defineşte prin fiii  cei mai importanţi care i-au dus faima şi i-au dat strălucirea devoţiunii lor faţă de ea. Medgidia îl are, mai presus de mulți alții, pe Lucian Grigorescu. Dar nu numai  localitatea de pe Valea Carasu, ci întreagă Dobrogea. Pictorul  s-a născut într-o zi friguroasă de 1 februarie a anului 1894 în orăşelul aşezat între valurile de pământ, ca cel de-al doilea fiu al agronomului Teodor Grigorescu Jitianu, om instruit, cu pregătire superioară în orașul italian Livorno care, la Hârşova, îşi va pune în aplicare cunoştinţele acumulate în anii de studii. Mama sa, Corteza, era fiica unui judecător din Brăila. Bunicul paternal fusese preot în Caracal.
Lucian urmează studiile primare la Medgidia, între anii 1901-1906, la şcoala de băieţi, devenită mai apoi mixtă.
 
Primele clase gimnaziale le face la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța[2], fiind mai apoi transferat la Brăila, la Gimnaziul particular „Principatele Unite”, luându-și diploma la București. A studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, cu o mare întrerupere cauzată de război, (1912 - 1915 şi 1918 - 1920) avându-i profesori pe G.D. Mirea, Gabriel Popescu, Frederic Storck, Dimitrie Paciurea.
 
Mărturisea că datorează primele îndemnuri către desen tatălui său care „fără să fi fost pictor era totuși un om de gust, călătorit, și care pe vremea copilăriei îmi făcea desene ca să mă amuze.”[3]
 
Cu tatăl său a colindat împrejurimile Medgidiei, admirând sălbăticia naturii, însoțit de o turmă de câini, prietenii săi nedespărțiți în copilărie. I-a plăcut să pescuiască în balta Carasu, să meargă la vânătoare de dropii, să stea singur ore în șir contemplând peisajul zonei. Cutia cu vopseluri, prima pe care a avut-o i-a dat sens pasiunii sale adevărate. „Simțeam în mod ferm că reușisem să-mi creez un scop al vieții mele.”
 
„În momentul în care m-am prezentat la Belle Arte, când am simțit profund atmosfera interesantă a atelierelor, mirosul de ulei care mă incita la lucru și libertatea care sta la baza învățământului picturii am devenit cu propria mea voință sclavul acestei școli. Sclav, dar voluntar al picturii și numai al ei.”[4]
 
„Am expus pentru întâia oară în timpul războului, la Iaşi, într-o sală mică !— Omul Liber,— pe strada Lăpuşneanu, își amintea pictorul.  Câteva pânze pe care mama le-a luat refugiindu-se din Dobrogea, pânze mici pe care le pictasem în curtea şcolii de Belle-Arte sau la Câmpulung unde am petrecut ultima vacanţă înaintea intrării noastre în război”.^[5] De altfel, la Iași activa în acea perioadă gruparea „Arta română” cu unii dintre cei mai importanți artiști ai timpului. Despre această primă expoziție de la Iași scria elogios într-o cronică din ziarul local însuși Nicolae Tonitza.
 
În timpul primului război mondial, ca artilerist, luptă pe fronturile din Dobrogea şi Moldova, este rănit şi după propria declaraţie: „copleşit, obsedat, fără a mai înţelege soarele.” Acum începe o lungă şi trainică prietenie cu Mihai Ralea.
 
După război, pleacă cu soţia sa, pictoriţa Otilia Maria Nichiforescu, în Italia. Este admis în urma unui sever examen la Institutul superior de arte plastice din Roma unde studiază cu sculptorul Ettore Ferrari, autorul monumentului lui Ovidius de la Constanța, și a statuii „Mihai Viteazul” din București, și cu Constantini, un profesor de o pătrunzătoare inteligență, artist care cunoscuse ororile războiului și a pictat cu multă simplitate câteva astfel de scene.
 
Se întoarce în țară în 1921, pentru scurt timp, când Constantin Ressu înființa la București Sindicatul artelor frumoase. Lucian Grigorescu participă la înființarea unei noi asociații artistice numită „Salonul de toamnă.”
 
Pleacă apoi la Paris, în 1924, în urma unui concurs organizat de Ministerul Artelor, susținut de Ion Minulescu, unde îi frecventează pe Bonnard şi Picasso, pe Brâncuși, Henri Catargi și Teodor Pallady. Viața la Paris îl obligă, după ce i se retrage bursa, să lucreze ca model, ca paznic, să cunoască foamea, să facă diverse expediente. Dar nu se lasă înfrânt și deschide chiar în Paris câteva mici expoziții care atrag atenția criticilor.
 
 Descoperind Parisul, cu boema artistică ce-i convenea atât de bine, Lucian Grigorescu şi-a aflat acolo şi un idol. Lucrările sale din acea perioadă poartă amprenta puternică a lui Paul Cézanne, pictor despre care scrie şi un studiu monografic, pentru a cărui publicare solicita Ministerului Artelor, în 1925, un ajutor financiar. Călătoreşte în sudul Franţei, urmând adesea drumul străbătut de artişti, mai ales de impresionişti. Între 1927 şi 1939 lucrează la Cassis-sur-Mer, fascinat de lumina intensă, de culorile proaspete ale zonei. Adeziunea la impresionism a lui Lucian Grigorescu se datoreşte unor afinităţi temperamentale. Cassis era orășelul care atrăgea pictori precum Matisse, Picasso, Savi, Bravo...
 
La Cassis își invita deseori prietenii și colegii. Acolo îi primea  pe pictorii Theodor Pallady, Jean Al. Steriadi, Henri Catargi sau N. Dărăscu.
 
Anii Cassis-ului – 17 la număr - au fost marcaţi de scurte călătorii la Paris şi de vizite în ţară. Remarcabilă într-un posibil clasament al frumuseții lucrărilor sale se află, alături de „Arlechinul”, monumentala imagine a Catedralei Notre-Dame. Este una din „performanţele” viziunii lui Lucian Grigorescu, unde  monumentalul, dramaticul, cresc dintr-un fel de veneraţie laică, dintr-o capacitate de transpunere într-un atemporal mai mult ori mai puţin oniric, aproape suprarealist.^[6]
 
Se întoarce în ţară, iar cel de-al Doilea Război Mondial îl surprinde reporter militar pe front de unde realizează un amplu documentar în acuarele şi guaşă. Din perioada concentrării artistului în Dobrogea, în anii 1942-1943, datează una dintre lucrările de referință, „Peisaj din Mangalia”.
 
 Participă an după an la expoziţii, în 1948 funcționează pentru câteva luni ca director în Ministerul Artelor.
 
Este ales membru corespondent al Academiei, în 1964 primeşte tilul de Artist al poporului.
Moare la Bucureşti în 28 octombrie 1965 lăsând o valoroasă colecţie, parte importantă fiind dăruită oraşului natal, Medgidia.
 
Un artist de excepţie, cetăţean de mare preţ al urbei pentru că a ştiut să-i adune luminile de peste tot şi să i le arate lumii aşa cum le-a dezvăluit sufletul lui de poet. A creat un pod la fel de trainic ca cel de peste Dunăre între civilizația locului și cea a lumii întregi.
 

Mărturisea pictorul în repetate rânduri: 

 

 

 

Lucian Grigorescu a pictat în nenumărate ipostaze Balcicul. Seducţia acestui loc i-a ispitit întotdeauna pe pictorii fascinați de lumină şi de infinita varietate a efectelor ei. Atâţia pictori au fost în aşa măsură cuceriţi de subiectul lor, încât ani mulţi au continuat să picteze feeria soarelui şi a mării. Fie că-i vorba de Balcic sau de oricare loc din Dobrogea, culoarea este cea care fascinează întâi de toate. Concepi foarte greu un Balcic fără soare.
 
 Lucian Grigorescu, acest magician al colorii, s-a instalat şi a trăit aproape un an întreg în acest colţ de Orient, unde fina lui sensibilitate s-a îmbogăţit cu elemente noi, de o mare putere picturală, de care atmosfera şi peisajul Balcicului nu sunt străine. Orăşelul acesta de pe malul mării a îngăduit temperamentului său să se exprime în toată fericita şi bogata lui diversitate. Totul — în afară de meşteşug —desparte pânzele în care cântă bogata şi calda lumină sudică, în care străluceşte marea albăstrie, căsuţele viu colorate așezate pe terase, drumurile arse de soare, de tablourile în care atmosfera franceză, limpede sau spălăcită, învăluie glasul pământului.^[10]
 
Plecat din Dobrogea, îi considera ținutului lumina drept o minune, ca și lui Nicolae Grigorescu îi plăcea să picteze cu ulei de in înălbit îndelung la soare și iubea cerul albastru. Dar, temperament de o mare vitalitate, iubea tot atât de mult incandescența roșului unui răsărit de soare, frumusețea pură a verdelui de smarald, bogăția aurie a pepenilor galbeni, laolaltă cu liniștita perfecțiune a unor obiecte și seninătatea oamenilor tineri. Pe cât de înzestrat colorist și riguros tehnician, tot pe atât de ferm în a-și expune și apăra un crez etic de înaltă demnitate umană. Spunea cu varii ocazii:  „Publicul românesc este unic în lume, întotdeauna gata să admire, să încurajeze cu încredere şi fără limită”.
 

La Medgidia, acestui spirit tutelar i s-a  creat o frumoasă legendă. Cu numele lui s-au botezat o stradă, o şcoală, o grădiniță, o casă de cultură, un muzeu, o fundaţie, o tabără internaţională de pictură. La bustul lui din faţa Muzeului de artă se puneau mereu flori, astăzi imobilul este într-un proces de înnoire, după ce mulți ani a fost abandonat, iar patrimoniul artistic transferat la Constanța.
 
În memoriile sale scria desluşit:

 
A cutreierat în toţi anii copilăriei şi adolescenţei sale derelele Tortomanului, ale Defcei, şi-a însoţit tatăl la vânătoare şi pescuit, luând astfel în sufletul său lumina Dobrogei, peisajul aspru şi sălbatic al stepei, obsedantul  oranj care îi va indivizualiza  mai târziu opera. 
În 1995 în sala Parlamentului României i se organizează o personală ceea ce dovedeşte recunoaşterea de care se bucură în toate timpurile artistul cel mare al Medgidiei.
 

Mai mult de un deceniu, a funcționat Fundaţia „Lucian Grigorescu” din Medgidia, al cărui preşedinte de onoare a fost dr. Cecilia Roman, din Italia, nepoata unuia dintre primii primari ai urbei, I. N. Roman, iar printre membrii fondatori numărându-se alături de edilii Mircea Pintilie și Marian Iordache, directorul Casei de cultură „Lucian Grigorescu”, animator și mare artist al urbei, Tiberiu Rusu, publiciștii Aurelia și Ștefan Lăpușan, Ion Crișu. În fiecare 1 februarie al fiecărui nou an  cei mai importanţi plasticieni ai României, legaţi sentimental de marele omagiat, veneau la Medgidia. Printe aceștia, artiştii plastici Ion Nicodim, Ion Sălişteanu, Mircea Enache, Angela Bocu, Ariana Nicodim, Vasile Savonea, Mihai Horea, Ion Morariu, criticul de artă Doina Păuleanu.Și mulți alții...
 
Fundația a organizat simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, seri de poezie, muzică şi teatru, lansări de cărţi, în același timp s-a implicat în  diverse acţiuni umanitare.
 Bustul lui Lucian Grigorescu, lucrare în bronz aflată la Medgidia, a fost inaugurat în 1997 și poartă semnătura prestigiosului artist plastic Mircea Enache.
 

„Lucian Grigorescu este cu totul inepuizabil și, dincolo de calitatea sa de minunat atingător de pânze sau hârtie, el respiră un halou de personalitate extrem de puternică. A fost un miracol al culorii dobrogene, a știut să atingă cu un fel de stare actualitatea, astfel încât și după moarte el continuă să fie prezent printre noi”, spunea pictorul Ion Sălișteanu, bun prieten cu Lucian Grigorescu cu prilejul unuia dintre simpozioanele organizate de Fundația cu același nume la Medgidia, în spațiul înfrigurat al Muzeului de artă din localitate, la un 1 februarie al anului 1996, conform unei tradiții adhoc ca la această dată, indiferent de vreme, să fie omagiat de o întreagă comunitate de artiști plastici veniți special de oriunde pentru el.[12]
 
„La Lucian Grigorescu lumina nu este un pretext pentru jocurile coloristice decorative, lumina e un personaj, chiar un personaj principal al unei opere bogată în înţelesuri lirice. Deşi artistul a fost mai ales un pictor al naturii, se cuvine ca această caracterizare să cuprindă şi natura omenească. A fost la fel de mult preocupat de figura umană, pe care o tratează cu aceleaşi modalităţi picturale, dată şi de natura statică. ” Geta Barbu^[13]
 
Eugen Schileru: „Lucian Grigorescu era unul dintre acei oameni care par a iradia, fără întrerupere, o vitalitate fascinantă, cuceritoare. Când îl priveai şi îl ascultai povestind, existenţa îşi primea culorile şi îşi înteţea pulsaţia, ca şi cum ar fi fost brusc traversată de un curent de înaltă frecvenţă, care risipea lâncezeala şi posomorârea. Povestea, fabulând, cu o dezinvoltură care te înmărmurea, în jurul unui mic sâmbure real. Ca orice artist cu adevărat, Lucian Grigorescu se lăsa străpuns de univers, respira în comuniune cu existenţa. Tocmai de aceea, ca şi povestirile lui, tablourile lui risipesc inerţia, existenţa rutinierii, cenuşiul, vitalizând ca un izvor de apă vie".
 
„Lucian Grigorescu — unul dintre cele mai prodigioase temperamente picturale ale ţării noastre — a izbutit să creeze o operă care, pentru o retină cu adevărat receptivă, îl impune drept unul dintre cei mai interesanţi, mai complecşi şi mai personali postimpresionişti în cadre mondiale”. Nicolae Argintescu Amza[14]
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:

---