Istoria Dobrogei Mircea Eliade - „Dobrogea trebuie să ia seamă de sine”

Mircea Eliade (n. 28 februarie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago), naturalizat cetățean american în 1966, a fost un scriitor, filozof si istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago din 1957.
 
Multiculturalitatea Dobrogei i-a oferit lui Eliade primele experiențe legate de cultura și civilizația orientală, deoarece în Dobrogea trăiau mai multe naționalități. De altfel, Mircea Eliade va aminti mai târziu atât în articolele sale, dar și în „Memorii” intensitatea experiențelor și modul în care a fost captivat de ele. În articolele semnate de Mircea Eliade se poate lesne constata un interes major cu privire la destinul cultural al regiunii. Ar fi necesar să nu se excludă ipoteza că „experiențele” dobrogene din copilăria sa să fi contribuit la formarea viitorului specialist  în orientalistică.[1]
 
S-a născut la 28 februarie 1907 în București. Studiile primare le face în orașul natal; secundare în cadrul Liceului „Spiru Haret"; superioare în cadrul Universității București, unde studiază filosofia, și Calcutta (India), între Decembrie 1928 și Decembrie 1931, unde ia cursuri de la renumiții filosofi Rabindranath Tagore și Surendranata Dasgupta despre istoria religiilor si a filozofiei indiene. Locuiește un timp la profesorul Dasgupta și se îndrăgostește de fiica acestuia, Maitreyi.
Angajat la vârsta de 20 de ani redactor la „Cuvântul", Eliade a publicat reportaje, a luat interviuri, a scris articole cu tematică foarte variată, ajungând, în unul dintre ele, să intervină pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale deținuților de la închisoarea Doftana.
 
Autor a peste 1.500 de cărți, eseuri si articole de specialitate, Mircea Eliade s-a bucurat de o atenție imensă în lumea cercetătorilor, fiindu-i dedicate peste 500 de lucrări omagiale privind activitatea și personalitatea sa creatoare.
 
În Exil, a fondat și condus revista „Luceafărul"[2] colaborând activ și la alte reviste și ziare românești: „Ființa Românească", „Cuvântul în Exil", „Revista Scriitorilor Români", „Buletinul Bibliotecii Române" (Freiburg), „Caiete de dor" s.a. Co-editor al revistei „History of Religions" apărută la Chicago în anul 1957, Mircea Eliade și-a adus contribuția în paginile multor reviste de specialitate străine, publicând numeroase studii de importanță majoră la cunoașterea istoriei și a  filozofiei religiei. Doctor Honoris Causa al multor universități din Franța, St. Unite, Anglia, Belgia, Argentina; Membru al Academiei belgiene, decorat cu „Legiunea de Onoare" în anul 1978.

Dobrogea, prima iubire

„Îmi aduc aminte de dealurile din jurul Cernavodei. Tata ne lua câteodată cu el.
 
Urcam pe cărări arse, prăfuite, șerpuind printre scaieți și peliniță, până ce ajungeam pe culme. De acolo, Dunărea se vede până foarte departe, izvorând dintr-un păienjeniș de sălcii și aburi albăstrui.[3]”

„După câte am înțeles mai târziu, tata a hotărât că trebuie să petrecem verile la Techirghiol, făcând băi de nămol, după ce a întâlnit, din întâmplare câțiva copii scrufuloși. Întâlnirea l-a deprimat nespus. S-a gândit imediat la copiii lui, mai ales că doctorul regimentului îi spusese că suntem «limfatici». Ca să preîntâmpine o eventuală scrufuloză ne-a dus la Techirghiol.
 
Aveam cinci ani când, apropiindu-ne de gara Constanța, am văzut, din tren, marea. Eram încă copleșit de această descoperire când tata ne-a urcat în autobuz și am pornit spre Techirghiol. Foarte curând, am pătruns într-un cîmp de maci și albăstrele și a început să miroase a flori uscate, a praf și a sare. Aspiram surprins aerul acesta exotic. Apoi, a început să miroase ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă și gudroane, dar tot atât de elixirant.
 
După vreun ceas, autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea în Techirghiol. Ghiolul zăcea, scăzut și uleios, între mlaștini de nămol. O trăsură a trecut pe lângă noi, ridicînd o perdea de praf, prin care autobuzul și-a făcut anevoie drum. Toți pasagerii își apăsau batistele pe gură. Așa am ajuns în centrul Techirghiolului.
 
Pe atunci, în 1912, Techirghiolul era încă un sat, având doar câteva clădiri mai arătoase: un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinți, clădiri sumbre ale Coloniilor de vacanță și patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevăzute din șosea se întindeau bordeiele tătărești. În vara aceea, tata închiriase pentru două luni o cameră spațioasă într-o vilă.
 
Toată familia făcea, diminețile, băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă și ne culcam din nou, ca să transpirăm. După-amiaza trebuia să dormim din nou, cel puțin un ceas, ca să ne odihnim. Căci, spunea tata, băile fierbinți ne epuizau și de aceea erau atât de miraculoase, pentru că obosesc omul pînă la măduvă, iar după aceea, silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn și mai sănătos.
 
Tata a fost atât de cucerit de această primă experiență încât a hotărât, pe loc, că trebuie să avem o vilă a noastră, în care să putem petrece toată vara. Chiar în acel an a găsit și a cumpărat un teren sus pe deal, și când ne-am întors în vara următoare, ne aștepta acolo un început de vilă: două camere cu verandă și o bucătărie în curte. Puțul încă nu era gata și, câteva săptămâni, am fost siliți să cărăm apa de la un vecin. Terenul era calcaros și a trebuit să-l sfredelească cu dinamită, săpând mai mult de 15 metri până am dat de apă.
 
De abia atunci a înțeles mama că tata s-a grăbit cumpărând un teren situat atât de sus pe deal. Puțul a costat tot atât cât o cameră. (E drept, aveam apa cea mai rece din tot satul, deși era atât de tulbure, încât înainte de a o putea bea, trebuia s-a lăsăm să se limpezească). Costișa era atât de dreaptă încât n-o putea urca nici o trăsură. De la autobuz, cu hamalii și noi toți încărcați cu pachete și cutii, trebuia să urcăm cam un sfert de ceas. Pe arșiță, sau când ne întorceam de la băile cu nămol, urcușul era un chin. Dacă uitam ceva de cumpărat de la băcăniile de jos, din șosea, trebuia să așteptăm aproape o jumătate de ceas, până ce unul din noi se ducea și se întorcea în pas alergător.
 
Dar spiritul de întreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit că dacă va mai clădi încă o serie de odăi, le-ar putea închiria pe timpul verii. Și după ce-și vor scoate cheltuielile, din banii câștigați vor putea strânge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se născuse câțiva ani înainte. În anul următor, „Vila Cornelia“ avea șase odăi. Nu știu când și cum au fost mobilate, dar puțin timp după ce am venit noi au început să sosească chiriașii.
 
Zadarnic a încercat mama să se opună, tata avea planuri mari: grădina de zarzavat, pepinieră cu flori, livadă cu pomi fructiferi. În timpul anului, venea de câte ori putea, de la Cernavodă sau de la București, să sădească pomi și să mărească grădina. Cumpărase încă un teren în spatele și în coasta vilei, pe care se gândea să clădească bucătării și odăi de servitori (crezând că astfel va atrage chiriașii bogați).
 
Acestui entuziasm i-a pus capăt intrarea României în război. Doi ani, n-am avut nici o știre despre „Vila Cornelia“. Când ne-am dus din nou la Techirghiol, în vara lui 1919, n-am mai găsit decât zidurile. Unul din vecini spunea că vila fusese locuită și apoi prădată de trupele bulgare.
 
Dar o parte din mobilă am găsit-o, mai târziu, risipită pe la casele din sat.
Din cele dintâi vacanțe de vară la Techirghiol mi-a rămas și acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le așteptam pe deal, printre euphorbii și melci. Se vedea ghiolul până la Eforia și Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaș sprijinind cerul, se înălța marea. Nu prea departe, pe mâna dreaptă, se aflau bostănăriile, de unde cumpăram pepenii verzi și cantalupi.
 
De cealaltă parte, nevăzute, se întindeau bordeiele tătărești. La căderea serii, se auzeau câinii și venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rîndul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezența Dobrogei, prolog la O mie și una de nopți“.[4]

„La vreo 15 km depărtare de Constanța și la 43 km de Cara-Murat, reședința plășei, se întinde aproape paralel cu țărmul mărei vestitul lac Techir-ghiol, pe marginea căruia se află și stațiunea balneologică cu același nume. Sunt puține locuri în România cari să se bucure de un renume ca acest lac „urât mirositor“; vestea minunilor sale a pătruns pretutindeni unde sunt dureri și de aceea micul sat e plin vara de visitatori. Lacul cu o suprafață de 80 de hectare, e lat în spre mare și îngust, cu golfuri adânci, cu cât înaintează în uscat. Malurile sunt în general înalte sau râpoase, afară de regiunea N. E. Unde se desparte de mare printr’o plajă puțin înaltă și largă de 150 metri. Malurile înalte sunt compuse din calcar cochilifer și oolitic în spre N. V., iar în spre N. E, pe lângă aceste elemente se mai găsesc ghips cristalizat în rozete. Cele din spre sud și sud est sunt alcătuite din pături suprapuse de argilă și pietriș, iar la suprafață sunt învelite cu un strat de pământ arabil. Lacul și terenurile învecinate sunt din era quaternară, dovadă resturile de Succinea oblonga și Pupa muscomru, niște gasteropode de uscat, cari se găsesc din belșug și bine conservate atât în straturile de N. E. cât și în cele din N. V.
 
Fauna. În toată plasa Cara-Murat, în afară de specimenele zoologice răspândite în Dobrogea întreagă, se citează ca o caracteristică numărul relativ mare de Scolopendre, acele mii de picioare extrem de periculoase, precum și diferitele specii de păianjeni din genul Tarantulelor, dintre cari unii întrec lungimea de 3 cm. Această abundență de miriapode și arahnide se explică ușor, căci terenurile accidentate, cu văi puțin adânci și cu malurile depărtate între ele constituie un mediu excelent pentru asemenea nevertebrate carnasiere.
Flora. Ca la orice lac sărat terenurile din împrejurimi sunt foarte mineralizate, astfel că numai anumite vegetale le pot rezista.
 
Toate marginile lacului, formate din nămol uscat și argilă, sunt acoperite de un sol de Crassulaceae, planta roșie, și foarte apoasă, pe care cunoștințele mele botanice nu o pot însă specifica. Prin împrejurimi se găsesc în număr mare, flori de paie (Helichrysum bracteatum) soiuri de Eifurbia, „brânca“ (Salicarnia herbaceae) pe locuri sărate, iar Lepigrum marginatum și Ihenopodium glaucum pe malurile nisipoase și înalte. În afară de aceste caracteristice și alte multe asemănătoare pădurea de brazi și salcâmi plantată de Eforia Spitalelor cu prilejul construirii sanatoriului; a determinat o floră cu totul străină climei și locurilor.
 
Între acestea notez pe „tremurătoare“ (Briza media) „vițelor“ (Autouxantim odoratum) și pe „tușită“ (Gallium aparine) tus-trele din familia Gramineelor.
Legenda spune că acum vreo cincizeci de ani unui căruțaș turc cu numele de Ali-Mehmed, care transporta pepeni din Musurat la Constanța i s-a îmbolnăvit calul și scăldându-l în lac animalul s-a însănătoșit. Fericitul căruțaș nu înceta de a lăuda „izvorul său de tămăduire“ neuitând însă să adauge și câte ceva despre calitățile sale atractive. De aici numele de „lac-puturos“ sau pe turcește „techir-ghiol“.
 
În urma analizei d-lor Saligny și Georgescu, acest lac a fost luat în considerațiune și, rând pe rând, s-au construit pe malul său vile și hoteluri, în majoritate proprietățile locuitorilor din Constanța.
 
Apa lacului nu e limpede și densitatea ei e de 1,0552 la 15°. Extractul apos al nămolului conține: H₂S, SO₄, Ca, SO, Mg, Cl, Na, ClK, ClMg, Cl_q Br K și materii organice. Rezidul conține carbonat de calciu și fer, oxid de fer, nisip și argilă. Acest nămol e bun de cataplasme pentru cei bolnavi de reumatisme, rahitism etc. Satul Techir-ghiol e așezat la golful cel mai de sud și e format din vile moderne. Are o biserică, 3 geamii, o școală mixtă și una mahomedană. Printre clădiri notez stabilimentul Ministerului muncii, fostul hotel „Clement Popescu“. Bolnavii vin în număr foarte mare și mulți din ei grație tratamentului, după 3 ani de cură sunt sănătoși. La 3 km de sat se află plaja cea mai frumoasă și vizitatorii se duc la ea sau cu barca ori cu automobilul. Această stațiune îndeplinește atâtea condițiuni favorabile încât, după mai multe transformări, ar deveni capabilă de a rivaliza cu cele din străinătate sau cel puțin cu cele din Ardeal”. Eliade G. Mircea, Liceul „Spiru Haret“

Unul din acești tineri, domnilor deputați, pe nume Mircea Eliade, a ajuns până în India! Vă dați seama ce distanță a parcurs? A mers până în I-N-D-I-A- !!! Din băncile țărăniste se auzi vocea baritonală a unui deputat bucureștean: Că nu s-o fi dus pe jos! Tot castelul, ridicat cu metafore și intenții generoase în favoarea tineretului merituos – se prăbușise în țăndări. În timp ce-mi povestea această veche istorie parlamentară, Mircea Eliade râdea cu poftă. Cum râsese și acum 50 de ani”[5]. 

Pledoarie pentru o universitate la Constanța

De mai multe ori a fost vehiculată în presă organizarea și la Constanța a unei Universități. În 1927 a pâlpâit, pentru o clipă doar, inițiativa unui așezământ de culturalizare a muncitorilor (în urma încetării activității Casei de citire „I. Creangă“) sub denumirea de Universitatea muncii -, așa cum se preconiza în 1931, pentru ca la începutul anului 1939, sub această pretențioasă titulatură, să se inaugureze un ciclu de conferințe; prima dintre ele era o disertație pe marginea personalității lui Mircea cel Bătrân, urmată de o lectură din Scrisoarea a III-a și un moment muzical executat de orchestra Liceului „Mircea“, întregul program amintind de cel mai vechilor așezăminte care au fost ateneele. Noua denumire fascina însă, vrând parcă să sugereze intrarea într-o nouă etapă a activităților culturale de masă, cu o nouă viziune și o pondere valorică ce se dorea superioară, deși, practic, conținutul acțiunilor rămânea același.
 
În 1936, M. Eliade dezvoltă și el într-o conferință la Constanța ideea constituirii aici a unei Universități de vară dobrogene. În argumentația sa, el pornește de la ideea înființării unei catedre de orientalistică și a aprofundării studiilor acestei discipline (era după întoarcerea sa din India); până atunci însă „n-ar fi posibilă o colaborare mai limitată, care să lucreze direct pe teren, aici în inima Dobrogei și care să aducă la lumină măcar fragmente din trecutul atât de glorios al acestei provincii?“, se întreba el.
 

„Dobrogea trebuie să ia cunoștință de sine și să contribuie la cultura românească prin ce are ea specific. Viața locală trebuie adusă la lumină. Și ce ar putea fi mai fertil și mai ușor de realizat decât o universitate de vară la Constanța?“. Sedus de idee, M. Eliade avansează și proiectul de activitate al acesteia: prelegeri privind contribuția Dobrogei în cultură, istoricul coloniilor greco-romane, relațiile cu Balcanii și cu sudul Rusiei, istoricul naționalităților conlocuitoare, folclorul dobrogean, muzica orientală. Totodată, la Constanța se putea constitui un centru de bizantinologie, arheologie și orientalistică, să fie organizate un muzeu și o expoziție de pictură, să se țină un curs special de istoria artei (în care ar fi fost reliefată și contribuția școlii de pictură de la Balcic); toate contribuțiile științifice și cronica activității Universității ar fi putut fi tipărite într-un buletin sau chiar o monografie. Dar, se întreaba viitorul istoric al religiilor, „se vor găsi o mână de oameni energici și tineri“ care să preia practic inițiativa lansată?[6]

„N-aș scrie nimic. N-am nici o competență în domeniul în care a triumfat Eliade. O Enciclopedie ar trebui, să se adreseze lui Constantin Noica, prieten devotat încă de pe băncile liceului și unul din cei mai prețuiți filozofi ai vremurilor noastre. Sper că D-voastră m-ați consultat numai în calitate de  prieten de generație și pentru realizarea unui profil făcut de un „ziarist profesionist”. Eu l-am cunoscut și admirat pe generalul Averescu, asta nu înseamnă că aș fi riscat un articol în care să explic, în termeni de strategie militară, cum a reușit să spargă în 1917, frontul german de la Mărăști.
 
Rolul ziaristului, în cadrul vast al informației culturale, mi l-a explicat chiar Mircea Eliade, cu o viziune foarte originală, acum vreo 15 ani, la Roma.
 
Vorbeam de „Junimea” și eu îi povesteam de-o tentativă, prin 1932-33, de a lua un interviu lui Iacob Negruzzi, care împlinea 90 de ani. Interviul a fost o catastrofă: datele pe care mi le-a furnizat în privința lui Eminescu, Ion Creangă erau pline de erori istorice și contraziceau pe cele deja cunoscute și perfect controlate. A trebuit să renunț la publicarea lui în „Adevărul”.

„Un interviu luat unui om de 90 de ani e în general o eroare. Nu toată lumea își conservă luciditatea la o asemenea vârstă. Totuși – continua Eliade – ziariștii pot aduce mari servicii unei istorii literare, Istoriei, în general. Dacă protagoniștii, martorii unei epoci importante sunt interogați la o vârstă în care memoria nu a suferit ...... de un reporter care știe să pună întrebări esențiale, - și dacă de-a lungul secolului această reînviere a trecutului s-ar fi făcut sistematic, din 50 în 50 de ani, multe din golurile istorice de azi, cum spune Bacovia, n-ar fi existat. Și s-ar fi putut ajunge până la Isus și dincolo.
 
Ziaristica nu s-a născut odată cu Gutenberg, ci a existat  totdeauna. În pietre, în pergamente, în opere de artă. Doar trăiești la Roma, lângă Coloana lui Traian. Coloana asta e o extraordinară cronică de război.”[7]

Doi mari prieteni: Mircea Eliade și Horia Roman

„După plecarea, în martie 1940, a lui Mircea Eliade la Londra, în calitate de Consilier cultural și plecarea mea, tot în martie, dar peste doi ani, în 1942, atașat de presă la Legația României pe lângă Sfântul Scaun, ne-am revăzut nu în Italia, ci la Paris, în februarie 1947, la Conferința Păcii. Erau momente de mare dezorientare nu numai în România, ci în toată Europa.
 
Bucureștiul de care era legată tinerețea noastră își schimbase fața în urma bombardamentelor aliate. În 1943 murise Lovinescu; în 1944 Rebreanu; erau titanii ce fascinaseră primii noștri pași. Dispăruse sau căzuseră în război atâția prieteni din generație.
L-am revăzut, în acele zile, la Paris, pe Eugen Ionescu, vechiul meu coleg de liceu și de cameră cu chirie, pe Grigore Gafencu, venit de la Geneva, pe Theodor (Tuțubey) Solacolu, pe Ștefan Voitec și Lucian Boz. Revăzusem, cu profunde emoții, pe Lucrețiu Coca Pătrășcanu. La Paris era frig. Seara, câteodată, mergeam cu Pătrășcanu în atelierul lui Brâncuși. În Montparnasse. Acolo era cald. Din toate punctele de vedere./…/
Mircea Eliade a rămas atletul unei olimpiade de gândire, de poezie și acțiune care nu și-a dezmințit niciodată recordurile tinereții, ba le poartă și azi, ca pe o torță luminând prin colțurile lumii.
 
Au trecut 35 de ani de la apariția acestui tulburător poem de dragoste și de vis „Maitreyi” și n-a fost zi de la Dumnezeu, în tot acest răstimp, în care Mircea să nu scrie o pagină, mai multe pagini, din pasionala lui căutare. În această fugă, mereu vioaie, și tinerească, s-au născut peste o sută de opere traduse în toate limbile civilizate ale lumii.
Când i se va da Premiul Nobel vom fi cu toții la Stockholm să-l îmbrățișăm pe Mircea, om care nu a uitat nici-o clipă pământul, tradițiile și farmecul țării noastre...[8]

 
Mă întrebați ce-aș mai putea să adaug la personalitatea lui Mircea Eliade? Un lucru foarte important: Generozitatea. Ce fațete ale personalității lui Eliade sunt mai cunoscute în Italia: romancierul, ziaristul sau istoricul religiilor?
 
Istoricul religiilor. În Italia i-au fost reproduse 15 cărți, dintre care numai două („Maitreyi” și „Fragmente de jurnal”) cu substrat de pură literatură sau memorialistică. În rest, toate privesc „Istoria religiilor”.
Asupra difuzării acestor cărți vă voi spune că din „Tratatul de istorie al religiilor”  editat de „Finaudi” și ajuns la a 5-a ediție, s-au vândut numai în Italia 48.000 de exemplare. În Anglia, Germania, Franța și, mai târziu în Statele Unite, tirajele sunt mult superioare.
Prezența lui Mircea Eliade la Universitatea din Chicago, din 1957, ca profesor titular al Catedrei de „Religii asiatice” a însemnat o adevărată revoluție nu numai în Universitatea din Chicago, ci în toate universitățile americane.
 
Astăzi, după aplicarea metodelor sale, au apărut zece-douăsprezece noi catedre nu de „istoria religiilor asiatice” sau „indiene”, cum se chemau înainte, ci de „Istoria și fenomenologia religiilor”, ceea ce demonstrează vastitatea câmpului în care a pătruns, la nivel universitar, gândirea lui Eliade.
 
Membru de onoare a numeroase Academii, Doctor Honoris Causa la diverse universități, laureat a unor prestigioase premii. Mircea Eliade este un savant și un scriitor cunoscut în lumea întreagă. Ce alte distincții credeți că ar merita?
Premiul Nobel. Dar regulamentul premiului nu include istoria religiilor, altfel l-ar fi avut de mult. De peste 20 de ani.
 
Filozoful italian Vittorio Vettori, declara, între altele, într-un lung articol-interviu, în ziarul „Tempo”, încă din 1967:„Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade este multă vreme liderul necontestat, pe scară mondială, al sectorului. El a răsturnat teoriile iluministe, care susțineau că religiile ar fi doar o „mască” și o „supra structură”.
 
Nu a luat premiul Nobel dar a fost ales membru al Academiei Române postmortem, în 1990.
În arhivele naționale, pe un petec de hârtie la Techirghiol este schițată casa proprietate a familiei Eliade.[9]
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:
Mircea Eliade și angoasa înstrăinării
Horia Roman și Dobrogea ultimei lui redute
Umbre pe pânza vremii. Pericle Martinescu despre întâlnirea cu Mircea Eliade